Mistere din București/Domnu Negreanu

 

Din cele ce văzurăm, domnu Negreanu părea a fi un om prea cumsecade, prea bogat și cu maniere prin carii se deosebea oarecum de celealte persoane ce frecuentau casa Nodreanului. Cu toate acestea ne înșelăm foarte mult asupra acestui domn, care era cu totul altceva decît ceea ce părea a fi în lume. Vom face dar o mai întinsă cunoștință cu acest domn de care ne vom împiedeca prea adesea, luîndu-i în revistă nașterea, creșterea, viețuirea lui. precum vom vedea mai la vale.

El își priimise nașterea de la niște părinți țigani, carii fuseseră mai întîi gazdă de hoți și locuise într-o pădure, în cualitate de cîrciumari, și în urmă, temîndu-se a nu fi descoperiți de guvern, se strămutase ca clăcași în satul Ciochina din județul Ialomița, unde. pe lîngă cultivarea pămîntului, lucrau ciure și linguri de lemn Această familie țigănească era cunoscută subt numirea de Bolboacă, și fiul lor, care atunci nu avea decît zece ani, îi ziceau Neagu. Părinții acestuia aveau mare febleță de dînsul, căci era prea deștept și avea niște obiceiuri necorăspunzătoare cu sistemul viețuirei lor ordinare. Singura ocupație a lui Neagu, deși într-o vîrstă așa de crudă, era de a se afla în adunările logofătului și deputaților satului și de a asculta cu mare băgare de seamă întreținerile acestora asupra diferitelor chestii publice pe care le citeau în buletinele oficiale și în ordinele prefecturei. Neagu găsea o vie mulțumire cînd cădea conversația asupra luxului, averilor, trăsurilor și petrecerilor oamenilor din capitală pe care le credea ca niște povești sau basne. El nu lipsea de a întreba totdauna pe logofătul și pe deputații satului dacă în adevăr se află un tîrg așa de mare și așa de frumos ca București și ce trebuie să facă cineva ca să poată trăi într-înșii. La acestea i se răspundea că mai-nainte de toate trebuie să cunoască cineva carte multă și să aibă noroc și minte, fără care nu poate trăi în București.

Astfel dar, Neagu, de cîte ori se înturna acasă la părinții lui, nu lipsea de a-i întreține neîncetat de politică, de carte, de bani, de București și de diferitele noutăți ce auzea de la logofăt și de la deputați. Părinții lui erau uimiți cînd îl auzeau vorbind, și cîteodată nu-l înțelegeau nicidecum, ceea ce îi făcea să crează că copilul lor se va face om mare, căci dacă de mic avea asemenea apucături, dar trecînd într-o vîrstă înaintată, ce va trebui să fie? De aceea ei nu-și închipuiră că era de trebuință ca să-l învețe meșteșugul ce cunoșteau, ci-l trimise d-a- dreptul la școală. Neagu învăța mai bine decît toți ceialți copii și după doi ani știa să scrie și să citească bine.

El nu mai găsea de cuviință să consulte pe logofăt și pe deputați căci avea mai bune cunoștințe decît dînșii. Toate buletinele, ordine ale autorităților către sfatul sătesc și toate cărțile ce se găseau în acel sat erau citite și recitite de dînsul. O singură dorință rămăsese lui Neagu, care era de a face un voiaj în București și de a se convinge din vedere proprie despre cele ce se petrec în această capitală. Ocazia nu-i lipsi, căci un țăran care era apăsat de arendaș și căruia nu i se făcuse dreptate nici de subprefectură, nici de prefectură, se hotărî a pleca în București să reclame. Și ca să se despăgubească de cheltuiala drumului, încărcă un car cu lemne din a căror vînzare să se poată susținea în zilele ce va trebui să lipsească din sat. Neagu îi făcu petiția, și, spre recunoștință, îl rugă să-l însoțească, încredințîndu-l că nu va face nici o cheltuială cu dînsul. Țăranul consimți la aceasta și fixă plecarea lor pentru a doua zi în revărsatul zorilor. Neagu era în delirul bucuriei, și în acea zi nu lipsi de a comunica această nuvelă la tot satul. Un țăran bătrîn îi observă că ce să caute el în București dacă nu are parale.

