Miorița s-a născut în Maramureș/Testamentul

Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Testamentul

O călătorie inițiatică. Analiza variantelor mioritice din Maramureș

■ Puterea Cuvântului

Episodul care, de la Dumitru Caracostea încoace, a fost denumit generic testamentul ciobanului este, înainte de toate, o construcție lexicală sub forma unei replici. Dincolo de mesajul încifrat în substanța cuvintelor, această replică este un admirabil exemplu al modului de valorificare al forței cuvintelor în circumstanțe ieșite din comun. Poate doar cu excepția descântecelor, literatura populară ne oferă alte exemple de utilizare (și condensare) a cuvintelor-forță, care să impună un alt curs al epicului și chiar o răsturnare a unor raporturi prestabilite. Imaginea de până acum a celui mic contrastează cu replica pe care el o dă fârtaților. Cuvintele pe care le rostește nu mai aparțin copilului, musului, ci unui tânăr bărbat, călit, inițiat, cunoscător a unor obiceiuri și rituri esențiale, posesor a unui întreg arsenal de arme. Prin răspunsul dat el își dovedește maturitatea și demnitatea, descalificându-și astfel potențialii adversari. Din această ipostază el îi poate înfrunta și chiar învinge (dacă situația i-ar cere-o), pentru că puterea vine din conștiință și din credință.

Dar pentru că nu recurge la fapte de arme ne dovedește că nu avem de-a face cu o situație conflictuală, o confruntare reală (discursul vizează analiza versiunii-colind). Mesajul e limpede: dacă soarta se va dovedi potrivnică (“de s-a-ntâmpla să mor eu”), el trebuie să fie pregătit pentru Marea Trecere, adică să moară cu demnitate. Izbăvit de frica morții (după lungi și istovitoare ritualuri), puterea lui se multiplică exponențial, atât la nivel spiritual cât și fizic. Trupul și sufletul reacționează interdependent, alcătuind un Tot. Cel mic se ridică deasupra eroilor populari ce fac dovada faptelor de arme și vitejie.

Sigur că această putere a cuvântului nu se activează oricând și oriunde, spațiul cotidian fiind mereu bulversat de cuvinte. Dar există anumite expresii, rostite în anumite împrejurări de către anumite persoane (consacrate în acest sens), care transformă actul profan al rostirii într-un act sacru, ritualic, menit să determine efecte, să impună conduite și credințe . Căci, așa cum afirma și Georgias, “cuvântul e un crai puternic, mic și prizărit la trup, în stare să săvârșească isprăvile cele mai dumnezeiești: să curme frica, să înlăture durerea, să stârnească voioșia, să întețească mila…” (Georgias, Elogiul Elenei, apud George Nițu, Elemente mitologice în creația populară românească, Editura Albatros, colecția Lyceum, București, 1988, p. 65).

Cântecul mioritic, versiunea-colind, are un preambul aparent inofensiv, descriptiv, familiar chiar. Însă la un moment dat epicul se rupe, nu atât prin prefigurarea morții eroului (care se detașează în mod gradat din rândul fârtaților), cât prin replica pe care acesta o rostește. Dacă pentru noi această replică este năucitoare și paradoxală, provocând un șoc cultural (din pricina poziționării pe un alt strat mental), pentru auditoriul vremurilor de demult avea, cu siguranță, o altă semnificație – aceasta fiind, după toate probabilitățile una inițiatică. Replica tânărului păcurar este un mesaj (lapidar, în această fază a evoluției cântecului) care vorbește despre moarte, despre un rit funerar atipic, menit să inducă o anumită stare de spirit, să întărească o anumită credință.

Dat fiind contextul performării cântecului, în timpul sărbătorilor ce proclamau Anul Nou, când tot repertoriul ritualurilor este prefigurator și încărcat de semnificații, șirul de cuvinte rostit de tânărul păcurar nu putea scăpa cenzurii ceremoniale a comunității. Deci nu putea fi unul gratuit sau de rău augur ori unul care să inducă o neliniște metafizică, să arunce o umbră de pesimism asupra destinului, prin aluzii sumbre de factură funerar-tragică. Prezența ideii de “moarte” în repertoriul colindelor e dublat de fiecare dată de o biruință, sau de o înfrângere a bătrânului an și nașterea noului an.

Totuși, colindul mioritic contrastează cu nota general euforică a sărbătorilor. Ea impune o oarecare solemnitate în momentul performării, atât din partea interpreților, cât și din partea auditoriului. Fiecare cuvânt al replicii primește greutatea cuvenită și întărește o convingere intimă, al vremelniciei dar și al tăriei, al destinului (sau predestinului), al demnității în raport cu orice vicisitudine. În versiunea-baladă acest episod central se diluează, motiv pentru care capătă semnificații amendabile.