Miorița s-a născut în Maramureș/Notă asupra Antologiei

 

136 de texte

Antologia de față cuprinde 136 de texte mioritice consemnate exclusiv în cele patru regiuni etno-folclorice ale județului Maramureș: Maramureșul istoric (63), Țara Chioarului (22), Țara Codului (28), respectiv Țara Lăpușului (23). Textele au fost publicate – cu două excepții – în diverse culegeri, antologii și periodice, editate în Maramureș, la Cluj sau la București, între anii 1925-2001.

Criteriul de clasificare

Acest corpus de variante sunt grupate în funcție de cele patru regiuni etno-folclorice distincte și nu în raport cu tipologia formulată. Următorul criteriu pentru numerotarea textelor a fost de ordin cronologic, adică după data consemnării de către culegători – clasificare orizontală. În cazul în care într-o localitate s-au înregistrat mai multe variante, în ani diferiți, s-a luat ca bază cea mai veche variantă, iar apoi ordinea cronologică a celorlalte variante din aceiași localitate – clasificare verticală. Acest tip de clasificare facilitează urmărirea evoluției în timp a unei variante, precum și elementele definitorii, eventuale contaminări, alterări sau contrafaceri.

Transcrierea

Un reproș din partea lingviștilor ar fi faptul că textele nu sunt reproduse diacritic. Însă noi nu am făcut decât să le preluăm în forma în care au fost ele publicate. Pe de altă parte o analiză lingvistică și dialectologică, utilizând trascrierea diacritică, nu face obiectul studiului de față.

Caseta tehnică

La sfârșitul fiecărei variante este postată o casetă tehnică ce cuprinde, după caz, numele culegătorului, a informatorului, localitatea, data, publicația, încadrarea tipologică și eventuale observații și note. În situația în care varianta a fost republicată s-a menționat acest aspect, indicându-se întregul istoric. Evident, data culegerii e preluată din precizările folcloristului; dar dacă această observație lipsește, s-a luat ca reper anul publicării textului (de ex. →1985). Această poziționare a casetei după fiecare variantă are menirea să transforme fiecare text într-un document care să-i confere personalitate și valoare. Numărul variantelor. Este foarte important să precizăm că în realitate numărul variantelor din Maramureș este cu mult mai mare. O parte sunt deja publicate, însă ponderea o dețin cele aflate în colecțiile particulare ale unor folcloriști. O revizuire și o adăugire a prezentei Antologii cu siguranță că ar aduce în discuție elemente noi și ar întregi specificul local al fenomenului. Însă în momentul în care se va întocmi o tipologie exactă a variantelor, utilizându-se un corpus mare de texte, vom constata că orice variantă nouă se înscrie într-un anumit tip sau subtip bine definit, variabile fiind doar adăugirile, lipsurile sau particularitățile lexicale ale informatorilor. Excepție ar face variantele cu mult mai vechi decât cele consemnate deja.

Probabil ar trebui să luăm o oarecare distanță față de utilizarea în exces a termenului de «variantă». Un informator, pe parcursul dialogului cu un culegător de folclor, e capabil să furnizeze, prin repetiție, două, trei sau chiar patru texte folclorice cu același subiect, fie pentru că memoria îi joacă feste, fie grație unei abilități deosebite în improvizație. Nu vom obține, cu siguranță, 3-4 variante distincte, ci o “variație pe aceiași temă”. Sau, același culegător investighează într-o localitate fenomenul mioritic și apelează la 5-6 informatori, a căror texte furnizate conțin aceeași structură tematică de bază, diferind doar prin mici particularități sau o figură de stil suplimentară. Ele trebuie consemnate ca atare, fără retușuri, dar cu rezerva că sunt rare situațiile când un informator cunoaște două variante distincte ale aceluiași text folcloric (lucru posibil de altfel), sau când într-o localitate circulă mai multe variante. Memoria informatorilor sau alterarea involuntară a textelor nu pot fi criterii pentru definirea termenului de variantă. Specificul local e cu mult mai convingător. Astfel, într-o regiune etnografică, numărul variantelor poate depăși, cu puțin, numărul localităților.

Cel puțin în cazul Mioriței, soluția ar fi, probabil, identificarea unui număr restrâns de texte reprezentative din punct de vedere tematic pentru o localitate sau pentru o zonă. Corpusul acestor variante ar fi apoi grupat pe tipuri și subtipuri într-o antologie selectivă.

