Wikisource

Mihu copilul

Mihu copilul

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


I

modifică
La dealul Bărbat,
Pe drumul săpat,
Merge hăulind,
Merge chiuind
Mihu copilaș,
Mândru Păunaș,
Păunaș de frunte,
Copilaș de munte. [1]
Merge el cântând,
Din cobuz sunând,[2]
Codrii dezmierdând
Din cobuz de os
Ce sună frumos.
Merge cel voinic
Pe-un murgușor mic
Prin mezul nopții,
Prin codrul Herții.[3]
Mult e frunza deasă,
Noaptea-ntunecoasă,
Și calea pietroasă!
Dar când se urca
Și murgul călca
Piatra scăpăra,
Noaptea lumina,
Noaptea ca ziua.
Merge, mări, merge,
Ș-urma li se șterge
Printre frunzi căzute
Pe cărări pierdute.
Merge tot mereu
Voinicelul meu,
Din frunze pocnind,
Codrii vechi trezind
Și mereu grăind:
„Hai, murgule, hai,
Pe coastă de plai,
Ce lași tu drumul
Ș-apuci colnicul?
Ori zaua te-apasă,[4]
Ori șaua te-ndeasă,
Ori frâul cu fluturi,
Ori scumpele rafturi,
Ori armele mele
Ce lucesc ca stele,
De duci așa greu
Trupușorul meu?"
„Zaua nu mă-ndeasă,
Șaua nu m-apasă,
Frâul nu mă strânge,
Chinga nu mă frânge,
Dar ce mă apasă
Și-n drum nu mă lasă,
Că s-ațin pe-aici
Patruzeci și cinci,
Cincizeci fără cinci
De haiduci levinți[5]
Duși de la părinți
De când erau mici
La codru-n potici.
Ș-acum se găsesc
De benchetuiesc
La valea adâncă,
La muchie de stâncă,
La des păltiniș,
Mărunt aluniș;
La masă de piatră,
În patru crăpată,
Cu sârmă legată,
Cu slove săpată,
Cu slove de carte
Cu aur suflate.
Iar la masă, șade[6]
armonioasă.
Gata să te prade
Ianuș Ungurean,
Vechiul hoțoman,
Cu barba zburlită,
De rele-nvechită,
Până-n brâu lungită,
Cu brâu-nvelită.
El are, măi frate,
Săbii lungi și late,
Durdă ghintuită,[7]
Inimă-oțelită.
Și mai are încă
Pe-mprejur de stâncă
Voinicei levinți
Cu armele-n dinți.
Feciori buni de mână,
Căliți, tari de vână.
Flăcăi groși în ceafă,
Voinici făr' de leafă!
Cu chivere nalte,
Cu cozile late
Lăsate pe spate.
Ei te-or auzi
Și s-or repezi,
Și amar de tine
Și amar de mine!"
„Hai, murgule, hai
Pe coastă de plai,
Lasă colnicul
Ș-apucă drumul
Că ești cu Mihul!
Lasă-n urmă-ți teamă,
Că te iau pe seama
Istor brațe groase,
Groase și vânoase,
Istuia piept lat,
Lat ș-înfășurat,
Istui păloșel
Cu buza de-otel.
Unguru-i fălos,[8]
Nu-i primejdios,
Gura lui e mare,
Dar nu mușcă tare.
Câți sunt ei? cincizeci?
Șasezeci, optzeci,
O sută ș-o mie?
Iasă-n cale-mi, vie
Dacă vor să știe
Cine e Mihul,
Mihu Copilul!"
Murgul ca gândul
Lasă colnicul
S-apucă drumul.
„Hai, murgule, hai,
Pe coastă de plai
La poiana grasă,
Dumbrava frumoasă
Cu iarbă-nverzită,
Cu flori înflorită!"

