Miorița s-a născut în Maramureș/Locul înhumării

 

Într-o proiecție interpretativă de tip inițiatic, așa-zisa opțiune testamentară a păstorului pentru îngroparea la stână (“Numai eu când oi muri / Pă mine ca să mă-ngroape / Din strunguța oilor…” – Desești, 1920; vs. “Să spui lui vrâncean / Și lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice pe-aproape, / În strunga de oi / Să fiu tot cu voi…” – varianta Alecsandri) ar puncta spațiul consacrat al acestor rituri specifice, care nu poate fi decât Muntele și elementele sale adiacente (plaiul, platoul alpin, vârful și pădurea).

Versiunea-baladă, în incipitul căreia ciobanii coboară la vale, declanșează, din acest punct de vedere, un nou paradox, din pricina faptului că tânărul ciobănel își menține această dorință în ciuda schimbării decorului epic. E inutil să reluăm disertațiile pe această temă formulate în îndelungata istorie exegetică a Mioriței. O abordare etnografică ar fi soluționat facil această dispută, dovedind că opțiunea păstorului nu este și nu poate fi excentrică, din moment ce se înscrie în sfera unor cutume pastorale străvechi.

În urmă cu aproape un secol, în culegerea sa de folclor, Tit Bud insera o notă în cuprinsul glosarului referitor la termenul buhași = “Brad bătrân; la munte, colibele se acopereau cu scoarțe de buhași ce se aduceau din provol (= vale, povârniș). Dacă păcurarul moare în munte, nu-l aduc în sat să-l îngroape, ci îl acoperă cu scoarță de buhași și așa îl bagă în gropa lui gătită” (Tit Bud, Poezii populare din Maramureș, adunate de vicarul Maramureșului. Editura Academiei Române. Din viața poporului român. Culegeri și studii. III, București, 1908.). Obiceiul, cândva generalizat și ținut în mod necesar (nu opțional), anulează orice paradox și toate interpretările de o altă factură.

Mult mai târziu, Vasile Latiș (1980) demonstrează că această cutumă, severă prin excelență, nu e deloc gratuită: “Altădată, la fel ca acum, cel ce moare în munte este înmormântat acolo. Pe plai. Se ține acest gând: dacă ar aduce mortul peste câmpii, în sat, florile s-ar veșteji, iarba s-ar usca, apele ar seca, focul s-ar stinge” (Vasile Latiș, Segmente, în Calendarul Maramureșului, Baia Mare, 1980, p. 109). Ideea e reluată după 13 ani în lucrarea sa de doctorat: “…se crede (în Maramureș) că mortul nu e îngăduit să fie coborât dincolo, ba nici în cadrul muntelui peste anumite elemente existențiale ale omului și turmelor – iarbă, pâraie, drumuri, câmp: «s-ar vejteji», «ar seca», de unde indiciul că s-ar avea în vedere Planta și Apa. Acestea apar întâi de toate degradabile prin transportul mortului peste spațiul propriu unei vieți eterne” (V. Latiș, Păstoritul în Munții Maramureșului, Baia Mare, 1993, p. 96).

În spețele pastorale Muntele devine deci un spațiu colapsat – al vieții și al morții deopotrivă, pentru o perioadă delimitată de timp (anul pastoral). Altfel spus, Muntele capătă atribut de centru al lumii și se substituie spațiului delimitat al satului.

Pentru moartea survenită în munte se procedează la un ritual atipic de înmormântare, care, în mod deloc surprinzător, preia o serie de elemente din ceremonialul arhaic al inițierii. Deci, pretinsa clauză testamentară se înscrie în mod firesc în legea pământului.

V. Latiș se simte obligat să precizeze: “...păcurarul a cărui moarte survine în durata profesiunii nu este readus acasă; nici măcar în acest caz extrem el nu poate răzbate drumul înapoi, fiind așezat în acel loc al morții care îl reflectă în fel și chip colinzile maramureșene (sau cele transilvănene în general)” . Orice efort de decriptare a mesajelor nu se poate circumscrie decât unor realități de ordin etnografic, în primul rând.

