Mierloiul și scatiul
Un cizmar odată, mergînd să se rază la un bărbier, rămase cu gura căscată și uimit de plăcere, auzind o mulțime de păsărele ce cîntau de te credeai în rai. Din fiecare colivie, și era cam încărcată prăvălia bărbierului de colivii cu păsărele, din fiecare colivie zisei, ieșea cîte o cîntare păsărească, ce nu se asemăna una cu alta. Bag seamă că erau mai multe feluri de păsărele.
– De ce numai bărbierul să trăiască ca în rai? își zise cizmarul; capitalul meu este de zece, de douăzeci de ori mai mare, decît al unui bărbier, sunt mai avut decît dînsul, și aș putea mai lesne să mă proslăvesc în asemenea frumuseți gîdelătoare urechilor.
Și chiar de a doua zi se duse în tîrg și-și cumpără deocamdată un mierloi și un scatiu.
Pentru fiecare din aceste păsărele cumpără și cîte o colivie. A mierloiului mai mare; iară a scatiului mai mică. Amîndouă aceste colivii fură puse în cîte un cui, și împodobeau prăvălia jupînului cizmar.
Se bucura cît un lucru mare acesta cînd văzu că prăvălia lui se află acum în desfătare. De unde pînă aci era numai muțenie într-însa acum viersul scatiului, care părea că vrea să spargă ferestrele ca să se auză cine știe pînă unde, răsuna dulce de mîngîia inimile tuturor. Mierloiul, fluiera și dînsul de-l asurzea.
Femeia și copilașii cizmarului se adunau împrejurul bedreagului, unde lucra meșterul cu călfile și cu ucenicii, de ascultau la frumusețile cu care le veselea auzul scatiul lor. Vezi că era prin mai. Și ar fi voit cu dinadinsul să tacă cu totul mierloiul, care nu-i mai scotea din fluierături, numai și numai să asculte la scatiu.
Mierloiul mai avea un obicei. Lui părea că-i spunea cineva la ureche, că cizmarul cu ai săi se adunau ca să-i asculte. Astfel fiind, tocmai cînd erau cu toții strînși și nici nu suflau de plăcere ascultînd, tocmai atunci și el, adică mierloiul, după ce le trăgea și dînsul cîteva fluierături d-alea de să le spargă urechile, încît oamenii ar fi dat multul cu mult să nu le mai fi auzit, apoi apuca cu ciocul său jghebulețul în care i se da de mîncare, și-l scutura vîrtos.
Acum altă nevoie. Zgomotul ce făcea mierloiul trăgînd jghebulețul prin colivie, odorogind, de colo pînă dincolo supăra pe stăpînul cizmar pînă într-atît, încît punea numaidecît pe cîte vrun ucenic să-i caute jghebulețul și să-i puie de mîncare, dacă nu avea.
Atunci dacă își aduceau aminte și de scatiu că poate să-i fie jghebulețul gol, i-l umplea și pe al lui. Vezi că scatiul, biet, știa numai să cînte, și adesea, din pricina asta, întindea urechile de foame.
Azi așa mîine așa, pînă ce într-o zi găsiră pe bietul scatiu mort de foame, pentru că toți cu totul uitaseră să-i dea de mîncare.
Nu e vorbă. De iubit, toți iubea pe scatiu; dară nimeni nu se gîndea a-i da de mîncare. Toți îl ascultau cu drag; dară de mîncat și de băut îi da numai cînd mierloiul făcea zgomot și nu puteau asculta ciripirile cele drăgălașe ale scatiului.
În ziua trecută ucenicii cizmarului dăduse de mîncare numai mierloiului, de teamă să nu-i certe stăpînul, cînd va auzi odorogiturile ce va face mierloiul scuturîndu-și jghebulețul prin colivie, gol de mîncare.
Cînd văzură că a murit scatiul, căutară să se încredințeze din ce pricină a murit. Și ce mi-și aflară? Că de două sau de trei zile nimeni nu-i cercetase jghebulețul cu mîncare, nici borcănelul cu apă. Dară în aceste zile toate urechile se desfătaseră de cîntecele cele frumoase ale scatiului.
Cătară și la mierloi; dară el n-avea lipsă de nimic.
Ei, apoi nu e sfîntă zicătura românului care glăsuiește: obraznicul mănîncă praznicul?
Ba așa.
Dară în lumea noastră aceasta bălțată credeți a fi mai altfel? Fugiți d-acolo, nu mai visați!
În ziua de azi, ca să trăiești în lume, trebuie să fii îndrăzneț. Ba mai mult: trebuie să fii cutezător. Și mai mult: trebuie să fii botos. Ba încă și mai mult: trebuie să fii obraznic. Căci de vei fi smerit, ori sfiicios, ori cu bună-cuviință, apoi, pățești ca scatiul.