— Ce-mi trebuie parale? îi zise el. Dacă am ochi buni și picere țepene, nu-mi este destul ca să umblu pîn toate părțile și să văz toate frumusețile?

— Ascultă, fătul meu, reluă bătrînul; frumusețile Bucureștilor se văd numai cu parale și cu parale multe încă; ș-apoi îi să dai peste feluri de mîncări care de care mai bune și mai gustoase, ce nici s-au văzut, nici s-au pomenit în satul nostru, și tu îi să faci zîmbre dacă nu vei avea cu ce să cumperi.

— Ai dreptate, moș Stane, că așa trebuie să fie.

După această scurtă întreținere, ce avu cu bătrînul țăran, Neagu pleacă îngrijat și se gîndește mult la ceea ce va trebui să facă ca să dobîndească parale, căci părinții lui erau oameni scăpătați și abia dacă-și puteau susține esistența cu puținul ce cîștigau din ciure și din linguri de lemn. Înturnîndu-se acasă, Neagu supărat nu adresă nici un cuvînt părinților săi și aceștia nu îndrăzni să-l întrebe, căci în simplitatea lor aveau oarecare respect pentru dînsul. El nu voi nici să mănînce, nici să bea, ci, trîntindu-se în patul său, se întoarce cu fața spre zid declarînd că dorește să nu-l supere nimeni nici cu vorba, nici cu zgomotul. Părinții, ca să-i facă pe voie și să nu-l supere, după ce cinară, găsiră de cuviință a pleca pentru vreo două ore la vecini. Astfel Neagu rămase liber a se gîndi la mijloacele ce va trebui să întrebuințeze ca să-și procure bani. Și fiindcă părinții lui nu se aflau în casă, începe să scormonească pîn toate părțile, dar nu găsește nimic; deschizînd un tron, în care se aflau hainele și rufele lor, zărește un ștergar înnodat la un colț. El îl la îndată, desface nodul și găsește patru sfanți și vreo cincizeci creițari. Mai întîi voi să-i la pe toți, dar știind că familia lui nu va avea ce să mănînce a doua zi, oprește doi sfanți și douăzeci și cinci creițari și pe ceilalți îi leagă în ștergar pe care-l vîră în tron la locul de unde-l luase.

„Ce să-mi ajungă acești doi sfanți și douăzeci și cinci gologani, cugetă el. Ca să trăiesc bine în București și să rămîi acolo, căci acum sunt hotărît a nu mă mai întoarce în sat, îmi trebuie bani. Ce voi face ca să am bani, căci bani mulți îmi trebuie și fără bani nu poci pleca. Trebuie să-i am negreșit și-i voi avea. Mi-a intrat în cap să jefuiesc pe arendaș, și mai multe nu. De ce dracu o fi strîngînd bani omul acela? Negreșit ca să-i cheltuiască în București, iar nu aici. Nu-mi aduc aminte în care carte am citit, dar știu că zicea într-însa că dacă jefuiește cineva pe un om bogat și nemilostiv nu are nici un păcat. Zău că-mi vine să fac un carambol arendașului, adăogă el rîzînd și ridicîndu-se din pat. Astăzi a plecat la Călărași și desigur că se va întoarce mîine! Ce bine s-a brodit ca să plec și eu mîine. Așadar, în noaptea aceasta voi avea de lucru, numai de nu s-ar deștepta tata și mama și mai cu seamă slujnica arendașului și isprăvnicelul. ”

După o mică gîndire, el ia un ciocan și un piron gros de fier din traista cu unelte a tată-său, le bagă în sîn, se lungește pe pat și se face că doarme. După trecere de o oră și jumătate, părinții lui se întorc, intru în casă pe vîrful degetelor și se culcă în cea mai mare liniște ca să nu-l deștepte. Ei nu întîrzie de a adormi și pe la miezul nopței, cînd totul era în tăcere în sală, mizerabilul țigan se scoală, trage zăvoru, deschide și închide ușa casei lor, așa de încet, încît nici el nu a auzit cea mai mică scîrțîitură. Cînd se vede afară, se uită pîn toate părțile, ca să se încredințeze că totul este liniștit și că nu poate fi descoperit de nimeni.

