Miorița s-a născut în Maramureș/Reflectarea unor credințe religioase
Un alt filon esențial din care exegeții au extras teorii legate de sorgintea Mioriței este cel al credințelor religioase, care, din perspectiva temporalității, plasează actul genezei ceva mai aproape. Cel mai important exponent al acestei direcții este, fără îndoială, Mircea Eliade – eminentul istoric al religiilor – deși încercări timide de teoretizare au existat și înainte. Până la M. Eliade (1970) aspectul a fost oarecum neglijat, părerea unanimă fiind că Miorița are un caracter profund laic – evident în versiunea-colind, dar care se menține și în versiunea-baladă. Ba mai mult, nu au lipsit exegeții care au ținut să evidențieze o tentă anti-ecleziastică. La fel ca și controversata teorie a lui H. Sanielevici, scenariul ce reflectă un fapt istoric creștin are meritul de a soluționa într-un mod plauzibil dilema atitudinii ciobanului. Iar M. Eliade, care se delimitează, totuși, de acest scenariu, găsește o rațiune suficientă pentru a lămuri „adeziunea semnificativă” de care s-a bucurat Miorița în rândul poporului român.
A. Fapt istoric creștin
modificăDe pe această poziție ni se propune ipoteza adaptării sau re-inventării unei „legende creștine” a Mântuitorului. Altfel spus, secvența biblică din Noul Testament, în care Iisus Cristos e judecat, condamnat și răstignit pe cruce, pe Muntele Golgotei, e trecută prin filtrul spiritualității și tradiției românești. Similitudinea e întărită de ideea comună de non-violență și neagresiune, acceptarea cu seninătate și fără regret a morții, în speranța unei izbăviri post-mortem.
„O legendă creștină” / Fl. Marian (1890-1900)
Folcloristul și etnograful Simion Florea Marian (1847-1907) s-a alăturat prestigioasei „școli folcloristice” inițiată de B.P. Hasdeu la sfârșitul secolului al XIX-lea, care promova metoda comparatistă. Aceasta este premisa expunerii teoriei potrivit căreia Miorița își trage obârșia dintr-un fapt istoric creștin (moartea și învierea Mântuitorului).(Simion Fl. Marian este autorul unor masive sinteze etnografice realizate preponderent în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea: Nunta la români (1870), Nașterea la români (1892), Înmormântarea la români (1892), Sărbătorile la români (3 vol., 1898-1901).)
Punctul de plecare al teoriei este frapanta asemănare pe care S.F.Marian o identifică între imaginea lui Iisus Cristos din baladele și legendele Maicii Domnului – toate folclorice, care circulau în Moldova și partea de sud a țării – și tânărul cioban din Miorița. Aceeași acțiune de căutare zadarnică a Maicii Domnului, dar și a maicii bătrâne din Miorița, același portret al celui căutat („Fețișoara lui / Spuma laptelui, / Pușculița lui / Durdu-i cerului, / Săbiuța lui / Fulgerul cerului”). „Identitatea aceasta dintre imaginea lui Iisus cu cea a ciobanului tânăr moldovean din balada Miorița l-a determinat pe Simion Fl. Marian să afirme că Miorița își trage originea din această legendă creștină”.(Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, București, 1981, p. 546.) Romulus Vulcănescu este de părere că afirmația este lipsită de temei, deoarece „legendele Maicii Domnului, localizate în spațiu, sunt mai recente decât Miorița și s-au contaminat de la elemente, figuri de stil și atmosfera colindelor pe tema Mioriței, care sunt în substanța lor păstorești, deci străvechi la români”.
Esențializarea creștinismului / L. Blaga (1936)
Versul „Pe-o gură de rai” (varianta Alecsandri) l-a determinat pe Lucian Blaga (1936) să se opună ideilor din epocă ce susțineau cu multă convingere substratul laic, precreștin, și să sesizeze apropierea ușor perceptibilă cu esența creștinismului. Pentru Blaga, „împăcarea cu moartea” a ciobănașului se realizează pe coordonate vădit ortodoxe. Iar moartea, „prin faptul că e echivalentă cu nunta”, sugerează „unirea sacramentală cu o stihie cosmică”. Referindu-se la întregul fond al baladei, concluzionează: „… Iată întreaga natură prefăcută în «biserică»”. L. Blaga este convins că toate aceste elemente sunt ingredientele definitorii ale genezei mioritice, iar fondul eminamente creștin nu poate fi contestat.
