Minciună grecească

 

Era la Mariuța un grec bătrân — nu știu de o mai fi trăind — îl chema domnu Iane. Era pus după pluguri și când ședeam de odihnă, ne tot spunea la palavre.

Știa grecu câte și mai câte: basme, istorii, znoave, de nu ți se mai ura cu el. Își lăuda însă și neamul, de noi toți care-l ascultam ne dam cu coatele, ne făceam că-l credem și râdeam pe-nfundate de nu mai puteam. Când vedea că-l credem, nu mai putea de bucurie.

Într-o zi — se apropiase vremea să ne întoarcem acasă — el ne spuse una gogonată de tot. După ce a sfârșit-o, eu însă i-am dat-o la nas, de umbla, grecul să leșine de necaz. învinețea, îngălbenea, ofta, îl trecea nădușelile cât p-aci să moară!

Începuse să ne povestească așa:

— Mo băieți, grecii noștrii tare deștepți, mă. Ei au făcut telefonu, gramofonu, telegrafu,... toate mașinele de., pe lume.

Noi începurăm să ne dăm cu coatele si zâmbim.

— Acum un doftor d-al nostru — că de la Grecia a venit medicina în lume — a născocit o mașină minunată dc fabricat oameni...

— Oameni vii? întrebă unul.

— Firește că oameni vii... Doftorul ăla e tare învățat și tare priceput.

— Da cum să fabrice el omul viu, domnule Iane? îl întreabă altul.

— Foarte bine și tocmai cum, mă gândeam și eu... Iaca cum, Din doi uncheși prea bătrâni, mașina scoate un flăcău; și din trei, patru mătuși scoate o fetică de șaisprezece ani...

— Mare minune! — zisei eu și mă făcui tare încredințat.

— Mașina este simplă pe din afară. Se vede o gaură pe unde se bagă uncheșii unul câte unul și o rotă de învârtit. Este lungă ca de ici până colo, cât încap bine trei-patru oameni. Și doftorul face așa : Ia un uncheș și-l pune sa scrie testamentul, că lasă averea doftorului și-l băgă pe gaură și auzi : «Ău!» Și vine al doilea moș, îi scrie testamentul și-l bagă și pe el în mașină și auzi iar : «Ău!»... Apoi doftorul scoate ceasul și zice unui băiat slugă: «învârtește băiete!» Băiatul începe să învârtească roata și s-aude «scârț!»... și s-aude «hârț!»... și s-aude «of!»... și s-aude «ah!»... și apoi se face liniște în mașină.

— Învârtește băiatule mereu, învârtește!»

Și băiatul învârtește, învârtește de zor, până zice doftorul oprește puțintichi!

Băiatul oprește mașina și doftorul ridică un căpăcel și se uită ’năuntru. «Bun!» zice el și iar: «învârtește băiatule mereu, învârtește!»

Și învârtește băiatul și învârtește și sudoarea curge după frunte-i și vinele mâinilor i-se umflă, iar doftoru cu ceasul în mână stă crunt!

Da eu îi tăiai spusa:

— Da nu ți se pare, domnule Iane, c-a ostenit băiatul tot învârtind mereu roata?

— Sec ești mă Radule!... Păi dacă o femeie cât de vrenică și de frumoasă abia în nouă luni fabrică un puișor de om, dar băiatul să nu ’nvârtească o zi ca să iasă un flăcău?...

— Așa e, așa e! — ziseră ceilalți — Spune ’nainte, domnule Iane, că Radu e o secătură cum spuseși.

Și grecu începu iar:

— Și cum vă spun: învârtește băiatul, învârtește și mușchii de la mâini se fac așa și obrajii i se înroșesc și nădușeala curge... «Ah!» s-aude în mașină.

— Vârtește băiatule, învârtește, că acuși e la intrarea sufletului! Vârtește repede...

Și învârtește băiatul repede și suflă băiatul ca vaporul și atunci sumete mânecele doftoru și apucă și el de roată și învârtește-învârtește...

— Bine că-l puseși și pe el la învârtit! zisei eu; iar, Grecul ridică ochii la mine, mă privi cam cu necaz. Înțelesei că mă întreabă: ce, vreau înjurătură? dar tăcu. Ceilalți iar începură să-l roage: «Spune domnule Iane, spune că Radu așa e el: palavragiu.

— Și învârtește amândoi, învârtește și odată se deschide o ușuliță de la fund și s-aude iar în mașină: «Ah dar greu dormii!...»

Doftorul zise atunci: «Pais! Pais!... tinde salteaua!» Și băiatu întinde jos, la gura ușuliții salteaua de paie și apoi vine iar la doftor și învârtește...

Și iaca, se vede un cearșaf alb și niște degete că se ivesc pe gura ușuliții, și apoi mâinile întinse și între ele, capul cu fața în jos și apoi tot corpul iese și vrașc pe saltea.