II

modifică
Iată-n codru, iată,
Că Ianuș deodată,
Cum benchetuiește
Și se veselește,
Stă, încremenește,
Pe gânduri pornește
Că din când în când
Aude sunând,
Codrii răzbătând
Un mândru cântic,
Cântec de voinic
Ș-un glas de cobuz
Dulce la auz,
De cobuz de os
Ce sună duios.
Și iată, și iată
Că Ianuș deodată
Tresare și sare
Și zice-n glas mare:
„Voi, vitejilor,
Haraminilor![9]
Ian stați ș-ascultați
Ș-armele-apucați,
Că eu cam auz
Un glas de cobuz
Printre frunzi sunând,
Codrii dezmierdând.
Deci voi vă grăbiți,
Curând vă porniți
Să-i ieșiți în cale
Pe deal și pe vale,
La pod, la hârtop,
La lunca de plop,
La potica strâmtă,
La cărarea frântă,
La fântâna lină
Cu apă puțină.
De-a fi vrun viteaz
Cu flori pe obraz,
Să nu mi-l stricați,
Ci să mi-l legați.
Iar vreun fermecat,
De muieri stricat,
O palmă să-i dați
Drumul să-i lăsați!"
Ungurii pornesc
Și calea-i opresc.
Iar cât îi zărește
Mihu le grăiește:
„Voi, voinicilor,
Haraminilor,
Cine v-a mânat
Capul v-a mâncat!"
Și nici că sfârșește,
La harță pornește[10]
Și se învârtește,
Toți îi risipește.
Apoi iar purcede
Prin cel codru verde.
Murgul se urca,
Și când el călca,
Piatra scăpăra,
Noaptea lumina,
Noaptea ca ziua.
Ianuș cum îl vede,
Din loc se repede:
„Voi, vitejilor,
Haraminilor!
Dați cu lăncile,
Dați cu flintele."
„Lăsați flintele,
Lăsați lăncile,
Voi, voinicilor,
Haraminilor!
Că eu Mihu sânt,
Și vreau să vă cânt
Un mândru cântěc,
Cântec de voinic
Cum n-ați auzit
Cât veac ați trăit."

