Miseriĭ

 

N’avem noĭ Româniĭ să ne temem de cât de propriile nóstre pĕcate.

Sunt zadarnice alergăturile luĭ Iuda și minciunile lor și silințele lor de a ne îndupleca să nuĭ maĭ socotim pe Evreĭ deopotrivă cu ceĭ-l’alți străinĭ așezațĭ pe pământul Românieĭ: legile nóstre sunt bine chizuite și drepte, și nicĭ noĭ nu voim să le schimbăm, nicĭ alțiĭ nu se încumetă a face încercarea de a ne sili să facem ceea-ce nu voim.

Posițiunea legală a Evreilor are să rămâie tot cea de astă-zi, ba una din nechibzuite, în care s’aŭ avântat Jidaniĭ, e că de aicĭ înainte Evreiĭ le vor fi încă maĭ nesuferițĭ Românilor și că cererile de împămêntenire ale lor vor trece maĭ cu anevoie prin corpurile legĭutóre ale Românieĭ.

Nu are însă să rămâie neschimbată și posițiunea de fapt a Evreilor.

Sunt cifre nemilóse, care ne încredințeză, că eĭ se sporesc, și sporirea acésta ar fi peste putință, dacă ea n’ar fi o necesitate organică.

Ni-e fără îndoială greŭ să ne împăcăm cu gândul, că în actuala fasă a viețiĭ nóstre naționale Evreiĭ ne sunt indispensabilĭ. Ceea-ce îĭ face însă exigențĭ și îndrăsnețĭ e tocmai conștiința, că avem nepărată nevoie de dânșii, și Dumnezeŭ nĭ-a dat mintea, ca să judecăm și să recunóscem adevĕrul – orĭ și cât de jignitor ni-ar fi el.

Nu maĭ e dar vorba, dacă sunt orĭ nu, ci de ce anume sunt indispensabilĭ și ce trebue să facem, ca să ne putem lipsi de dânșiĭ.

Aĭ sădit în grădina ta un pom de soiŭ bun și te bucurĭ urmărindu-l în crescerea luĭ. Dacă pămêntul e bine afênat și potrivit cu felul rĕsaduluĭ, dacă pomul are destulă lumină și destulă umezélă, bucuria îțĭ este viuă și necurmată, căcĭ crescerea înaintéză repede și făă de întrerupere. Dacă însă pămêntul e prea slab orĭ prea gras, dacă e prea puțină, orĭ prea multă umezélă, căldură orĭ lumină, mai curând orĭ maĭ târziŭ se ‘ncuibă păduchi fie pe scórța fragedă, fie pe frunzele plăpânde. Slabit de aceștia, pomul prinde mușchĭ, care îl sleiesc și eĭ, și devine în cele din urmă teren favorabil pentru prăsilă de burețĭ și pentru viermiĭ, care-i rod rădăcinele. Și tóte aceste se urméză cu necesitate organică, și în acelașĭ fel se petrec lucrurile în întréga lume viețuitóre: cresce și se sporesce ceea-ce se desfășură în condițiunĭ priincióse, și se piere încetul cu încetul ceea-ce nu se póte potrivi cu mediul ambiant.

Evreiĭ se sporesc și eĭ în mijlocul nostru fiind-că noĭ înși-ne le creăm priincióse condițiunĭ de desfășurare: țipăm, răcnim, ne sbatem, ne îmbărbătăm uniĭ pe alțiĭ, ca să purtăm lupta contra lor, dar prin felul nostru de a viețuĭ le ușurăm traiul și ne facem încetul cu încetul și pe nesimțite robi aĭ lor.

Simte orĭ șĭ care dintre noĭ, că cea maĭ de aprópe și mai învederată dintre causele acesteĭ robirĭ naționalesunt trebuințele nóstre multe și marĭ. Ele ne-aŭ aruncat în crisa economică, din care nu am ieșit încă și care ne face să stăm sfiicĭoșĭ în fața Evreilor puternicĭ prin bogățiile ce aŭ sciut să adune. Nicĭ recunóscerea adevĕrului nu ne-a făcut să ne punem frâŭ: cheltuim ca maĭ mnainte și suntem însetațĭ de nouĭ împrumuturĭ.

Crisa economică nu e dar de cât urmarea firéscă a decăderiĭ morale, în care ne aflăm.

Virtutea virtuților și temelia viețiĭ morale e stăpânirea de sine, iară noĭ, atât de mult suntem stăpânițĭ de trebuințele nóstre exagerate, în cât ni-e peste putință să primim gândul, că în strâmtorarea, la care am ajuns, nu ne maĭ rĕmâne de cât să ne îmbărbătăm, să renunțăm la o însemnată parte din mulțumirile cu care ne-am deprins, să muncim maĭ întins de cât în trecut și să adunăm fie0care o parte din ceea-ce agonisim, pentru ca cu toțiĭ împreună să ne formăm un mare capital național.