Flăcăul se întoarce repede cu fața în sus, deschide ochii, se freacă la ei, se uită și se scoală în sus mirat. Doftorul și băiatul zâmbesc și se uită la el.

— Cine sunt eu, și unde sunt? se întreabă băiatul.

—Ești aici cu noi! — îi răspunde doftorul — și se duce la el și-l ia de mână.

Flăcăul e roșu la față ca un trandafir și e tânăr ca de 18 ani.

— Dar cine sunt? întreabă el mirat — că am uitat?

— Nici eu nu știu să-ți spui cine ești, flăcăule!... Dar zic să trăiești și să fi cuminte și priceput.

— Nu cunosc pe nimeni pe aici! — spune băiatul.

— Cunoaște-ne pe noi, și asculță-mă pe mine!

Și-l ia, și-l pune să sară peste frânghii, să se dea d-a rostogolul pe dealuri și-l trimite la școală. Apoi când e om dedat cu toți îi dă voie să plece unde-o vrea. Vedeți voi ce mașină și ce minune fac grecii noștri?

— Tii, domnule Iane, să nu te superi — începui eu — dar asta e adevărat minciună grecească!

— Țe, țe?! întreabă el repede.

— Pâi da — începui să-l iau acum la vale de tot — Achile și Menelau or fi fost; Paris, de la care spui că și-a luat numele Parisul o fi fost; Omer și Troia tot așa, dar mașina asta e o minciună grecească.

— Mințiună asta?! strigă el.

— Minciună!

— Mă Radule, asta nu e mințună.

— Ai văzut-o dumneata?

— Mi-a spus-o un grec d-al nostru!

— A fost un mincinos!

— Mo grecii nu spun mințuni! Nu înțelegi că grecii adevărați nu spun mințiuni?... Ei ziceau la toți: «Noi caru nu mințim!»... și acuși tu să faci minținos pe un simpatriot al meu?...

— A mințit domnule Iane... a mințit, ori ăi fi mințit chiar dumneata.

— Io să minț?!... A ba-ba-ba!... Dumnezeule!... Să mint eu, grec de la Candia!... Un curțioi poate să mință, un albanez, un armean, un sânge amestecat, dar un grec nu minte...

— Minte de rupe pământul, domnule Iane!

Tovarășii ceilalți râdeau de se tăvăleau.

— Și voi îl credeți pe el, îl credeți pe el? ii întrebă grecul galben la față.

— Păi de... zise unul.

— A ba-ba-ba-ba!... Ce seci!.. Eu nu minț; un grec de la Tesalia a spus asta...

— A fost mai dincoa, Domnule Iane, și-a mințit!... Că uite ce este... Dacă e mașina, dumneata de ce nu te duci să te faci flăcău?

— Ah secule, ah! — se văita grecul — nu ’nțelegi tu, că nu mă duc de frică?... N’auzi că d’n doi esc unul, dar nu se știe care.. Știu eu că es eu ori celalt?... Că acolo suge sângele și unul esc flăcău viu și altul rămâne un uscat mort.

— Degeaba spui — îl întărâtai eu înainte — nu e mașina și d’aia nu te duci.

Grecul se rezimă cu spatele de roata unei căruțe, închise ochii și căscă gura. Tovarășii mei, când văzură asta, se opriră din râsete și deteră năvală la el să-l zgudue și să-l stropească cu apă.

— Ah!... meheru meu!... și se dibui la spate...

Tovarășii începură să mă îmbrâncească și să-mi spue:

— Ce vrei să moară grecul, să intrăm în belea că l-am omorât noi?

— De ce să fie un suflet de om așa de rău!... se vaită el.

— Pentru că e al dracului, domnule Iane!... d’aia.

Și grecul cu bărbuța albă, cu nasul subțire, cu părul dat spre ceafă, parcă era mort. Mi se făcu și mie milă de el și plecai. Mă gândii că de-a fi fost tânăr, m’ar fi făcut ciopârțele cu cuțitu...

Și-a venit în fire și a plecat de la noi.

Ei bine, am mai zăbovit o săptămână până să plecăm, dar grecul nu mi-a mai vorbit. Il întrebam de vorbă, îl rugam să nu fie supărat; dar geaba. Când plecarăm, cu toți dete mâna și le ură sănătate lor și copiilor. Mă dusei și eu:

— La revedere, domnule Iane

— Fugi! Fugi!...

— Domnule Iane!...

— Fugi, tu batjocorești neamul grecesc! Fugi...

— Bine; eu tot zic să ți se ’nsdrăvencască mașina, ca să mai poți face barim un pui de om și d-ta!

— Ești sec, ești sec și sec o să fii până la moarte!...

Și n’a vrut să-mi dea mâna deloc.

L’am lăsat... Pe drum însă îmi venea să mă’ntorc îndărăt și să-i spui că nu minte nici el și nici grecii și să plec împăcat.... Mi-am călcat însă pe inimă și mi-am văzut de drum... D’atunci nu l’am mai văzut și nu știu de o mai fi trăind...