Casa arendașului era foarte în apropiere de a lor; el își îndreptează pașii spre dînsa, sare un gard, care servea de împrejmuire acelei case, și cînd voi să treacă pe prispă, i se păru că aude un zgomot. Spaima îi fu mare, dar întorcîndu-se, zărește un cîine mic care începe să-l latre. Groaza îl cuprinse și mai mult în temerea că va fi descoperit, și ca să evite lanțurile pușcăriei, carii îl așteptau, scoate ciocanul clin sin și lovește pe cîine cu atîta putere, că sărmanul animal cade mort și se lungește pe pămînt fără a putea scoate cea mai mică tînguire.

Emoția îi fusese mare, mai cu seamă că pentru întîia oară se încerca a comite o nelegiuire. Întîmplarea cîinelui îl zăpăcise destul; în fine, se dezmeticește și începe a se învîrti împrejurul casei arendașului care-i era foarte cunoscută și în care intrase în mai multe rînduri. După ce băgă de seamă că slugile dormeau și că camera în carea locuia arendașul era deșartă, la o scară ce se afla în curte, o proptește de zidul din dos al casei, ca să nu fie observat, se urcă pe casă și se încearcă a se lăsa pe coș; dar aceasta îi fu cu neputință căci coșul era prea strîmt și abia dacă-i intrau picerile. Văzînd că această încercare nu-i reușaște, se dă jos și se învîrtește pe lîngă o fereastă căutînd metodul de a o sparge și de a intra în cameră fără a face zgomot. Îi veni ideea de a se servi cu uneltele pe carii le luase de acasă și cu carii omorîse pe sărmanul cîine. El bagă pironul pîntre cerceveaua unui ochi de fereastă și îl îndeasă cu atîta putere că sfăramă încuietoarea și ochiul de fereastă se deschide fără rezistență. După ce mai întîi se uită în dreapta și în stînga și nu vede pe nimeni, intră pe acel ochi de fereastă, îl închide după dînsul și se găsește într-un întunerec complet; cînd se văzu în camera arendașului, frica și bucuria ce resimțea deodată îl făcu să tremure. El începe a umbla încet și ajungînd lîngă o ladă mare de lemn, pipăie capacul, vrea să-l ridice, dar nu izbutește căci lada era închisă și cu cheie și cu lacăt.

Demonul îi inspiră îndată mijlocul de a o deschide tot prin ajutorul pironului, și făcu astfel că după cîteva minute banii arendașului erau în posesia lui. În ladă se afla o pungă mare cu sfanți și o mică besactea cu diferite monete de aur. El la punga cu o aviditate satanică, sfărâmă broasca de la besactea și scoate dintr-însa tot aurul pe care-l leagă într-un ștergar și-l vîră în sîn. După aceasta mai caută pîn ladă și găsește încă o hîrtie în carea erau înfășurați firfirici și jumătăți de sfanți; o fură și pe aceasta și o bagă tot în sîn. În urmă, ia punga, deschide ochiul de fereastă, iese, și nu se oprește decît într-un coșar din curtea casei lor. Acolo el desface, punga, și văzînd deodată atîta bogăție, crede că este un vis. Ca să plece la București cu toți banii, putea fi descoperit de țăranul cu care mergea; găsi dar de cuviință a îngropa punga cu sfanți și a duce cu sine aurul și mărunțișul ce avea în sîn. În această intenție, el iese afară din sat și îngroapă punga cu sfanți lîngă un arbore izolat. După ce bătu pămîntul la loc, astfel ca la întîmplare de [va] veni cineva pe acolo, să nu poată cunoaște, leagă aurul în ștergar cu mare parte din mărunțișul în argint ce avea, lăsînd prea puțin afară de cheltuială pentru drum, se întoarce acasă la dînsul, deschide și închide ușa cu mai mare băgare de seamă decît făcuse la ie- șire-i, se așază ușor pe patul său și resimte o mulțumire ce nu se poate descrie cînd văzu că părinții lui dormeau încă de un somn profund și că nu fusese observat de nimeni.

