Miorița s-a născut în Maramureș/Modalități de ucidere

O călătorie inițiatică. Analiza variantelor mioritice din Maramureș

14674Miorița s-a născut în Maramureș — Modalități de ucidereDorin Ștef


În textele maramureșene soborul păstorilor nu se limitează la decizia de a-l «ucide» pe cel mic, ci ia în calcul, cu toată seriozitatea impusă de solemnitatea momentului, uneori chiar în complicitate cu cel vizat, mai multe moduri în care va avea loc execuția. Înainte de a trece în revistă acest repertoriu, să notăm că în unele variante (șase aparțin tipului nord-maramureșean), există un dialog real între păstori pe această temă, mai precis soborul se adresează celui mic printr-o întrebare directă: “- Măi, negrule, străinule, / Ce mortiță poftești tu ție?” sau “- Spune-ne mortița ta”.

Această interogație nu este singulară în folclorul maramureșean, dar o regăsim, cu predilecție în balade: Traian și Idra , Cizmaș , tipul Logodnicii nefericiți (Amzulescu, 246), Pribegii la podu Veneției (Amzulescu, 157) .

■ Dacă în unele variante apare această interogație directă, în altele întrebarea lipsește și în consecință se distinge o nehotărâre a soborului în alegerea unui mod de a-l omorî: “Ori să-l taie, ori să-l puște, / Ori să-l puie între țepuște? / Ori să-l puște, ori să-l taie, / Ori să-l puie între fârtaie?” (TM); “Omorî-l-or, o-mpușca-l-or, / Ori din băltași arunca-l-or?” (TCh); “Ori să-l puște, ori să-l taie, / Ori căpuțu să i-l ieie? “ (TCo). În prea puține variante soborul ia o decizie finală: “Gre leje ca să-l împuște” (TCh); “Cu securi și cu topoare / Pe străin ca să-l omoare” (TM).

În ceea ce privește registrul opțiunilor pe care cei mari le iau în calcul, în Țara Maramureșului predomină tăierea cu sabia / toporul (21 situații), împușcarea (19 situații), tragerea în țeapă (14 situații) și numai în două secvențe prin spânzurarea de un brad. În Chioar: prin împușcare (9), tăiat cu sabia (7), tras în țeapă (1) – “să-l străpungă cu țepuște”. În Codru: prin împușcare (10), tăiat cu sabia (8) sau prin decapitare (3) – “o capu tăie-i-l-or”. Iar în Lăpuș, invariabil apare versul “Ori să-l puște, ori să-l taie” (13). Parcurgând inventarul formelor de judecată practicate în societatea tradițională, constatăm că acestea se efectuau la hotarele moșiei, în scaunul de judecată (în pridvorul bisericii sau în bătătura satului) sau în luminiș de pădure – îndeosebi pentru ciobani . În cazul unei vinovății dovedite, completul de judecată amâna deliberarea pentru a doua zi dimineața, la răsăritul soarelui, iar pronunțarea sentinței trebuia să aibă loc înainte de asfințit.

Dacă tăierea cu sabia / toporul / baltagul ori împușcarea sunt fără echivoc, o situație mai aparte o întâlnim în cazul versului “Ori să-l puie-ntre țepuște” (15). Primul gând ar fi o oarecare identitate cu procedeul utilizat pentru sacrificiile umane în cadrul cultului lui Zamolxis: asvârlirea în sulițe a unui mesager destinat zeului. De altfel H. Sanielevici (1931) a dezvoltat o întreagă teorie a genezei Mioriței pornind de la mărturiile lui Herodot, teorie respinsă de M. Eliade (1970). R. Vulcănescu (1987) nu acordă prea multe șanse ipotezei, fiind de părere că ritul acestui tip de jertfă nu a dăinuit decât până în timpul războaielor lui Decebal cu împăratul Traian .

