Miorița s-a născut în Maramureș/O posibilă definiție

 

Încadrarea Mioriței în tipologia folclorică a genurilor nu este o întreprindere ușoară. Abordând această temă, Adrian Fochi (1964) a identificat două funcții de bază, numindu-le versiuni: baladă, în zona extracarpatică și colind, în Transilvania. Însă, de-a lungul istoriei (ne referim exclusiv la istoria exegetică a Mioriței), alți cercetători au găsit de cuviință să o definească drept bocet, epopee pastorală, cântec de jale, legendă, doină, cântec de nuntă, incantație rituală, cântec religios, mit, etnomit sau cântec din bătrâni. Ciudat este faptul că în prea puține cazuri argumentele au fost fanteziste.

Dar, în general, când se vorbește despre Miorița, i se asociază apelativul „baladă”, datorită notorietății de care se bucură varianta Alecsandri.

Petru Ursache (1998) afirmă că este impropriu să spunem despre Miorița că ar fi o baladă, referindu-se strict la versiunea moldo-munteană. „Eroarea s-a repetat atât de des și de mult, încât o critică restauratoare pare să fie de neconceput și, de aceea, întârzie”. În opinia sa, Miorița se află în situația paradoxală de a nu-și găsi locul „nici în genul epic, întrucât îi lipsește cuvântul narativ (care justifică și configurează această realitate poetică), deși există o serie de secvențe povestite, nici în lirică, datorită îngrădirilor baladești, deși nu lipsesc tonalități acute, de doină sau de bocet” . În concluzie, Ursache propune utilizarea termenului de poemă, deoarece „structura complexă și «îmbinarea imposibilă» de genuri asigură unitatea poemei și o ridică la înălțimea capodoperei”. Pentru a fi și mai convingător, Ursache lansează o definiție a Mioriței din două perspective, istorică și structurală - „un sistem de texte integrate și transparente” -, respectiv după statutul oralității - „o capodoperă ce realizează, în imagini sensibile și dramatice, o viziune epopeică și destinală asupra existenței”(Petru Ursache, Etnoestetica, Institutul European, Iași, 1998, colecția Sinteze).

După părerea noastră, astfel de definiții sunt utile ca „instrumente de lucru” pentru a analiza substanța materială a întregului, respectiv textul, deci cuvintele în succesiunea lor. Al doilea strat, corespunzător unei zone mai rafinate, este al ideilor iscate de cuvinte, al sentimentelor și al credințelor. Iar al treilea, cu mult mai elevat și înălțător, este cel al melosului, care pune în valoare cuvintele și ideile, definind întregul. Sesizând acest caracter sincretic specific creațiilor populare, majoritatea folcloriștilor, conectați la realitatea tradiției și a mediului specific, au semnalat riscul de a opera cu jumătăți de valoare: „Cântecul popular are o natură dublă: «corpul său este în substanța cuvintelor, sufletul în muzica sa». Melodia este o parte esențială a cântecului popular, determinând doar ritmul versurilor (…). Cântecul nu se declamă, ci se «zice», adică se cântă”.

Nu putem decât să luăm act de acest aspect semnificativ, dar suntem siliți să ne întoarcem la analiza „anatomică” a Mioriței și să operăm cu instrumente de chirurgie literară, în speranța că, înțelegând legile materiei, vom reuși să facem parte dreaptă și sufletului (deși demersul ar fi trebuit să fie opus).

În concluzie, rămânem și noi în zona (limitată) a oralității și afirmăm că Miorița este un text literar cu valențe discursive, paradoxal din pricina poziționării noastre pe un alt palier al mentalului, genial prin raportarea la criteriile actuale de selecție a valorilor, viguros, realist și plin de forță în versiunea arhaică, rafinat și sensibil în versiunea baladă, în sfârșit un text extrem de complex: în structura lui de rezistență putem descifra mituri, legende, credințe, relicve magico-religioase, datini, elemente de etnografie pastorală, colinde, bocete și balade.