El nu putu dormi toată noaptea, și cînd începu a se lumina de ziuă, deșteaptă pe părinții lui, se îmbracă dinaintea lor, așază într-o traistă cîte ceva de ale mîncărei, ca să aibă pe drum, își la ziua bună și pornește spre casa țăranului cu care urma să meargă în București. Țăranul era gata, încărcase lemnele și aștepta pe Neagu. După sosirea acestuia, ei plecară îndată, ieșiră din sat și în trei zile ajunse în București. Neagu se desparte de țăran după patru zile de la intrarea lor în capitală; el se asociase cu feluri de vagabonți, și fiindcă avea și bani, învățase și aflase în puține zile mai mult decît trebuia pentru a ști ce să facă și cum să trăiască. Țăranul, săvîrșindu-și trebuința, îl caută neîncetat, dar negăsin- du-l, și pricepînd că s-a ascuns de dînsul, se hotărăște să plece căci interesele familiei îl rechemau la sat.

Cînd Neagu se văzu liber într-un oraș, unde nu putea fi cunoscut de nimeni, se duce la un magazin de haine și roagă pe neguțător să-l îmbrace cum va ști mai bine. Neguțătorul, care nu se gîndea decît la interesul său, începe a-l îmbrăca de la cămașă și pînă la cizmă. După aceea, Neagu îi plătește suma ce-i ceruse fără să [se] tocmească, ba încă îi dăruiește trențele lui de țară ca să le dea la vreun cerșător. Pînă a nu pleca din magazinul de haine, el întreabă pe neguțător dacă sunt odăi de dat cu chirie. Neguțătorul îi vorbește despre mai multe hanuri și Neagu pleacă să se așeze la cel care cădea mai în apropiere de acolo.

Pentru a nu obosi pe lector, vor afla în puține cuvinte că acest Neagu Bolboacă, care își schimbase numele familiei cu acela de George Negreanu, se perfecționase în modul viețuirei din București numai în trei ani de la intrarea-i în acest oraș. Și fiindcă el avea bani și noroc mare, prin ajutorul cărora cîștigă mult în jocul stosului și al biliardului, se împrietenise și cu oameni mai cumsecade, pe carii, ca să-i conserve, le plătea totdauna dejunuri, prînzuri și altele.

Cu toate acestea, fiindcă orice lucru început trebuie să-și aibă și sfîrșitul, se întîmplă ca Neagu Bolboacă sau mai bine domnu George Negreanu să sfîrșască banii cu desăvîrșire. El se adresă mai întîi către amicii ce-și formase ca să-l împrumute, dar nu găsi pe nici unul dispus să-l îndatoreze. Neștiind ce să facă, ca să-și procure bani, de care nu fusese lipsit trei ani, se gîndi mai întîi a se duce incognito pînă la sat ca să dezgroape punga cu sfanți de lîngă arborele izolat; dar renunță îndată la o asemenea cugetare, presupuind că printr-aceasta va alerga singur la pieirea lui în cazul cînd ar fi descoperit.

„Cu toate acestea trebuie negreșit să dezgrop acei bani, își zicea el; sunt ai mei, buni, drepți ai mei, și orice s-ar întîmpla, voi face această călătorie. Dar n-am nici cu ce porni de aci; hangiul nu mă mai creditează căci nu i-am plătit de trei luni o para măcar și vine neîncetat de mă supără. Îmi trebuie bani și numaidecît… Ce să fac?… ”

Și zicîndu-și acestea, începu să se gîndească la mijlocul ce va întrebuința ca să-și satisfacă dorința; dar toate cugetările sale se raportau la o nouă hoție și cînd un om se espune a săvîrși crime, ocazii nu-i lipsesc. Din întîmplare hangiul era neînsurat și seara, după ce închidea camera ce ocupa, se ducea la cafenea unde petrecea regulat pînă la 12 ore din noapte. Neagu observase aceasta, și fără a amîna nelegiuirea ce proiectase ca să jefuiască pe hangiu, o fixă chiar pentru noaptea aceea. El avea mai multe chei de la mobilele sale; le la pe toate, și pe la 11 ore, cînd totul era în tăcere, se duce drept spre camera hangiului. Ajungînd, se încredință mai întîi că nu este observat de nimeni, și după aceasta încearcă mai multe chei din carii nu se potrivește nici una; încercînd pe cea din urmă, se întîmplă ca să se înțepenească în broasca ușei. În acest moment, hangiul și un servitor pun mîna pe dînsul. El se sperie și nu găsește un cuvînt ca să se disculpe; cere iertare hangiului, dar acesta nu-l ascultă, îl leagă și împreună cu servitorul îl duc la poliție unde se arestează. Neagu își tăgăduiește crima dinaintea prefectului, dar cînd hangiul arătă că dovedesc cheile lui din carii una este înțepenită în broasca ușei, el pleacă capul și nu mai zice nimic. A doua zi, fu trimis la procuror și, în interogatoriul ce i se la, a trebuit să arate unde este născut, cum a furat banii arendașului, cum i-a cheltuit în București și cum demonul îl ispitise ca să săvîrșască și această din urmă crimă. După înfățișarea la cea din urmă instanță judiciară, el fu osîndit la munca Giurgiului pe termen de un an și jumătate. În intervalul acesta, părinții lui și arendașul jefuit fură încunoștiințați. Ce i dinții veniră să vază și să se bucure de minunatul lor fiu, iar arendașul, care nu cunoștea încă pe fur, și care credea că odată îl va dovedi și că se va despăgubi, își pierdu toată speranța cînd auzi că Neagu Bolboacă îl jefuise și că-i cheltuise toți bănișorii în București. El socoti de prisos să mai reclame fără efect și să-și piarză timpul și punga în străgăniri și cheltuieli vane.

