Miorița s-a născut în Maramureș/Lexicul mioritic

 

“Și alți cercetători au remarcat că Miorița nu aduce cu ea un lexic cu trăsături arhaice, după care să se poată stabili limitele istorice ale genezei sale”, afirma A. Fochi în monografia din 1964.(Miorița, Editura Academiei, p. 420.) Afirmația este validă doar dacă luăm în considerare preponderent versiunea-baladă, extracarpatică; dacă ne referim însă la versiunea-colind și în special la textele nord-maramureșene, situația ne apare ca fiind nuanțată și marcată de puseuri revelatorii, atât din perspectiva datării (“limitele istorice ale genezei”), cât și din cea a unei posibile reconstituiri a versiunii primare. “În cazul versiunii transilvănene, care știm că abundă în termeni cu circulație regională, limba textului este cea locală, cea care se vorbea curent în locul acela, la data culegerii”. E adevărat că lexicul textelor maramureșene abundă de termeni din categoria regionalismelor, dar și de forme populare ale unor cuvinte; cu toate acestea putem semnala prezența unor forme rare, învechite, aproape cu valoare de arhaisme (buhaș, durdzău, poară, a sodomni, țebeș).

Pornind de la (pre)miza studiului nostru – faptul că ne aflăm aproape de kilometrul zero al spațiului de obârșie – nu putem neglija nici un aspect al documentelor pe care le avem la dispoziție, iar o analiză lexicală atentă ar putea conferi noi dimensiuni de interpretare ale textelor mioritice. Astfel, explicația pe care Tit Bud o dă în 1906 pentru termenul «buhaș» ne obligă să reconsiderăm întreaga teorie privind testamentul păstorului și să constatăm că defapt opțiunile (aparent paradoxale, mai ales din perspectiva baladei) reflectă procedee ale unui arhaic ritual pastoral.

Mai mult decât versiunea-baladă, colindele maramureșene au conservat termeni din sfera mitologicului (ler, Crăciun, leu, zmeu etc.), a vieții patorale (botei, caș, fârtat, fluieră, glugă, jintiță, oacheșă, păcurar, porneală, sein, smolenci, staol, sterpar, stână, strungă, suman, tilincă, toc, trâmbiță, turmar, țarc, urdă, vătaf) sau a etnograficului.

Analiza lexicului mioritic demonstrează că fondul autohton (daco-latin) reprezintă osatura graiului maramureșean, definind aproape în totalitate elementele mediului pastoral, precum și principalii termeni specifici vieții cotidiene; în timp ce influențele lexicale străine nu fac decât să confere valențe noi limbajului.

Specialiștii sunt de părere că în limba română s-au păstrat circa 160 de cuvinte de origine dacică, preromană, printre care și brad, copac, baci, strungă, țarc, urdă, zară, brânză, zăr.(N. Stănescu, I. Hurdubețiu, Continuitatea daco-romană în istoriografia română și străină, Editura Politică, București, 1984.) Majoritatea acestor termeni îi regăsim în textele maramureșene ale Mioriței – definite în prezentul glosar – și se păstrează doar parțial în versiunea-baladă (brad, strungă).

Iar din punct de vedere etimologic constatăm abundența de termeni de proveniență latină, unii dintre ei conservați în graiul maramureșean mult mai fidel decât în limbajul curent: a abate – abbattere, a adurni – addormire, a afla – afflare, argint (arjint) – argentum, baier (baior) – bajulus, căldare – caldaria (mai curat decât sinonimul găleată), ceteraș (cetere) – cytera, a cânta – cantare, cornut (corneancă) – cornutus, dalb (alb) – albus, a demnica – demicare (un termen rar utilizat în limbajul curent), fântână – fontana, fârtat (frate) – frater, gustare – gustare, lut – lutum, muncel – monticellus, păcurar – pecorarius (termen utilizat exclusiv în Transilvania), a peri – perire (mai apropiat de originar decât a pieri), veri (văr) – verus, runc – runcus, scânteie (scânteiuță) – scantillia, soț (soție) – socius, a ședea – sedere, știop (schiop) – excloppus, a trage – tragere, turmar – turma, vas – vasum, vederos (a vedea) – videre, a zbiera – exbelare, zin (vin) – vinum, a zini (a veni) – venire etc.

Referitor la influențele străine din graiul maramureșean, Tache Papahagi constata în 1925 că acestea nu sunt puternice și vizează elemente lexicale mai puțin semnificative (adjective, adverbe și un număr de substantive și verbe); ele provin din limba slavă (unele pe filiera ruteană/ucraineană), maghiară și germană: “Raportat la alte regiuni dialectale, graiul maramureșean ni se prezintă curat și rezistent, străin de influențe străine puternice. Aceste influențe, dealtfel, nu sunt numeroase. În primul rând trebuie evidențiată cea ruteană, care este și cea mai pronunțată. Și era firesc lucru ca într-o regiune în care maramureșenii au conviețuit geograficește cu rutenii și în care, în decursul secolelor, s-au produs și asimilări etnice reciproce să se exercite o mai intensă influență lexicală ruteană în graiul maramureșean, după cum, pe de altă parte, putem constata o influență nord-românească în graiul rutenilor. (…). Influența ungurească e mai mult de natură cultural-administrativă. Mai toate elementele ungurești reprezintă noțiuni care sunt în strânsă legătură cu civilizația contimporană”(Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, Editura Minerva, București, 1981, p. 150-151.)

Lista abrevierilor

adj. – adjectiv; adv. – adverb; bot. – botanică; cf. – conform; cuv. – cuvânt; expr. – expresie; f. – feminin; fig. – figurativ; germ. – limba germană; înv. – învechit; lat. – limba latină; m. – masculin; n. – neutru; obs. – observație; pop. – popular; ref. – reflexiv; reg. – regionalism; s. – substantiv; sl. – limba slavă; suf. – sufix; v. – vezi; val. – valoare; var. – variantă; vb. – verb;