Stat, județe, comune, credite fonciare, așezăminte economice, financiare și industriale, neguțătorĭ și particularĭ, platim în fie-care an dobânzĭ, care se urcă la multe milióne, și nu ni e rușine să mărturisim, că ceĭ ce primesc aceste dobânzĭ trăiesc în țărĭ maĭ sărace de cât a nóstră, nicĭ să stăruim ca nouĭ capitalurĭ străine să fie aduse în țară.

E învederat, că decăderea morală e și ea urmarea firéscă a smintenieĭ intelectuale, căcĭ numaĭ omul smintit póte să fie ademenit de gândul, ă ceĭ ce gâfâie sub sarcina datoriilor are să facă nouĭ datoriĭ, ca să resufle maĭ ușor.

Mila ne cuprinde, dacă nu chiar disprețul, când ne maĭ aduceam câte o dată aminte de părinâii și de buniĭ noștrĭ, căcĭ nu mai suntem în stare să înțelegem farmecele viețiĭ lor, de ómenĭ cumpătațiĭ, care, mulțumindu-se cu puțin, trăiaŭ totdeauna în belșug.

Boierul de ném mare, care stapânia un colț de țară, se scula și el în rĕvĕrsatul zorilor de zĭ din culcușul luĭ curat, dar la fel cu al târgovețuluĭ modest, îșĭ spăla cu apă próspătă mâinile și fața, se îmbrăca și se pieptăna, își făcea rugăciunea de diminéță și ĭeșea împĕcat în sufletul lui să-șĭ vadă gospodăria.

Inviorat după nóptea petrecută în somunl liniștit și întăritor, el simțea în întréga eĭ întindere mulțumirea firească, de care tótă vietarea e coprinsă când sórele-șĭ rĕvarsă rĕsĕrind lumina încă slabă peste cele ce numaĭ prin’trânsul au ființă. Aerul próspăt, răcórea diminețeĭ, adierea ușóră a vântului, albastrul cerului senin, verdele fraged al câmpuluĭ și florile risipite peste el, valurile limpezĭ ale pârîului, cântecul păsĕrilor înveselise, întréga lume atât de minunată în alcătuirea eĭ se desfășóră în fața luĭ și el ferit de alte preocupări, o vede în tótă amĕnuntele eĭ încântătóre și se bucură, că trĕește și se simte înălțat în gândul luĭ de a fi om.

Și i se reînoește crescând bucuria când îșĭ vede pământul încărcat de rod și via bine îngrijită, stupiĭ ceĭ plinĭ ce albine harnice, scrófele cu purceĭ, turma de mieĭ, herghelia și tamaslîcul; îĭ saltă inima când se întórce la cucóna lui harnică și –și mângâie copiiĭ voioșĭ și neastâmpărațĭ. Se bucură dar și când vre-un om nevoiașĭ orĭ o vĕduvă sĕracă vine să i se plângă, căcĭ nu e în lumea acésta nimic maĭ dulce ce cât pornirea de a ajuta pe alțiĭ și nu e mulțumire maĭ curată de cât să poți mângăia pe semeniĭ tĕĭ alinâdule suferințele. Acela, care a ajuns odată să cunóscă mulțumirea acésta, e mereu însetat de ea și trage de la gura sa, ca să-și-șĭ pótă îndulcĭ viața fĕcându-le și altora parte din ale sale.

Noĭ nu maĭ cunóștem aceste mulțumirĭ fireștĭ. Ele ne par banalități. Atât de multe ne sunt nevoile zilnice, atât de negre ne sunt gândurile, atât de ‘n gónă ne petrecem viața, în cât ne strecurăm ca niște orbĭ prin lumea luI Dumnezeŭ, nu ne mai dĕm séma despre rostul trecereĭ nósrte prin viața acésta și nu maĭ ajungem să vedem seninul ceruluĭ ce se ‘ntinde de-asupra capetelor nóstre.

Dar nicĭ ceĭ de atuncĭ nu eréŭ toțĭ așa cum nî-ĭ presențĭ tu, vor fi zicând blasațiĭ, - care țin să ĭee și decăderea morală drept moștenire rĕmasă de la părinți.

Nu toțĭ aŭ fost, dar numaĭ ceĭ ce așa eraŭ aŭ putut să păstreze țara aséstă, s’o cótă din nevoĭ și să mi’o lase în starea în care am primit-o noĭ ceĭ ce azĭ ne rĕsfățăm într’însa și numaĭ ceĭ ce așa ereaŭ nu avéŭ nevoie de Evreĭ. Ceĭ l’alțĭ, fiind maĭ ca noĭ, aveaŭ nevoe de Evreĭ și li-aŭ deschis drum largih mișlocul nostru.

