Miorița s-a născut în Maramureș/Secolul XXI. Globalizarea culturii

 

Am putea spune că istoria exegetică de până acum a Mioriței a debutat și s-a sfârșit sub auspiciile antichității, ale clasicismului promovat de Alexandru Odobescu – ex ministru ad-interim la Ministerul de Externe. Prefigurarea viitorului se anunță nu ca un rod al unei „politici interne”, de autohtonism autoimpus, ci din tendințele unei „politici externe” exprimate în conceptul de mondializare.

Deci, studiile ce vor urma despre Miorița se vor înscrie în mod necesar pe linia contribuțiilor predecesorilor noștri, dar vor lua cu certitudine în considerare și noul reper: abordarea spiritualității și culturii românești în contextul globalizării. Cultura, firește, va prelua această tendință. Iar registrul interpretărilor și analizelor mioritice nu va face excepție. Se va impune tot mai stringent așezarea acestei capodopere literare într-un sistem extins al valorilor europene, în primul rând.

Pornind de la „specificul național” al Mioriței – teorie formulată în prima jumătate a secolului al XX-lea într-un context istoric prielnic afirmării valorilor etnice - , sondând cotloanele trecutului îndepărtat, studiile ce vor urma ar trebui să ajute Miorița să străbată lumea. Decisiv este și modul în care se va face: piesă dintr-o expoziție itinerantă sau participant activ la summit-urile culturii mondiale.

Despre această tendință culturală s-a exprimat, extrem de concis, Mihai Dăncuș (2002), directorul Muzeului Satului din Sighetu Marmației (Maramureș): „Suntem convinși că mileniul în care am intrat, zguduit de fenomenul globalizării, care cu pași repezi impune alte valori, va găsi lumea capabilă să-și reconsidere atitudinea față de contribuțiile culturale ale fiecărui neam, iar etnografia va fi așezată la locul cuvenit, așa cum muzeele etnografice vor deveni, cu siguranță «academii» de studiere a «identității culturale a neamurilor», popoarelor”.(Mihai Dăncuș, cuvânt înainte la Acta Musei Maramuresensis, Sighetu-Marmației, 2002, p. 13.)

O lucrare valoroasă prin corpusul de texte (123 de traduceri ale Mioriței în peste 20 de limbi) este și volumul Miorița străbate lumea (2001). Un demers menit să contribuie la accesul direct spre cunoașterea textului mioritic (preponderent var. Alecsandri) de către reprezentanții altor culturi și civilizații – nu doar europene, ci de pe întreg mapamond.

Din această perspectivă (atractivă), una din problemele care se cer a fi soluționate în cercetarea și interpretarea Mioriței este atitudinea paradoxală a ciobanului aflat în fața unei iminente „dezagregări fizice”. Iar pentru a evita trasee și soluții „aberante”, va trebui să pornim „de la surse”.(Nicolae Iliescu, citat de I. Taloș în Miorița în Transilvania, Anuarul de folclor, Cluj-Napoca, 1981.) Cu alte cuvinte, să găsim într-o bună zi răspunsuri valide la întrebările fundamentale ale genezei Mioriței, despre care A. Fochi (1980) afirmă, după trei decenii de investigații, că nu le vom găsi niciodată: „Nu vom ști niciodată pe acel om genial care, utilizând toate resursele stilului său tradițional și încordându-și toate puterile spirituale, a reușit o creație atât de înaltă și de nobilă. (…) Nu vom ști niciodată unde a avut loc actul de geneză a subiectului, arhaismul versiunii transilvane ne face să credem că Miorița s-a născut, într-o formă embrionară, în Transilvania (…). Nu vom ști niciodată când s-a născut Miorița, deoarece nimic din cuprinsul său nu ne trimite cu certitudine la o perioadă istorică anume. (…) Nu vom ști niciodată cum s-a născut Miorița.” (A. Fochi, Miorița – texte poetice alese. Antologie selectivă, Editura Minerva, București, 1980, p. 8-9.)

Până când dovezile indubitabile vor fi validate de specialiști, vom proceda la o fugară trecere în revistă a teoriilor exprimate în ultimul secol și jumătate.