Neagu avu timpul să se gîndească în temniță că avusese niște apucături urîte și să se pocăiască. Dar singura lui gîndire era țintuită la acea pungă cu sfanți în care prevedea fericirea sa viitoare.

„După ce voi ieși din temniță, își zicea el, voi avea răbdarea ca să stau în sat cu părinții mei cel puțin doi sau trei ani; iar după trecerea acestui timp, voi pretexta că nu mai poci trăi în acel sat și că plec în București să m-apuc de vreun meșteșug. Nimeni nu va fi în drept să se opuie și să mă reție; și arendașul nu mai are la cine să reclame căci eu singur mi-am mărturisit fapta. Iar bine că mi-a ieșit greutatea de la inimă că voi fi descoperit curînd sau mai tîrziu de arendaș… ”

După ce se împlini termenul osîndei, Neagu pleacă la sat unde rămase și avu răbdare să stea trei ani. Din norocire pentru dînsul, arendașul nu mai ținea moșia, Ciochina și, prin urmare, nu avu a se teme de nimic. Cînd era gata de plecare, el comunică cu cîteva zile înainte la tot satul ce avea de gînd să facă, își luă ziua bună de la toți și într-o noapte, după ce dezgroapă punga cu sfanți, pe care o găsește la locul unde o pusese, în loc de a pleca la București, găsi de cuviință a se duce în Craiova, unde să stea mai mulți ani pînă îl vor uita cu desăvîrșire cunoscuții lui din București și foarte tîrziu să revie a se restatornici în capitală.

În Craiova, el reîncepu acelaș mod de viețuire cu cărțile, cu biliardul și cu alte jocuri la noroc. De astă dată însă, el fu înțelept, prevăzător, căci, dacă era favorizat de noroc, cîștigă mult, iar cînd nu era, pierdea puțin; nu mai plătea prînzuri și dejunuri pe la amicii ce făcuse și, prin urmare, după trecere de mai mulți ani, în loc de a împuțina capitalul dobîndit fără muncă din punga furată, în care găsise patru mii de sfanți, îl întreise cu toate cheltuielile ce făcuse. Cînd avu în posesia sa un capital de o mie galbeni, se hotărăște, în fine, să revie în București, unde toți îl uitase și unde își propunea a ține aceeași linie de conduită ca în Craiova. După sosire-i în capitală, se instală la un otel, iarăși subt numele de George Negreanu și începu să caute în adunări publice pe toți amicii lui din trecut. Bucuria îi fu mare cînd băgă de seamă că nimeni nu-și mai aducea aminte de dînsul. Dorința lui era ca să se însoare în București și să intre într-o familie bună, crezînd că cu banii ce strînsese și cu o fizionomie frumoasă și înșelătoare ce avea, va putea ajunge la scop. El fu introdus în mai multe societăți, de un amic intim, cu titlul de proprietar în județul Mehedinți, că se trage din familia principelui Negru Basarab și că cea mai mare parte a vieții sale o petrecuse pîn străinătate. Cu asemenea titluri, el fu bine priimit pîn toate casele, precum îl văzurăm și în casa Nodreanului, unde era privit ca un personagiu deosebit și admirat în parte de bătrîna Bărzoaie. La intrare-i în casa Nodreanului, simțise o plăcere nespusă de a fi în conversație cu doamna Virginia, consoarta sa, și aceasta se crezu mult mai presus de ceea ce era cînd fu prevenită de complezențile unui personagiu ca domnu Negreanu. În una din zile, domnu Negreanu declară Virginiei amorul ce resimțea pentru dînsa și Virginia, care aștepta cu nerăbdare o asemenea declarație, se sili a răspunde cu grabă că focul, în care ardea domnu Negreanu pentru dînsa, nu mai puțin o consuma și pe dumneiei. Acesta a fost începutul legămîntului lor, și astfel Virginia, deși femeie de spirit, de familie onorabilă și bine crescută, căzuse de mai mult timp subt influința acestui țigan precum vedem adesea virtutea femeiască făcînd naufragiu și devenind treanța unor oameni comparativi domnului Negreanu.