Satana are viață fără de sfârșit și e pretutindenĭ și în tótă clipa de față. N’a fost între pĕrințiĭ noștĭ și nu e între noĭ nicĭ unul, căruia nu i-a șoptit, la ocasiunĭ potrivite, în ureche: Nu te lăsa să fiĭ prostit de vasmele popilor și ale visătorilor: pĕrerĭ deșarte și serbede sunt toate cele sufleteștĭ, visărĭ lipsite de orĭ-ce ființă adevărată, și pentru munca viețiĭ nu găseștĭ compensațiune de cât în plăcerile trupeștĭ și ‘n satisfacerea amoruluĭ tĕŭ propriŭ, a vanitățiĭ tale.

Sunt și astă-zĭ ómenĭ, care nu se ‘ncântă de șóptele aceste ci ‘șĭ fac de trei orĭ semnul cruciĭ și merg înainte pe drumul croit de bĕtrânĭ; și aŭ fost și atuncĭ oamenĭ, care se încântaŭ, și aceștia nu maĭ puteaŭ să trăiasc fără de Evreĭ cum nu putem nicĭ noĭ să trăin fără de legiunile de ispititorĭ ci de mijlocitorĭ, care toțĭ sunt uneltele Sataneĭ.

Nu e în lumea acésta nimanĭ, rĕŭ orĭ bun însu-șĭ prin sine, ci sunt uniĭ ómenĭ cu virtute, care stăruie, ĭar alțiĭ oamenĭ slabi de ânger, care șovăie și cad în cele din urmă, mintea ne-a fost slabă, ea ni s’a smintit și zadarnice ne sunt tóte sbuciumările câtă vreme nu ne vom fi venit în fire, ca să înțelegem că greșit e în chiar temeliile luĭ întregul nostru fel de a vedea lumea.

Am putea să-ĭ alungăm pe Evreĭ din mijlocul nostru orĭ să-ĭ măcelărim, dar, dacă am face-o acésta, mâine am alerga neastâmpărațĭ în tóte părțile ca să ne căutăm alțĭ, ómeniĭ ca dânșiĭ, căcĭ nu sunt eĭ singurĭ în felul lor și plină e lumea de uneltele luĭ Satana.

Cu cât maĭ mult ne vom pĕtrunde însă de convingerea, că mulțumirea cea adevărată a viețiĭ, nu în plăcerile trupeștĭ, nicĭ în satisfacerea slăbiciunilor individuale, avem să o căutăm, cu atât maĭ vârtos vor simțĭ Evreĭ și ceĭ de o seamă cu dânșiĭ, că sunt de prisos în mijlocul nostru și se vor duce, încetul cu încetul, și fără de gălăgie aiurea, unde stĕpânirea luI Satana e maĭ temeinic așezată.

Numai pornită din gândul acesta póte să fie binecuvântată lupta contra Evreilor.

N’avem să dĕm în Evreiĭ, care-și agonisesc pânea muncind potrivit cu aptitudile lor fireștĭ, ci ‘n pĕcĕtoșiĭ, care cheltuiesc maĭ mult de cât ceea-ce pot agonisi, în smintițiĭcare propagă spiritul de destrăbălare[,] în ceĭ ce se înbuibă, în nerușinațiĭ, care-și petrec viața în desfrâŭ și sunt gata să facă tóte mișeliile pentru-ca să pótă urma înainte cu desfrâul.

Ear lupta ast-fel înțeleasă e cu mult maĭ ușóră de cum vor fi crezênd mulțĭ dintre noĭ.

Ne-a mers nouă Românilor vestea, că suntem ómenĭ risipitorĭ și cu moravurĭ ușóre, nu însă pentru-că suntem în adevĕr risipitorĭ și cu moravurĭ ușóre, ci pentru-că prea suntem îngăduitorĭ față cu puținiĭ care-șĭ risipesc avutul în desfrânărĭ. Nu stricată e societatea nóstră, ci slabă, și inima-îțĭ sângerează, când vezĭ ómeni cu mintea întrégă și cu inima curată, adevĕrate modele de virtute antică, presentându-se în fața lumiĭ braț la braț cu stârpiturĭ morale, de care ar trebuĭ să se depărteze cu oróre.

N’avem noĭ nevoe de cât de mai multă disciplină pentru ca să se ascundă în tóte ungherele ceĭ ce ne fac de rușine rĕsfățându-se în viața nóstră publică și să iasă la ivélă adevĕrul, că suntem maĭ bunĭ de cum părem.