Miorița s-a născut în Maramureș/Creație colectivă succesivă

Ipoteze, teorii, interpretari privind autorul Mioriței

14627Miorița s-a născut în Maramureș — Creație colectivă succesivăDorin Ștef


Cercetarea sistematică de teren, impunerea unei metodologii specifice folcloristicii, prin elaborarea unor canoane științifice, au dus în cele din urmă, în a doua parte a secolul al XX-lea, la elaborarea unei teorii diferite privind modul de concepție a unei creații folclorice perene. Astfel s-a ajuns la concluzia că viziunea romantică a pașoptiștilor – „poporul era singur în stare să producă minuni atât de originale” (V.Alecsandri) – „este tot atât de nefirească, cum este și reversul său, adică aceea că autorul unui cântec ar fi cutare poet popular. Adevărul este la mijloc”.(Barbu Theodorescu, Folclor literar românesc, p. 18-19.)

Interesant este faptul că rădăcinile acestei concepții moderne au fost prefigurate în scrierile primilor clasici. Alexandru Odobescu (1887) analizează acest fenomen cu profundă obiectivitate: „Soarta cântecului poporan nu este aceea a cuvântului scris. Liber fiu al poporului, încredințat zburdălniciei memoriei, el aleargă din om în om, din secol în secol; fiecare îi adaugă un semn de la sine, o vorbă, un viers, un episod și adesea, modificat de pe vremuri, abia-i mai cunoști originea și starea primitivă, după ce a trecut sub așa de multe prefaceri”.(Al. Odobescu, Scrieri literare și istorice, vol. I, București, 1887, p. 180, cf. Folclor literar românesc, 1967, p. 18.)

Intrarea furtunoasă în scenă a versiunii-colind (după 1964) a constituit un bun prilej să se opineze că și Miorița a împărtășit aceeași soartă, că prefacerile succesive prin care a trecut i-au alterat starea primitivă, probabil diferită și de colindele transilvănene, socotite versiuni arhaice, dar cu siguranță alta în raport cu versiunea-baladă – aceasta din urmă reprezentând apogeul unei evoluții seculare. Astfel, problema autorului a devenit problema autorilor, iar Miorița – o creație colectivă succesivă: „Individul creează opera și apoi e preluată de colectivitate, unde se păstrează prin circulație și capătă astfel perfecțiunea formei.

Circulația definește spiritul colectiv. Cu cât o temă folclorică are o circulație de mai lungă durată și cuprinde în răspândirea sa o arie geografică mai întinsă, cu atât mai mult ea are un pronunțat caracter colectiv. Prin circulație, cântecul e lipsit de stabilitate, așadar e în continuă schimbare, primind elemente noi, dar toate respectă normele tradiției. (…) … Forma inițială a fenomenului folcloric (…) nu mai are un singur autor, ci nenumărați, cuprinși în mod anonim în masa colectivă. Reținem că plăsmuirea inițială se păstrează în liniile ei generale, colectivitatea însă o perfecționează”.(B.Theodorescu, op.cit., p. 19.)

Un alt aspect, relevant îndeosebi în cazul Mioriței, a fost sesizat de A. Fochi (1985), care vorbește de un „salt calitativ” impus de acumulările rezultate din inovațiile individuale succesive ce ating, inevitabil, un „prag cantitativ”: „Dezvoltarea se face pe calea acumulării treptate, aproape imperceptibile, a schimbărilor cantitative, dar în procesul general al dezvoltării intervin momente de rupere a acestor continuități, apariția unor praguri de suprasaturație a acestor acumulări, când se produce saltul calitativ”. (A. Fochi, Cântecul epic tradițional al românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 26-27.)

Însă acest fenomen este valabil cu precădere în cazul unor creații folclorice cu o vechime apreciabilă și care se bucură de adeziunea populației din mai multe regiuni. Cu ajutorul acestei teorii, A. Fochi încearcă să justifice saltul de la colind la baladă al Mioriței, care, implicit, nu poate fi decât unul calitativ.

Dar toate aceste amănunte nu au dus la formularea unui răspuns mai ferm la întrebarea: cine este autorul Mioriței?

CATEVA CONCLUZII

modifică

„Când e vorba de un creator literar, apelăm la absolut toate informațiile biografice pentru a-i explica opera, cotrobăind cu indiscreție prin toate cotloanele, chiar și cele mai ascunse ale vieții sale: îl căutăm pe om în spatele operei, în speranța de a înțelege mecanismele cele mai intime ale creației. (…) Cu opera folclorică lucrurile stau diferit. Nu știm cui să ne adresăm pentru alte informații, în afară de opera însăși. Și de cele mai multe ori, opera și-a pierdut sensul ei real, pentru că a fost creată într-o altă epocă, pentru alți oameni, care gândeau altfel decât noi și cerea altceva de la ea decât cerem noi astăzi” – afirma A. Fochi într-un studiu dedicat cântecului epic tradițional.

Fără îndoială, nu ne rămâne decât să ne întoarcem pe traseele deja bătătorite în paginile din urmă și să ne adresăm din nou „operei înseși”, pentru a tranșa chestiunea autorului (poetul-păstor genial autor al baladei vs. nenumărați autori care au adăugat inovații individuale și au prefăcut dramatic „starea primitivă” a textului).

Dacă în privința scenariului ce stipulează necesitatea existenței unui anume poet blagoslovit de o inspirație genială, care a zămislit într-adevăr o formă de excepție a baladei – tot ce-ar fi de spus este că el ar fi putut lua chipul și talentul lui Eminescu, în cazul celui de-al doilea scenariu se impun mai multe concluzii. Acceptarea ideii că Miorița este o creație colectivă succesivă canalizează discuțiile spre o operă cu trei autori.

Primul trebuie să fie autorul versiunii-colind, cu mențiunea că el e posibil să fi beneficiat de acumulările anterioare ale unei colectivități față de un obicei, un rit sau un procedeu oarecare. E greu de afirmat că acesta ar fi autorul „de facto” al Mioriței, pentru că textul alcătuit de el (eventual versificat) cu siguranță că nu aduce deloc cu versiunea finală. Între el și următorul există o serie de autori care au introdus teme și episoade noi, au transformat-o în colind medieval. Al doilea autor a realizat „saltul calitativ” de la colind la baladă. El a adăugat cele trei episoade majore: mioara, nunta și măicuța bătrână, configurând în linii mari versiunea care a circulat în zona extracarpatică. Iar al treilea autor este, fără îndoială, Vasile Alecsandri, potrivind - cu talent și inspirație – cea mai izbutită variantă.

Așadar, un ardelean, un muntean și un moldovean viețuind în vremuri diferite, pornind de la rațiuni diferite, au avut succesiv o contribuție decisivă la zămislirea Mioriței. O concluzie care se desprinde firesc din feluritele teorii.

Între primul autor al Mioriței și cel ce a săvârșit ultima etapă de cizelare artistică se înscrie istoria sinuoasă și laborioasă a prefacerii textului, într-un timp și-un spațiu de mare întindere, proces desfășurat după principiul copy-left : preiau, modific, ameliorez și dau mai departe, fără să-mi revendic paternitatea.