Acest domn era de mai multe luni în relații intime cu Virginia fără ca bărbatul ei să știe sau să aibă cea mai mică bănuială de ceea ce se petrecea în lipsa lui la moșie. Domnu Negreanu ajunsese foarte departe cu amorul său; știind că Virginia poseda o zestre mare și că ea nu avea încă un copil care să o lege de bărbat, se nutrea de speranța că o va face să se despartă de domnu Nodreanu și că o va lua de soție. Acest proiect îl și comunicase amantei sale, care, mai întîi, rămăsese confuză și nu știa ce să răspunză, dar fiindcă ea avea o febleță oarbă pentru amantul ei, se hotărîse, în fine, a face acest pas și a sfărăma toate nodurile conjugale. O asemenea faptă nu se putea săvîrși formal. După multe consultații, ei hotărîse să fugă în Brașov, unde să stea cel puțin un an, timp ce credeau de ajuns ca să potolească furia bărbatului și să trateze divorsul în lipsa lor printr-un avocat dibaci și bine plătit. Fuga se proiectase chiar în noaptea cînd se făcuse adunarea la care asistarăm și unde a sosit timpul ca să revenim.

După plecarea persoanelor ce venise la petrecerea Virginiei, nimeni nu rămăsese în casă, precum știm, decît domnu Negreanu. Virginia ieșise după invitați ca să-i petreacă și să-și la noapte bună de la dînșii, și la înturnarea ei în casă, găsește pe domnu Negreanu care o aștepta la ușă; ea se aruncă în brațele lui zicîndu-i:

— De ce ai venit așa tîrziu, Iorgule?

— A trebuit să întîrziez, scumpă Virginie, pînă am făcut toate pregătirile pentru fuga noastră! răspunse domnu Negreanu sărutînd-o.

— O! te crez; eram sigură de aceasta. Bine că plecară mai devreme; îmi era frică că se va sparge adunarea tîrziu. Cîte ore sunt?

— Unsprezece și jumătate, răspunde domnu Negreanu după ce consultă ceasornicul său. Birja va fi la scara otelului unde șez, la o oră și jumătate; bagajele mele sunt gata și eu asemenea; te-ai pregătit și dumneata, Virginio?

— Dumnezeul meu! încă nu… n-am avut timp… credeam că te vei fi lăsat de această idee.

— Să mă las de această idee?… Dar este cu putință!

— Pentru ce să fugim, Iorgule?… Nu suntem destul de fericiți și în București, pe cît timp ne iubim și avem ocazie a ne vedea adesea fără a fi spionați sau bănuiți?

— Este prea adevărat; dar nu sunt mulțumit cu desăvîrșire. Ascultă, Virginio: te iubesc atît de mult că mă simt în neputință de a mai trăi fără dumneata. Ca să nu te poci privi în lume precum te privesc acum, este un supliciu pentru mine. Trebuie să ascunz la toți simțimintele mele, să vorbesc măsurat cu dumneata și să mă tem neîncetat ca curînd sau mai tîrziu voi fi descoperit. Vezi, acestea mă neastîmpără, mă sugrumă, și crede-mă, dacă nu vom fugi, vom întîmpina multe piedici; amorul nostru se va afla fără îndoială și lumea, care este cunoscătoare și căreia îi place să bîrfească și să împrăștie scandalul, va încunoștiința pe bărbatul dumitale și mi se pare că el nu va sta liniștit și nepăsător cînd va ști asemenea lucruri.