Într-o analiză lexicală am fi tentați să presupunem că termenul de țepuște ar fi un diminutiv de la țeapă, în context cu sensul de instrument de supliciu, utilizat în Țările Române în perioada medievală și feudală. Dar, în glosarele de termeni maramureșeni întâlnim și forma de țepoaie, înțeles de localnici cu sensul de furci de lemn. În cătunul pastoral tipic maramureșean regăsim expresia «colibe în furci», construcții pe care păcurarii le utilizau la stână. Acest gen de colibe, în opinia lui Tiberiu Morariu (1937), erau specifice păstorului din zona Maramureșului: Coliba “era construită din patru pereți cu capetele îmbinate în chetori. În mijlocul ei se înfigeau patru furci ce susțineau acoperișul în două fețe, din scoață de molid acoperită cu pietre. Interiorul acesteia cuprinde o singură încăpere, unde dorm păcurarii și se prepară cașul. Vatra, așezată în mijloc, este formată din două lespezi de piatră fixată în pari”(Tiberiu Morariu, Viața pastorală în Maramureș, București, 1937, p. 80; apud Mihai Dăncuș, Zona etnografică Maramureș, Editura Sport Turism, București, 1986, p. 49). Aceste furci de susținere se mai numeau și țepoaie sau țepuște. Probabil la ele se referă versul “Ori să-l puie-ntre țepuște”.

Faptul că e pus / așezat între țepuște (14 variante) și nu aruncat sau străpuns (1) ne permite să identificăm un soi de ordalie pastorală, probabil mai blândă decât “pedeapsa pădurii”, fiind ferit de fiarele sălbatice, dar nu și de intemperii, pe parcursul celor 24 sau 48 de ore, timp în care, dacă nu moare, cel condamnat era socotit nevinovat.

Parte a mitologiei locale, legenda păstorului-lup relatează despre o ordalie auto-impusă de un tânăr păcurar din Dragomirești (Maramureș), legendă consemnată de V. Latiș: “Și lupii sunt trimiși de cineva. Este un păstor, jumătate om, jumătate lup. O fost odată în Dragomirești trei păcurari tineri. O pășunat spre Țibleș. Unul din ei o zis: «Mă, dați-mi voi o curea și o sută de lei și eu mă duc în codru și urlu ca lupii. Și-o urlat. Și s-o adunat turmă de lupi, de nu s-o putut coborî jos din lemn. Spre dimineață o venit un om îmbrăcat tot în alb ș-o zâs către lupi: «Duceți-vă care încotro. Și de-ți afla ceva, mâncați; de nu, nu.» După ce s-o împrăștiat lupii o venit un lup șchiop. Atunci omul alb o zis cătră șchiop: «Al tău e acela din colo», și l-o arătat pe păcurarul din lemn. Atunci, dimineața, o venit și ceilalți păcurari. «Mă, jos de-acolo!». «Nu!» «Cobori!». « Nu!». Atunci cei doi l-o coborât și l-o dus la colibă; acolo le-o spus ce-o auzât, ce-o văzut. Iară noaptea, de lângă ei, din colibă, l-o dus de nu i-o mai aflat decât opincile” (V. Latiș, Păstoritul în Munții Maramureșului, Baia Mare, 1993, p. 81, informator Ioan Floarea, 47 ani, din Șieu, căsătorit în Cuhea).

La prima vedere pare un act de teribilism, dar e posibil să fie vorba de reminiscența unei ordalii, iar în timp s-a produs o eroizare a victimei, deoarece «sentința divină» s-a dovedit implacabilă: a doua zi, deși e găsit în viață, dezlegat și dus la stână, cel «condamnat» e răpit din colibă de un lup-schiop și devorat. În acest caz, păstorul-lup nu e altceva decât ipostaza unei semi-divinități pastorale.

Din punct de vedere mitic, după R. Vulcănescu, lupul a figurat ca emblemă de stat în stindardul dac: “un corp de balaur cu cap de lup. Totul alcătuit din aramă, de unde și supranumele lupii de aramă ai dacilor. Stegarul ținea ridicat lupul de aramă, care în mers făcea să șuiere aerul în gura lui deschisă și să freamăte solzii mobili de metal izbindu-se unii de alții” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 499). În schimb, Mircea Eliade (1970) dezvoltă o teorie extrem de incitantă, al nașterii poporului român sub semnul Lupului. Peste cultul, aproape religios, practicat de daci, s-a suprapus mitul genealogic al poporului roman, mit “constituit în jurul lui Romulus și Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptați și crescuți de lupoaica de pe Capitoliu” (M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, București, 1995, p. 28-29; vezi întregul capitol Dacii și lupii).