Dar pentru a ajunge la un astfel de stadiu al discuțiilor nu putem ocoli prima fază: o culegere integrală de texte. Mult mai grabnic ar trebui să se realizeze o Antologie națională a textelor mioritice. Ediția din 1964 a lui A. Fochi e deosebit de utilă, însă un cercetător perseverent nu se oprește la corpusul variantelor fochiene, ci investighează tema mioritică folosindu-se și de textele publicate după 1964. Această sintagmă, “după 1964”, devine pe zi ce trece tot mai uzitată, iar studiile aprofundate ulterior sunt fragmentate de note stufoase pentru a indica ediții ale altor culegeri de folclor. Munca cercetătorului devine greoaie, anevoioasă, arhivistică. De aceea s-ar impune realizarea unei noi Antologii de texte mioritice, pentru a facilita studiile și analizele dintr-o perspectivă globală, națională. Acesta ar trebui să fie un volum distict, nelegat de vre-un studiu de caz ori de opiniile unui exeget.

Câteva observații pe marginea textelor din prezenta Antologie

Chiar la o primă lectură vom constata că variantele înregistrate la începutul secolului al XX-lea sunt mai concise, mai esențializate, aproape telegrafice, ceea ce le conferă, în mod firesc, o tentă arhaică mult mai pronunțată și dovedesc o bună conservare. În schimb, textele din a doua jumătate a secolului al XX-lea se dovedesc a fi mai elaborate și conțin episoade noi (prin procesul de contaminare fie cu alte texte folclorice locale, fie cu varianta Alecsandri răspândită prin manualele școlare). Reținem astfel un fenomen de evoluție a epicului, același pe care versiunea-baladă l-a cunoscut cu un secol mai devreme.

De asemenea e lesne de observat că pionerii folcloristicii erau mult mai meticuloși și mai exacți în ceea ce privește consemnarea numelor informatorilor, a vârstei acestora, a localizării textelor etc. Acest interes scade, în general, pe măsura trecerii timpului.

Despre autenticitate

Îmi rezerv dreptul de a avea suspiciuni privind autenticitatea unor variante chiar din Antologia de față. Într-o analiză comparată a textelor intervențiile personale ale informatorilor sau ale culegătorilor sunt evidente. Am menționat în unele casete tehnice acest aspect. Deasemenea variantele compilate (cu precădere de tipul nord-maramureșean) nu prezintă pe de-a-ntregul garanția autenticității. Am realizat o selecție a textelor și din această perspectivă, iar cuprinderea unor astfel de variante în această Antologie s-a făcut din rațiunea că “falsurile sunt și ele o sursă de informație.”

“Admisă ca test de veridicitate, autenticitatea în folclor este o noțiune susceptibilă, totuși, de o încărcătură subiectivă. Ca modalitate particulară a cunoașterii, autenticitatea (noțiune care vine din juris-prudență) este, prin definiție, o calitate abstractă, încât «e limpede că o parte considerabilă a judecăților de autenticitate pe care folcloristica – precum majoritatea celorlalte științe umane – este în măsură să le formuleze vor fi judecăți de autoritate, întemeiate de intuiția și fondul aperceptiv de cunoștințe ale experților puși în cauză» ( a se vedea Radu Niculescu, Folclor – sens – valoare, Minerva, București, 1991)”.(Lucia Bredan, Pseudovariante clasice ale Mioriței, în Miorița, nr. 1-2 (7-8), Câmpulung Moldovenesc, decembrie 1994, p. 23-25.)

Apoi mai trebuie făcută disticția între variantele de autor, sau de interpret și varintele de culegător. Primele evidențiază talentul și capacitatea deosebită de a improviza pe o temă dată, contribuind astfel la sporirea valențelor artistice (și stilistice) ale unui text folcloric – dacă acesta capătă autoritate din partea auditoriului și cunoaște o oarecare circulație locală sau zonală. Numai că acest aspect, extrem de benefic, este specific în cazul baladelor (a doinelor, a cântecelor lirice), unde actul interpretării este eminamente individual și lasă libertate rapsodului de a îmbogăți, corecta și de a reajusta textul.(Câteva exemple celebre ale unor “variante de autor” ale baladei Miorița: varianta Costăchescu – a lui Gheorghe Avasiloaie, varianta G. Dem. Teodorescu – a lui Petre Crețul Solcanul, varianta Alexandru Vasiliu – a lui Teodor Mihai Buchilă.)

