Miorița s-a născut în Maramureș/Al treilea val

Ipoteze, teorii, interpretari privind fatalismul mioritic

14631Miorița s-a născut în Maramureș — Al treilea valDorin Ștef


AL TREILEA VAL / „Dragostea de moarte”

Prin anii '30 ai secolului al XX-lea, cultura românească era impregnată de un puternic curent tradiționalist, declanșat la începutul secolului de mișcarea semănătoristă al cărei mentor era Nicolae Iorga. Preluând unele idei ale tradiției din Dacia literară, semănătorismul atrage atenția asupra problemei țărănești și naționale, revendicându-se ca o alternativă a crizei societății românești. Evocarea istorică a vremurilor apuse, valorificarea folclorului în dauna traducerilor sunt numai câteva din obiectivele preluate de curentul gândirist al anilor ’30. Însă Nichifor Crainic, unul din directorii revistei Gândirea, adaugă acestui program de renaștere națională o dimensiune profund ortodoxă, religioasă, de stil bizantin. Se remarcă același refuz al „europenismului” și pledoaria pentru o cultură rurală, hrănită din mituri autohtone („mitul sângelui”).

Delimitându-se de angajarea politică spre care va aluneca acest curent, numeroși scriitori de valoare din epocă vor „acuza” influențe tradiționaliste, resimțite în operele lor.

În acest context, propice revitalizării valorilor culturii populare, intervențiile asupra Mioriței sporesc în intensitate, dar interpretările capătă reflexe filosofice, ale elucidării semnificațiilor majore. Astfel, teoria fatalismului mioritic e alimentată de „idealismul Thraciei” și amendată de o „nostalgie după moarte a ciobanului”.

Teoria promovată de H. Sanielevici (1931) – jertfa ritualică în favoarea unei divinități trace – a jucat, fără îndoială, un rol important în configurarea acestor concepții. Acesta este motivul pentru care A. Fochi (1964) consideră că la Sanielevici „ideea despre fatalismul din Miorița este dilatat la maximum și interpretată în mod mistico-religios”.

Autor al unor sinteze de estetică filosofică și literară,Liviu Rusu(1935) analizează „sensul existenței” în poezia populară românească, subliniind cu acest prilej pasivitatea și resemnarea din Miorița. Astfel, eroul „nu încearcă nici un gest de rezistență, nu se revoltă împotriva destinului, și singura lui consolare este că moartea îi va permite să se odihnească în sânul naturii”.(Liviu Rusu, „Le sens de l’existence dans la poésie populaire roumaine”, Paris, 1935, apud A. Fochi, Miorița, 1964, p. 152-153; vezi și M. Eliade, De la Zalmoxis..., Editura Humanitas, 1995, p.243.) O poziție aproape suprapusă peste cea a lui J. Michelet. Cu toate acestea, despre poezia populară română, L. Rusu afirmă că este „cea mai frumoasă, cea mai adâncă și cea mai mișcătoare din toate poeziile populare”.

Vrâncean de origine, poetul Dan Botta (1936) exploatează un univers al ermetismului specific lui Paul Valéry și Ion Barbu, în versuri pe ritm de poezie populară, însă creația sa eseistică (cu atingere la tema mioritică) promovează o reducție la esențe dintr-o perspectivă thanatologică. „Într-un eseu celebru, «Unduire și moarte», Dan Botta vorbește de moarte ca de un prag al jubilației, de sufletul păstorului care «palpită eliberat» în sferele albe ale bucuriei. Undeva, într-un spațiu redus la esență, se săvârșește nunta între păstor și moarte”. (cf. Mircea Eliade, 1970)

Apogeul acestor aprecieri se consumă în „Spațiul mioritic” blagian (1936). Poetul din Lancrăm „…descifrează în Miorița o transfigurare a morții pe care o găsește din alte creații etnice, ceea ce-i permite să identifice în «dragostea de moarte» o caracterizare a spiritualității poporului român” . Dintre toți, Lucian Blaga va aduna cei mai mulți opozanți, începând cu H.H. Stahl (1938), G. Călinescu (1941), G. Brăiloiu (1946) și până la A. Fochi (1964), M. Eliade (1970) și C. Noica (1976).

Sociologul H.H. Stahl (1938) consideră drept sterile interpretările filosofice și literare, afirmând că, în definitiv, urcarea ciobanilor la munte se explică prin împrejurări istorice și economice, nu prin tânjirea după spațiul ondulat al plaiului, ocupația pastorală nefiind efectul unui dor metafizic.(H.H. Stahl, Filozofarea despre filozofia poporului român, în Sociologia românească, III, 1938, nr. 3-4, p. 104-119, apud M. Eliade, De la Zamolxis…, 1995, p. 224.) Tonul acuzațiilor va deveni în timp mult mai vehement, chiar patetic și pătimaș în anumite perioade istorice.

Realizând o acoladă peste timp, Mircea Eliade (1970) găsește necesar să îndrepte aceste aprecieri, cu echilibru și îngăduință: „Pot fi criticate sau respinse în bloc concluziile lui Blaga sau Dan Botta, dar nu poate fi recuzată metoda lor sub pretextul că descoperă sensuri noi și introduce valori personale într-un univers spiritual arhaic”.(M. Eliade, De la Zamolxis…, 1995, p. 244-245.)

Ecou târziu al ideilor exprimate în acel efervescent deceniu trei, punctul de vedere al dramaturgului Victor Eftimiu (1942) nu propune nici sensuri noi, nici interpretări originale, ci epurarea acestei creații folclorice. „…faimoasa baladă a Mioriței, pe care unii o socotesc cea mai frumoasă poezie românească și pe care eu aș scoate-o din toate cărțile de citire, întrucât cuprinde o monumentală lecție de lașitate, de renunțare”.(Victor Eftimiu, Amintiri și polemici, 1942, p. 238-242, reluat în ziarul Adevărul, an 62, nr. 17.175, 1948, apud I. Diaconu, Ținutul Vrancei, IV, Editura Minerva, București, 1989, p. 349.) V. Eftimiu nu s-a dezis de întregul filon folcloric, ba dimpotrivă, l-a valorificat din abundență în numeroase creații personale, având însă o afinitate deosebită față de basmele și legendele populare (Înșir-te mărgărite, Cocoșul negru, Strămoșii, Haiducii etc.).

Fiu al unui negustor albanez, ajuns director al Teatrului Național din București și membru al Academiei, Victor Eftimiu s-a remarcat printr-o operă extrem de prolifică (peste 100 de volume), o pasiune a călătoriilor pe meridiane europene, precum și prin lecturi vaste de la mitologia greco-latină până la literatura contemporană. Din acest tăvălug, probabil Eftimiu a colectat și și-a însușit anumite concepții despre Miorița care, am văzut, nu au fost deloc laudative în perioada ce a premers celui de-al doilea Război Mondial. Fără nici o indulgență, I. Diaconu consideră că aceasta este „o blasfemie unică împotriva Mioriței” și e contrariat de faptul că „împotriva acestei abateri culturale nimeni nu a protestat”.(Ion Diaconu, Ținutul Vrancei, IV, Editura Minerva, București, 1989, p. 349.)

Acest „al treilea val”, fără precedent ca intensitate și amplitudine, a impus o îndiguire tenace în jurul Mioriței a concepției nonfataliste, proces realizat cu consecvență de mai bine de șase decenii (din 1941 și până-n prezent).