M. Eliade mai vorbește depre anumite practici de inițiere militară, respectiv “transformarea rituală în fiară”, iar R. Vulcănescu, invocând o mărturie a lui Herodot, susține că înainte de invazia lui Darius trăia o populație numită neuri: “După spusele sciților și elinilor stabiliți în Dacia Pontică, «o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimba în lup, pentru puține zile, și pe urmă își recăpăta forma [umană]»” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 499).

Abilitatea neurilor din Dacia de a se «trasforma» în lupi, trebuie pusă în relație cu etapele de inițiere, parte componentă a unui ritual (magic) la care participau periodic tinerii în special, dar și bărbații-luptători. Ipoteza e confirmată și de M. Eliade, atunci când caută etimologia termenului de daci și vorbește despre “adolescenții care pe durata probei inițiatice trebuiau să se ascundă departe de sate și să trăiască din pradă (…). Acești tineri se comportau «ca lupii», erau numiți «lupi», sau se bucurau de protecția unui zeu-lup”. Legenda păstorului-lup, consemnată în Maramureș, poate fi socotită o reminiscență a acestei credințe.

Să revenim. Izolarea celui mic – fie în pădure, legat de crengile unui copac, fie așezat în țepoaiele colibei – ne aduce iarăși în preajma riturilor de inițiere a feciorilor, proba supraviețuirii fiind una frecventă în societatea arhaică.

Referindu-ne strict la statutul păcurarilor, admitem că în afară de inițierea profesională – implicită la prima vărare pe munte – în trecut trebuie să fi existat și alte aspecte ale inițierii, menite să-l călească fizic și psihic pe bărbatul în devenire. Acestea vizau, cu siguranță, deprinderea mânuirii armelor, apoi utilizarea (și confecționarea) instrumentelor muzicale (fluierul, trâmbița). Apoi probele de efort fizic prelungit, respectiv de efort psihic – prin izolare, sihăstrie, rugăciune.

Izolarea în pădure pentru un timp limitat – o zi sau o noapte; sau trei zile și trei nopți, într-o formulă mai agresivă – producea implicit o alterare a conștiinței și prefigura o moarte și o înviere ritual-inițiatică. Aceasta putea fi considerată «proba de foc», în sensul durității ei. Abordarea avea o dublă semnificație, deoarece implica o performare a curățeniei spirituale, supunând totodată conștiința unei judecăți divine.

Păstorul-lup, ca întruchipare a unei (semi)divinități pastorale, devenea un judecător de circumstanță, care cântărea bunele și relele și dădea sentințe. Altfel spus era personificarea auto-cenzurii, a examenului în fața propriei conștiințe, a introspecției. Dualitatea păstor-lup e reflectarea imaginii propriului «eu» în combinație cu latura animalică, instinctuală și devoratoare din om. O luptă subconștientă din care avea să triumfe cel mai puternic: «păstorul» sau «lupul». În momentul în care zeul-lup îi cedează lupului-șchiop trupul tânărului păcurar, lupta a luat sfârșit. Executarea auto-sentinței devenea o chestiune de timp.

Sigur că nu în toate cazuri lucrurile se petrec întocmai. Umanul poate birui animalicul – și înclinăm să credem că o face cel mai adesea. Excepțiile (cum e situația de față) intră sub incidența antologicului, pentru a deveni pilduitoare.

Acesta este motivul pentru care moartea și renașterea inițiatică era considerată o probă temerară, uneori fatală. Cel care trece proba cu bine “se naște din nou”, primind botezul morții, de care nu mai are frică toată viața. De aici curajul, vitejia, demnitatea și determinarea – nu a unui individ, ci chiar a unui neam. Aceasta este o credință moștenită din vremuri străvechi și atestată ca atare de izvoarele scrise.