În cazul colindelor însă, lucrurile stau un pic diferit, deoarece, de regulă, ele sunt interpretate în grup și orice deviere este amendată. Sigur că în momentul culegerii, de cele mai multe ori folcloristul apelează la persoane individuale și prea rar culege textul în momentul performării «oficiale», în timpul sărbătorilor de iarnă. Deci informatorul iarăși are o oarecare libertate de improvizație, dar observăm, prin compararea textelor, că ea este neglijabilă. Cele mai mari suspiciuni planează asupra textelor compilate, caz în care putem vorbi de variante de culegător și pot fi acuzate de contrafacere, mai ales dacă în aceste texte apar și imagini (sau chiar episoade) atipice, ori termeni care depășesc încadrarea în “particularități locale de grai”.

Probabil cea mai sugestivă variantă contrafăcută a unui text mioritic maramureșean aparține lui Petre Lenghel Izanu - a fost publicată în 1959 în cotidianul local (Pentru socialism, nr. 1639, Baia Mare, 1959) și preluată necritic de Adrian Fochi în monografia din 1964 (A. Fochi, Miorița, Editura Academiei, București, 1964, p. 991-992, text II din anexă.). P. Lenghel Izanu susține că informatorul este Maria Ștefanca (68 ani), din comuna Bârsana, Maramureș. Să reținem că folcloristul s-a devedit pe parcursul întregii sale activități, dealtfel prodigioase, un neobosit susținător al tezei potrivit căreia variantele maramureșene ale Mioriței prezintă vădite similitudini cu varianta-baladă. Textul în discuție este o compilație forțată, în care elementele atipice abundă cu insistență: “Sus pe plaiul cel cu tei / Mergu-și trei păcurărei / Cu oile după ei.” Tema marilor, a verilor primari, a micului și a străinului sunt autentice. Apoi continuă: “Și cum muntele îl suie / Zbiară oaia cea pistruie, / Zbiară-o mândră de mioară / Și din stână iese-afară.” Păcurarul se adresează mioarei: “Miorucă, blânda me, / Spune-mi mie ce-și lipse? / Nu ai iarbă pe pripor, / Apă rece în izvor, / Ori beteagă tare ești, / De mereu te tânguiști?…” Replica mioarei e demnă de versiunea baladă: “Iarba-i bună și lăptoasă, / Apa-i rece și gustoasă, / Nu-s beteagă și mi-i bine. / Mă gândesc, stăpân, la tine. / Că cei doi ortaci ai tăi / Ce la suflete îs răi, / S-au grăit alaltă-seară / Pe tine să te omoară, / Să le rămână lor doi / Toată stâna cea de oi…” Alte comentarii sunt de prisos.

Fondul local

Un fapt cu adevărat remarcabil este că fondul local răzbate cu o forță impresionantă în textele maramureșene (și în general în cele nord-transilvănene). «Efectul Alecsandri», datorat cu precădere manualelor școlare se resimte într-un număr foarte mic de variante și numai episodic. Nu de același tratament se bucură textele din zona extracarpatică, un caz elocvent fiind ținutul Vrancei (vezi monografia lui Ion Diaconu). Nota critică 1 a distinsului foclorist caracterizează în linii mari majoritatera textelor vrâncene: “Fondul local, provenit de la bătrână (se referă la mama informatorului, n.n.) abia se întrezărește (…), ajungând accesoriu în materialul memorat difuz din textul clasic al manualului de școală”.(Ion Diaconu, Ținutul Vrancei, volumul III, Editura Minerva, București, 1989, p. 345.)

Ținuta artistică

Nu ne-am propus să evaluăm stilistic și literar variantele maramureșene, care, în mod evident, nu rivalizează din acest punct de vedere cu variantele-baladă, dar considerăm regretabile acele aprecieri zeflemitoare la adresa colindelor: “A existat și mai există «ținută artistică» în colinda păcurarului…?”.(I. Diaconu, op. cit., volumul IV, p. 347.)

Versurile din Maramureș ne apar ca fiind curate, viguroase, pline de forță; îngrijite și șlefuite în timp. Ele nu excelează prin epitete, comparații, metafore și parabole, e drept. Sunt naturale, firești, lipsite de artificii (ligvistice) și artificial. Sunt aidoma spiritului, a gândului și a modului de a fi al ardelenilor: sincere, cioplite dintr-o bucată. Privite în ansamblu par prefiguratorii. Emană un aer de munte, cu iz de rășină și tămîie. Și, ce e mai important, redau realist viața de la stână.