Miorița s-a născut în Maramureș/Creație individuală
O a doua teorie, născută după chipul și asemănarea pașoptiștilor – ei înșiși oameni de cultură și artă, scriitori, poeți, dramaturgi – afirma că autorul unui cântec trebuie să fi fost, la rândul său, un poet popular anume, un creator „ab initio” suficient de talentat pentru a „inventa un anumit subiect”, iar toți ceilalți nu sunt decât niște „creatori prin repetiție sau prin variante, care modifică prin contemporaneizare, localizare și actualizare, subiectul creat de primul, singurul cu adevărat valoros și important”(A. Fochi, Cântecul epic tradițional al românilor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 26-27.)
Astfel, balada Miorița, singura versiune (re)cunoscută (sau apreciată), trebuia, de asemenea, să fie opera desăvârșită a unui creator (necunoscut), pierdut în negura istoriei, iar variantele mai puțin reușite sub aspect artistic, ori comprimate sub aspect tematic, nu erau decât niște resturi, niște firimituri ale unei degradate capodopere inițiale.
Seria reprezentanților acestui curent a fost inaugurată chiar de Alecu Russo, descoperitorul, care găsește nimerit să-i convoace la un colocviu al genialilor poeți pe Virgilius și Ovidiu. „Pe lângă acești doi creatori de poezie antică s-a adăugit un al treilea poet, păstorul câmpiilor și al munților noștri, care a produs cea mai frumoasă epopee pastorală din lume: Miorița”.
În aceiași termeni s-a exprimat, în anul 1879 și Mihai Eminescu, vorbind despre „păstorul rătăcit pe Carpați”, analfabet și neinițiat în „versificațiune”, dar pătruns de „geniul ascuns”; pribeag într-un univers trist și romantic, acest păstor rostește întâia oară balada Miorița. Adept fidel al reflectării în literatura cultă a „specificului național”, criticul Garabet Ibrăileanu (1871-1936) preia sintagma eminesciană și întărește aceeași idee: „Ibrăileanu, de pildă, a stăruit în ideea că poezia populară e creată de un singur individ, așa cum s-a întâmplat și cu Miorița, pornită din «capul unui păstor genial din Carpați»”.(B. Theodorescu, O. Păun, Folclor literar românesc, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967, p. 35.)
Teza despre creatorul genial, anonim și omnipotent al Mioriței a răzbit peste veacuri, nefiind abandonată niciodată de către partizanii declarați ai baladei, deoarece corespundea unui scenariu prestabilit, menit s-o păstreze în actualitate și s-o facă cu atât mai misterioasă.
Constantin Ciopraga (1992) reia această teză, după ce în prealabil o adaptează concepțiilor contemporane referitoare la riturile de inițiere, de integrare (profesională, comunitară ori în societăți elitiste) și de accesare a unei cunoașteri superioare: „Cum nimeni nu se poate prevala de o experiență personală a morții, parabola păstorului mioritic ne vine parcă de la un inițiat, de la cineva căruia i s-a lămurit misterul”.(C. Ciopraga, Mioriticul sau despre exorcitarea tragicului, în Simpozion Miorița – 2002, Câmpulung Moldovenesc, 1993, p. 12.)
Din prisma acestor aserțiuni se conturează deja un oarecare portret al autorului. Folcloristul Gheorghe Vrabie (1966) adaugă: „…cel care va fi zis-o întâi cunoștea bine viața păstorească”.(Gh. Vrabie, Balada populară română, Editura Academiei, București, 1966.) Gheorghe Cristian (1992) merge și mai departe, identificând un pronunțat „caracter autobiografic al baladei”: „Ipoteza noastră poate ar surprinde, dacă nu am accepta ca un fapt verosimil posibilitatea păstorului condamnat, deci a creatorului de mai târziu, pentru a scăpa de intriga «anunțată» de mioriță ca iminentă și de a rămâne cu obsesia ei. Creatorul Mioriței este un ins care a trăit până la virtualitatea morții și nu altcineva, chiar apropiat creatorului, din cauza imposibilității de transfer a suferinței morții către un altul, mai ales în comunitatea tradițională și, deci, în creația populară”. (Gh. Cristian, Miorița sau patimile unui poet-păstor, în Simpozion Miorița – 1992, Câmpulung Moldovenesc, p. 38-39.) Pledoaria pentru „păstorul-poet participant de drept la drama în cauză” atrage amănunte legate de construcția epică a baladei, de succesiunea episoadelor-cheie și a „legăturilor literare” dintre aceste episoade. În concluzie, „numai cineva care a trăit o astfel de experiență, care a atins paroxismul durerii, al disperării (…) poate să sublinieze aceste stări prin imagini ale existenței apropiate…”. (Ibidem)
Deși toate aceste construcții virtuale ne vin dintr-o abordare unilaterală, demersul se justifică și se întemeiază pe nevoia stringentă de a reconstitui profilul nu doar a prețiosului autor, ci și al capodoperei – un apogeu al culturii populare – și al fenomenului generat.
Ei bine, pornind de la un deziderat asemănător, unele voci au licitat problematica autorului, înaintând câteva ipoteze pitorești.