Hristos și sufletul omenesc / D. Stăniloae (1993)
„Miorița este Hristos și sufletul omenesc. Cei trei ciobani – cel care are oi mai multe cred că este Hristos, iar ceilalți doi: Pilat și evreii. Și el are ca mireasă sufletul omenesc. Iată cât de adâncă este Miorița! Se simte că poporul nostru este un popor creștin” – a afirmat Părintele Stăniloae în primăvara anului 1993.(Dumitru Stăniloae, într-un interviu acordat în primăvara anului 1993, consemnat de Mihai Neacșu, publicat în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 189, 1997.) Aceasta este, fără îndoială, una dintre cele mai tranșante poziții care definește dimensiunea religioasă a Mioriței, fără pic de ezitare, în mod limpede și curat. Personalitatea puternică și erudiția profesorului Stăniloae conferă autoritatea necesară acestui punct de vedere.
Paralelismele par fără echivoc: asimilarea tânărului cioban cu Hristos, acceptarea martirajului din această perspectivă, atitudini identice în fața „sfârșitului”, tema comună a miresei, a nunții, mântuirea prin moarte, nemurirea prin mântuire, seninătate și împăcarea cu soarta; puterea de a înfrunta destinul cel mai tragic, de a privi moartea în ochi și de a o accepta… Comentariul lui Mircea Eliade (1970) avea să-i insufle o revelație asemănătoare și Părintelui Nicolae (N. Steinhardt).
După 1989, deci după schimbarea regimului politic din România și recuperarea unor drepturi fundamentale (dreptul la exprimarea liberă a opiniei și a conștiinței religioase), incidența interpretărilor de acest gen a crescut semnificativ.
B. Creștinism cosmic
modificăSpre diferență de ceilalți reprezentanți ai acestui curent, Mircea Eliade își formulează teoria mai puțin punctual și comparatist; mai degrabă global, de la o înălțime mult mai mare, urmărind fenomenul în esența sa și raportându-l la o scară de valori cu mult mai vastă. Este și firesc, de vreme ce M. Eliade urmărise o viață întreagă istoria complexă a ideilor și credințelor religioase dintr-un spațiu cuprinzător, prin prisma multiplelor civilizații și culturi (nu doar europene), și în mod exhaustiv. Toate aceste achiziții îi vor permite lui M. Eliade să formuleze o teorie originală, avizată și prea puțin contestată.
Cântec ritualic religios / M. Eliade (1970)
Fără a aprofunda cercetarea privind istoria și geneza Mioriței, Mircea Eliade (1970) apreciază, totuși, că „originile sale se găsesc într-un univers religios”,(Mircea Eliade, Mioara năzdrăvană, în De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, București, 1995, p. 254, p. 259-260, 263.) făcând trimitere la „prezența nucleului epic inițial (testamentul, n.n.) al Mioriței printre cântecele rituale”. „În Miorița universul întreg este transformat. Suntem introduși într-un cosmos liturgic în care se săvârșesc Mistere (în sensul religios al acestui termen). Lumea se relevă «sacră», cu toate că această sacralitate nu pare, la prima vedere, de structură creștină. După cum au arătat analizele precedente, concepte specific creștine nu sunt atestate în Miorița. Nu există decât episodul bătrânei mame căutându-și fiul, care amintește de alte piese folclorice vorbind despre peregrinările Fecioarei în căutarea lui Iisus. Dar chiar în folclorul religios românesc, creștinismul nu este cel al Bisericii. Una din caracteristicile creștinismului țărănesc al românilor și al Europei orientale este prezența a numeroase elemente religioase «păgâne», arhaice, câteodată abia creștinizate. Este vorba de o nouă creație religioasă, proprie sud-estului european, pe care noi am numit-o «creștinism cosmic», pentru că, pe de o parte, ea proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi, iar pe de altă parte, neglijează elementele istorice ale creștinismului insistând, dimpotrivă, asupra dimensiunilor liturgice a existenței omului în lume.”
M. Eliade consideră, în continuare, că în Miorița nu este o simplă nuntă, ci „o nuntă de proporții și dimensiuni cosmice”. Și poate nu este întâmplător faptul că „tot ca o nuntă au fost interpretate de misticii și teologii creștini agonia și moartea lui Cristos”.
În anul în care apărea, la Paris, ediția princeps a lucrării lui M. Eliade, Nicolae Steinhardt intră în posesia acestui studiu cu ajutorul lui Virgil Ierunca și notează, în inegalabilul său Jurnal al Fericirii: „1970. Nicăieri n-am găsit o mai clară deslușire a motivelor pentru care intuisem la poporul român un fond creștin irecuzabil – datorită căruia până și defectele românilor par scăldate de o lumină atenuantă – decât în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriței (cap. L’agnelle voyante…)”. (N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, p. 348).