■ Într-un bocet consemnat de folcloristul V.T. Doniga e relatat cazul unui păstor, pe nume Mihai, care a murit în munți – în circumstanțe neprecizate, dar avem toate motivele să credem că a fost vorba de un accident – lăsând în urmă o soție și patru copii. Conform cutumelor, păcurarul a fost îngropat de fârtați în “strunga oilor”, certificând astfel un obicei străvechi și nu o opțiune sau o dorință a familiei. Deși întristați, membrii comunității nu protestează față de decizia fârtaților de a-l înhuma la stână, departe de sat: “Vai de mine, măi Miha`, / Unde ți-o fost moartea ta? / În vârfuțu muntelui, / În bătaia vântului, / Unde în veci soare nu-i. / Și în loc să fii în sat, / Fârtații te-au îngropat / În strunguța oilor, / În bătaia ploilor”(V.T. Doniga, Folclor din Transilvania, volumul IV, Editura Minerva, București, 1980, secțiunea Folclor din Maramureș, p. 430-431, text 758). Moartea păstorului Mihai – fiind o certitudine – nu suportă un plan virtual; aceasta reflectă cu fidelitate o realitate incontestabilă: îngroparea la stână.

Păcurarul devine, în alți termeni, o jertfă a Muntelui, indiferent de motivele care au provocat moartea: “Muntele-i munte de ptiatră / Și doré om câteodată” . Nu același lucru se poate spune despre păstorul care moare la șes, în câmpie ori în sat – situație în care el se află în afara timpului pastoral. Secvența corespondentă din versiunea-baladă dă naștere, cu adevărat, unei anomalii, ieșind din tiparele autenticului; dorința lui testamentară de-a fi îngropat “în strunga de oi” generează implicit un conflict de interese. Explicația acestei situații e una singură: versiunea-colind e cea întemeietoare și numai alterările / transformările ulterioare sunt responsabile de seria lungă a paradoxurilor.

■ O altă speță notabilă este cuprinsă în Horea lui Ion Berciu (Amzulescu, 209), care s-a dezvoltat probabil tot dintr-un bocet, reflectând un eveniment real, deja petrecut. Balada a fost culeasă și publicată de același neobosit folclorist Tit Bud (1908) și aparține în exclusivitate spațiului și eposului maramureșean. Ideea centrală este aceiași: moartea reală, accidentală, a unui păstor aflat cu oile în munți și îngroparea lui, după datină, în același perimetru. Și cu aceasta ne îndepărtăm definitiv de o altă ipoteză construită în jurul acestei secvețe, respectiv “înmormântarea în spațiul familial”, caracteristică unui stadiu îndepărtat al evoluției societății umane.

Într-o zi de marți, stâna unui oarecare Dunca a urcat la munte fiind condusă de păcurarul Ion Berciu. Însă în acel an ploile au fost abundente, încât au umflat izvoarele, iar păstorul s-a înnecat “la Luha mai sus de sat” și a fost găsit mort în aval de Luha. Datorită împrejurărilor în care a survenit decesul, trupul lui Berciu e îngropat, în mod necesar, în locația fatală: nici în cimitirul din sat, dar nici în strunga oilor: “Coale la Sfântă Mărie / Vreme-i oilor să vie / Și Ion Berciu să rămâie” (Horea lui Ion Berciu, Tit Bud, 1908, text republicat în Antologie de folclor din județul Maramureș, Baia Mare, 1980, 298-299, text 259.).

Ritualul funerar impus în această situație suferă o alterare față de cel clasic (creștin) și se recurge la un soi de ritual arhaic, precreștin, reminiscent-inițiatic. În compensație cu acest tragism nedorit, improvizarea elementelor ritualice redau o oarecare măreție a gesturilor și a recuzitei pure, naturale. Versurile au un puternic iz mioritic: “Și el, bietul, n-a avut / Nice pânză pe obraz, / Fără scoarță de buhaș; / Nice scânduri de copârșeu, / Fără scoarță de durdzău.” Iar finalul e prea concludent pentru a suporta vreun comentariu: “La mormântul lui au pus / Trâmbița lui de-a dreapta, / Și fluieru de-a stânga; / Vânturi mari că și-or sufla / Trâmbița și-a trâmbițá, / Fluierul și-a fluierá, / Mare jele-n lume-a fa`.”

■ Secvența locului de îngropăciune apare în 122 variante (89%), cu o pondere mai mare în Țara Maramureșului (97%) și Lăpuș (91%). În ce privește poziționarea lăcașului pentru înhumare, predomină formula “În strunguța oilor”, însă o frecvență semnificativă mai au și alte locații: “În țărcuțu mieilor”, “În locu găleților”, “În vârfuțu muntelui”, “Sub crucița bradului”, “La umbra buhașilor”, mai rar: “Coalea, lângă ploca stânii”, “Chiar în dosu țarcului”, “În cărarea fetelor” sau “În drumu nevestelor”.