III

modifică
Iată, mări, iată
Că Mihu deodată
Începe pe loc
A zice cu foc,
Începe ușor
A zice cu dor
Un cântec duios
Atât de frumos,
Munții că răsun,[11]
Șoimii se adun,
Codrii se trezesc,
Frunzele șoptesc,
Stelele clipesc
Și-n cale s-opresc!
Iar ungurii mult
Cu drag îl ascult,
Și Ianuș îndată,
Ca nealtădată,
Glasu-și îmblânzește
Mihului grăiește,
La masă-l poftește.
„Vin' tu, Mihule,
Vin', voinicule,
Să benchetuim
Și să veselim,
S-apoi amândoi
Ne-om lupta noi doi".
Ei cu toți s-adun,
La masă se pun
Și benchetuiesc
Și se veselesc,
Ploștile ciocnesc,
Vesel chiuiesc.[12]
Dar când au sfârșit
De benchetuit,
Masă de-ospătat,
Vinul de gustat,
Ianuș ungurean,
Mihul moldovean
Deoparte se duc
La luptă s-apuc!
Cruntă-i lupta lor,
Că e pe omor.
Cine c-a pica
Nu s-a mai scula!
Iar ungurii toți,
Lui Ianuș nepoți,
Stau de mi-i privesc
Cum mi se-nvârtesc,
Cum mi se smucesc,
Cum mi se trântesc
Ca doi zmei, ca lei,
Ca lei paralei.[13]
Iată, mări, iată
Că Mihu deodată
În loc se oprește,
Pe Ianuș sucește,
Sus îl opintește,
Jos încă-l izbește
Și-n genunchi îl pune
Și capu-i răpune.
Iar ungurii toți,
Lui Ianuș nepoți,
Stau încremeniți
De moarte-ngroziți.
Mihu mi-i trezește
Ș-astfel le grăiește:
„Voi, copiilor,
Haraminilor!
Care s-a afla
De va ridica
Buzduganul meu
Cât este de greu,
Durdulița mea
Cât este de grea
Și zalele mele
Cât îmi sunt de grele,
Acela să vie
Cu mine-n frăție
Ca să vitejească,
Numele să-i crească!"[14]
Ungurii se-ntrec
La pământ se plec
Și-n zadar se-ncerc!
Nici unul nu poate
Să ridice-n spate
Armele culcate
Cu-aur îmbrăcate,
Cu fier ferecate.
„Voi, mișeilor,
Haraminilor!
Codrul mi-l lăsați,
Jugul apucați
Că nu sunteți voi,
Nu sunteți ca noi
Oameni de mândrie,
Buni de vitejie,
Ci oameni de gloată,
Buni de sapa lată."
Și cum zice-ndată
Mihul cel voinic
Cu degetul mic
Armele-și ridică,
Pleacă pe potică
Cu murgul voios
Prin codrul frunzos.
Și-n urmă-i vuiește,
Codrul clocotește
De un mândru cântic,
Cântec de voinic,
De-un glas de cobuz
Dulce la auz,
De cobuz de os
Ce sună frumos!
  1. ↑ În locul acestor două versuri o variantă zice:
    "Păunaș de codru,
    Vătăjel de lotru."
    Înțelesul cuvântului lotru nu e bine cunoscut. Unii pretind că însemnează bandă de hoți.
  2. ↑ Cobuzul e un instrument oriental.
  3. ↑ Acest codru se găsește în țara de sus a Moldovei. El a fost mult timp lăcașul hoților celor mai vestiți. Asemenea a fost și Strunga, și Teiușul în districtul Romanului, și Bordea lângă Iași, și Lunca-Mare etc.
  4. ↑ În secolul de mijloc oamenii războinici precum și caii lor erau coperiți cu cămăși de fier, numite zale; prin urmare, balada lui Mihu se poate presupune că ar exista de pe epoca Cruciadelor. Însuși caracterul cavaleresc al eroului baladei ne întărește în această idee.
  5. ↑ Levent înseamnă viteaz de soi. Un voinic poate să fie de neam prost, iar un levent trebuie să fie de neam bun.
  6. ↑ Șade în loc de șede, precum șapte în loc de șepte, provincialism din Moldova. Asemenea se zice ai în loc de ani, cei în loc de ceri etc. În unele părți ale României pronunțarea cuvintelor, deși mai puțin corectă, e mai dulce și chiar mai
  7. ↑ Pușca are deosebite numiri. În munții dinspre Ardeal e numită flintă și-n alte localități durdă.
  8. ↑ Românul e înzestrat de natură cu un spirit de observare ce l-a făcut a caracteriza în puține cuvinte neamurile străine cu care s-au găsit în relații. Trebuie să adăugăm însă că spiritul său este totodată înarmat de un ghimp satiric ce își arată vârful în multe din zicerile sale.
  9. ↑ Înțelesul cuvântului haramin este necunoscut.
  10. ↑ După letopisețele vechi, harța era în timpul războaielor începutul luptei, ceea ce numesc francezii escarmouches d'avant garde. Oștile aveau hărăți sau hărțași care făceau atacul dintâi pentru ca să-l silească pe dușman a-și dezveli puterile. Oamenii însărcinați cu harța erau aleși printre cei mai îndrăzneți și mai iubitori de luptă, de-acolo vine cuvântul hărțăgos pentru ca să exprime un om gata de ceartă. În balada lui Mihnea-vodă și Radul Calomfirescu se vede că harța era și un joc voinicesc în soiul acelor cunoscute sub numele francez de tournoi. Frații Buzești și Căplești zic lui Radu Calomfirescu:
    Noi în cale ți-am ieșit
    C-avem dor de harățit.
    Hai la harță voinicească
    Și la joacă războiască.
    Etc., etc., etc.
  11. ↑ Tablou sublim de adevărată poezie. Una din cele mai încântătoare creații a închipuirii. Ar crede cineva că poetul ce a improvizat balada lui Mihu este același care a dat viață nemuritoare Mioriței, același care a prefăcut Universul într-un templu pentru nunta păstorului moldovean cu moartea, zicând:
    Soarele și luna
    Mi-au ținut cununa,
    Brazi și păltinași
    I-am avut nuntași;
    Preoți, munții mari,
    Păsări, lăutari,
    Păsărele mii,
    Și stele, faclii!
  12. ↑ Chiotul face parte din toate serbările și veseliile românului. Ia nunți, la hore, la mese mari este obicei a chiui într-un ton puternic și prelungit.
  13. ↑ Ființe fantastice care figurează ades în poveștile poporale. În locul acestor două versuri unii cântăreți zic:
    Ca doi voinicei
    Puișori de zmei.
    Alții schimbă compararea și spun:
    Ca doi negri tauri
    Și ca doi balauri.
  14. ↑ Cântărețul care la începutul baladei numea pe Mihu vătăjel de lotru, cânta în locul versurilor de mai sus pe aceste următoare:
    Ca să vitejească
    Și-n frunzi să hoțească!
    Tot acela zice mai departe:
    Că nu sunteți voi,
    Nu sunteți ca noi
    Buni de haiducie,
    Vrednici de hoție,
    Ci de sapa lată
    Și de cea lopată.
    După ideea mea, balada lui Mihu este de preferat așa cum este aici prescrisă și cum mi-a cântat-o un vânător de la Bicaz, pe malul Bistriței, anume Ștefan Nour. Eroul baladei e despoiat de nuanțele hoției, și rămâne cu nobila figură a unui cavaler din secolele de mijloc.
Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Mihu_copilul&oldid=68337”