Miorița s-a născut în Maramureș/Tânjaua - Plugușorul

 

Înainte de a ne referi strict la corespondentele simbolismului mioritic din planul real, etnografic, să nu uităm sfatul profesorului Mihai Pop de a integra „sistemul complicat al colindelor” (din care Miorița face parte) într-o structură mult mai amplă, al tuturor riturilor și producțiilor folclorice aferente, specifice sărbătorilor de iarnă – singurele documente pe care le avem la dispoziție pentru a reconstitui realitatea ce le-a zămislit. Plugușorul face parte din această invocată structură, cu atât mai mult cu cât s-a spus că, din punct de vedere al ocupației tradiționale al poporului român, „Plugușorul reprezintă pentru agricultură ceea ce reprezintă Miorița pentru păstorit” (Dumitru Pop, Plugușorul – sinteză folclorică românească, în Studii și comunicări, IV, Sibiu, 1982, p. 71).

Evident că și acest obicei își are corespondențe în practicile vechiului Anului Nou, marcat nu neapărat de manifestări grandioase, opulente, ci de fapte necesare, specifice muncilor agro-pastorale, cărora li s-a adăugat în timp o tușă de festivism și ceremonial: „Este mai mult decât probabil că, de exemplu, întâia brazdă ce se trăgea odinioară, la vechiul Anul Nou, era o brazdă reală, cea dintâi din acel an, în ogorul ce era apoi semănat, fiind urmat de altele, trase cu toate plugurile comunității, până la încheierea aratului și semănatului” (Dumitru Pop, op. cit., p. 156). Căutând vestigii romane în folclorul autohton, Dem. G. Teodorescu (1885) invocă legenda potrivit căreia împăratul Traian își rezerva onoarea de a declanșa muncile agricole de primăvară printr-o brazdă trasă pe un ogor din apropierea Romei .

Cu siguranță că astfel de obiceiuri, mai mult sau mai puțin influențate de practicile romane, erau specifice și altor popoare indo-europene, dar și populației de pe teritoriul țării noastre. Faptul că au fost consemnate „crâmpeie poetice” ale Plugușorului de iarnă doar în folclorul popoarelor romanice nu e o dovadă a „originii latine” a uzanțelor muncilor de primăvară. Astfel, ținutul Maramureșului are privilegiul, în raport cu alte zone etno-folclorice românești, de a fi conservat într-o formă puțin alterată obiceiul potrivit căruia primul gospodar din sat care a ieșit primăvara cu plugul în brazdă este sărbătorit (ca un împărat), purtat cu alai de-a lungul localității, până la râu, unde bătrânii satului rostesc cuvinte menite să influențeze fertilitatea ogoarelor și să înduplece puterea Soarelui de a rodi pământul.

Sigur că, în prezent, scenariul e contorsionat de anumite tendințe de spectacol, în favoarea unei numeroase și pestrițe asistențe, însă în spatele ceremonialului de azi trebuie văzut un desfășurător ceva mai sobru, lipsit de artificii, dar încărcat cu multiple semnificații: „De Sângeorz [23 aprilie] sau în ultimii ani de 1 mai, la Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag [în Maramureș], e sărbătorit cel care, în acea primăvară, a ieșit primul la arat. Se prind o duzină de plugari împodobiți la o singură teleguță, fiecare jug e purtat de o pereche de flăcăi și e însoțit de un Pogonici; în teleguță stă sărbătoritul. Urmează straja, apoi sfatul bătrânilor, familia celui ales. Sărbătoritul poate încerca să evadeze. Dacă reușește să ajungă la râul Mara, efectuându-și singur baia rituală, atunci cei 36 de membri ai alaiului dinainte-i, plus străjile, îi vor oferi un prânz îndestulat. O altă situație conflictuală minoră e oferită de flăcăii cu jugurile care se năpustesc asupra unora dintre privitoare. Astfel contorsionat, alaiul străbate satul, ajunge la țarină, pe care o ocolește de trei ori și, unde a salutat ceremonial Soarele. Apoi alaiul se îndreaptă spre râu, unde se execută o purificare sacră, printr-o baie hieratică, colectivă și tăcută. La sfârșit, membrii cortegiului sunt poftiți, de către sărbătorit, acasă, unde îi omenește. Aceasta a fost Tânjaua”(Mihai Dimiu, Simțul spațiului în teatrul folcloric din Maramureș, în Acta Musei Maramuresiensis, Sighetu Marmației, 2002, p. 78-79).