Unde este înmormântat păstorul mioritic? „În mici un caz la stână”(V. Latiș, Păstoritul…, p. 96), conchide V. Latiș. Stâna rămâne în mod necesar un spațiu sacru și el nu poate fi pângărit, prin introducerea în interiorul cercului magic, a unui cadavru. Indiferent că este vorba de o moarte reală (un accident sau orice altceva în afară de omor) sau una inițiatică, ceremonialul nu poate suporta orice locație, perimetrele consacrate fiind bine delimitate. Reperul principal rămâne totuși stâna, dar nu interiorul ei, ci proximitatea ei, după cum rezultă din text, dar și din cercetările de teren efectuate de V. Latiș în Munții Maramureșului: “Se înmormânteză în strunga oilor (Fața Zâmbroslavului, Prelucile Curnadeilor – informatorul a auzit și ar dori să fie el însuși astfel înmormântat, dacă i s-ar întâmpla moartea); se înmormânta în plaiul muntelui (Jupanea Bălăsânii); se înmormântează în locul în care a murit (Munceii Albi); se înmormântează nu departe de stână, fără altă precizare a locului (Strungi, Nădad, Munceluș)” (Ibidem, p. 96-97).

Interdicția

Un alt aspect care a născut controverse este cel legat de precizarea, în unele texte, ca ceremonia de înhumare să nu se desfășoare în cimitirul satului: “Pă mine nu m-astupați / Nici în sfântu sintirim / C-acolo mi-oi fi strein; / Nici în dalbu timiteu / C-acolo nu-i locu meu” (TM 10) sau “Săpați-mi mormântu meu / Nici în verde ținterim / Că-ntre morți voi fi străin” (TM 13) sau “Nici în sintirim cu iarbă, / Nici la Biserica Albă” (TM 63). Secvența se regăsește exclusiv în textele nord-maramureșene (11 variante). Date fiind comentariile de până acum (referitoare la ansamblul cutumelor, a superstițiilor și al credințelor) situația e firească și vine doar să întărească o idee deja enunțată în text. Nici moartea reală și nici cea inițiatică a unui păstor nu permit o trasbordare a trupului și înhumarea lui în cimitirul satului.

După A. Fochi, motivul evitării cimitirului este unul insolit și nejustificat, datorat unei tente antiecleziastice (A. Fochi, Miorița, 1964, p. 271) - varianta invocată fiind una maramureșeană (Ieud) , respectiv o variantă din Buzău . Cercetătorul sesizează opoziția păstorului față de obiectele și practicile ecleziastice ce țin de ritualul înmormântării, concluzionând că acest refuz domină compoziția [Mioriței] și implicit spiritualitatea poporului român . Cercetările etnografice și etnofolclorice din zona Maramureș demonstrează cu prisosință că mesajul din spatele acestor versuri e gravat pe frontispiciul unor datini precreștine, puternic înrădăcinate în conștiința și memoria oamenilor din acest colț de țară. Mesajul se dezice de orice dispută cu noua religie, doar atât că este cu mult mai vechi și mai solid.

Cultul strămoșilor, a căror oseminte se odihnesc în necropolele din apropierea satelor, a avut o importanță majoră în viața spirituală a societății arhaice, iar în timp a căpătat o tentă mitică și religioasă. Cutuma ca trupurile ciobanilor morți la stână să fie îngropate în acel spațiu a dezvoltat o mitologie paralelă, legată de Munte. Mitologia pastorală a inclus și panoplia spiritelor strămoșilor care și-au găsit sfârșitul pe munte.

Nu se poate spune că din textele ce le avem la dispoziție răzbate o opoziție vădită față de elementele ritualului creștin de înmormântare. Faptul că ele sunt menționate (prin substituție) ne determină să admitem construcția subtilă a unui sentiment de tristețe și regret că nu pot fi utilizate în situația respectivă, deoarece nu pot fi întrunite condițiile necesare pentru un ritual (devenit deja) tipic: procesiune, prohod, steaguri, preoți, giulgi, sicriu, cruce, bocitoare.

Momentul genetic al unei astfel de creații poate fi plasat oricând după pătrunderea creștinismului în țara noastră. Sau, identificarea genezei într-un timp istoric în care deja funcționa un creștinism de factură populară, prea puțin instituționalizat, în paralel cu menținerea riturilor ancestrale. În acest caz, vechimea Mioriței-colind ar fi de aproximativ un mileniu. Nu putem exclude nici ipoteza ca aceste inserții (eminamente creștine) să se fi produs ulterior genezei și să aparțină unui strat mai recent (medieval). Dar să reținem că datarea genezei nu poate fi analizată decât în relație cu spațiul zămislirii.