O datină asemănătoare mai supraviețuiește în localitatea Șurdești (Maramureș) – Udătorul – ceremonialul avându-l, de asemenea ca personaj principal, pe „întâiul arător, deschizătorul de țarină și inițiatorul ciclurilor agrare din acel an”. S-au mai semnalat „variante paupere, în care persistă principiul sărbătoririi celui mai harnic om al primăverii, ca și principiul râului purificator” în județul Bistrița Năsăud (Craii de la Mocod), județul Sălaj (Craiul Semănătorilor) și în județul Brașov (Plugul) .

Dar marea translare a Anului Nou la Calendele lui Ianuarie a determinat extragerea din acest străvechi rit agrar de fertilitate a ceremonialului lipsit de suportul real, în poezia și obiceiul Plugușorului de iarnă, „practicat sub formă de drame populare în noaptea de Anul Nou”, ca un „rit de analogie magică”(Tancred Bănățeanu, Le Plugușor, une coutume agraire roumaine, 1948, apud D. Pop, op. cit., p. 549).

Plugușorul denumește „obiceiul în cadrul căruia un grup de tineri, însoțiți de un plug obișnuit (uneori tras chiar de boi și cai), sau miniatural, împodobit cu planglici, crengi de brad, frunze ale unor plante perene sau flori de hârtie, umblă în ajunul Anului Nou pe la case și rostește felurite urări, mimând în același timp aratul și alte aspecte ale unor munci agricole”(Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, București, 1976 - Plugușorul). Iar poezia Plugușorul îmbină actele augurale, de propițiere, cu cele de divinație, de prefigurare, fapt ce l-a determinat pe Petru Caraman să exclame că suntem „în plină magie inițiatică”, întreg scenariul având drept scop asigurarea unor recolte bogate în anul ce urmează (Petru Caraman, Colindatul la români…, Editura Minerva, București, 1983, p. 373).

Îndepărtându-se de temporalitatea consacrării actelor și faptelor reale, Plugușorul devine „o poveste versificată menită mai mult să distreze decât să provoace rodire, cum credeau țăranii satelor patriarhale (…). Elementele sociale se accentuează și câștigă teren în detrimentul celor care amintesc vechile rituri”(Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale la români, București, 1976, p. 69, apud Stancu Ilin, op. cit., p. 23).

Același parcurs privind „ștergerea funcției străvechi” și același proces de evoluție de la rit etnografic (în speță pastoral), la text folcloric cu valențe preponderent estetice trebuie să fi urmat și Colinda păcurarilor, devenită mai târziu balada Miorița. Așa cum „Plugușorul (nu cel moldovenesc, care este foarte metaforic, ci cel ardelenesc…) este «un mic tratat de agrotehnică primitivă», este o prefigurare a ceea ce trebuie să facă omul, de la semănat până când ajunge la colaci”(Mihai Pop, Anul Nou, lectura unui discurs ceremonial, [1975], în Calendarul Maramureșului, p. 5-8), tot așa Miorița (dar nu versiunea moldo-munteană, ci cea ardelenească) este un mic tratat de etnografie pastorală, o prefigurare a tuturor etapelor pe care păcurarii le parcurg de la urcarea oilor la munte (la o săptămână după Sângeorz) și până la ruperea tovărășiei, de Ziua Crucii, de la ritualul focului viu, a ceremoniei de înfrățire și până la elementele de inițiere profesională a aspiranților; dar și o prefigurare a potențialelor situații, de la cele conflictuale și până la cele dramatice, trecând prin arhaice rituri funerare, prin cutume și mentalități centrate pe concepții despre viață și moarte, aflate sub imperiul legilor naturii. Toate acestea i-a facilitat parcursul de la rit la colindă și-apoi de la baladă la mit.