— Ai dreptate, zise Virginia pe gînduri.

— Atunci grăbește, reluă domnu Negreanu. Timpul ne este prețios.

Virginia cheamă pe o servitoare care-i era fidelă și cu carea se înțelesese, și-i ordonă să-i aducă un geamantan și un sac de voiaj. Servitoarea iese și după cîteva minute se întoarce cu obiectele cerute. Atunci Virginia, împreună cu servitoarea încep a așeza în geamantan rufe, haine, boccele și diferite lucruri femeiești; în urmă strică un scrin al bărbatului său din care la bani, bijuterii și altele, pe care le pune în fundul sacului de voiaj. Domnu Negreanu, care observase totul cu coada ochiului, se prefăcu a nu băga de seamă spargerea scrinului. Virginia se pregătise întru toate și, fiindcă nu mai avea nimic de făcut, scoate cinci galbeni din buzunar și-i dăruiește servitoarei sale, șoptindu-i la ureche cîteva cuvinte; după aceea, întorcîndu-se către domnu Negreanu, îi zise:

— Sunt gata, Iorgule. Putem pleca.

— Este și timpul, observă domnu Negreanu, uitîndu-se la ceasornic. Sunt douăsprezece ore și jumătate. Tocmai bine pînă să ajungem acasă la mine.

El se scoală și ajută servitoarei ca să transporteze bagajele Virginiei în birja care-i aștepta la scară. Așezarea bagajelor se săvîrși cu mare iuțeală, și cînd totul fu dispus pentru plecare, doamna Nodreanca se înfășură într-o mantilă, iese cu amantul ei la braț, se pun în trăsură și birjarul dete limbă cailor.

— La otelul de unde m-ai luat, zise domnu Negreanu birjarului cînd ieși afară din curtea casei sărmanului Nodreanu.

După un cuart de oră trăsura se oprește în curtea Otelului de Europa, mai-nainte Brener, unde locuia domnul Negreanu. O căruță de birjă, la care erau înhămați patru cai, aștepta în curte. În cîteva minute bagajele sunt strămutate în căruță. Negreanu și Virginia se așed în această trăsură, care iese pe poarta otelului și nu se oprește decît la bariera Podului Mogoșoaiei, unde fu reținută de un jandarm.

Negreanu sare din căruță și intră în casa căpitanului de barieră. Acesta îi cere biletu de drum și Negreanu, după ce pune un icosar pe masă, îi răspunde că se duce cu nevasta lui la moșie pentru cîteva zile. Căpitanul de barieră nu se gîndește a-l întreba nici cum îl cheamă, nici care-i este moșia, căci icosarul îi astupase gura; el se mulțumește numai a-i zice:

— Vă sărut mîna, cucoane; puteți pleca totdauna fără răvaș, căci vă cunosc eu prea bine.

Fără să asculte mulțumirile căpitanului, Negreanu iese cu grabă, se urcă în căruță și ordonă birjarului să meargă iute, încredințîndu-l că nu numai îi va plăti peste tocmeală, ba încă se va însărcina și cu hrana cailor dacă va fi mulțumit de dînsul.

La aceste promisii ale Negreanului, birjarul învîrtește biciul și dă drumul cailor. Într-o oră și jumătate luase mai mult de o poștă și caii nu răsuflase decît la comuna Săftica, unde se plătise banii podului și unde Virginia ceruse un pahar cu apă; iar pe la patru ore despre ziuă, căruța se oprește dinaintea hanului din pădurea Țigănești.

— Pentru ce ne-am oprit aici în pădure? întreabă domnu Negreanu pe birjar.

— Ca să răsufle caii și să-i adăp, îi răspunse acesta; ș-apoi, toate birjele, după drumul dintre Ploiești și București, aici fac conacul, căci este calea jumătate.

— Ei bine, răsuflă-i și adapă-i, reluă domnu Negreanu; dar grăbește căci nu avem vreme de pierdut.

Birjarul trage căruța lîngă un puț, unde un țăran bătrîn își adăpa boii.

— Bună seara, chir Radule, zice țăranul birjarului. Dar ce ai pățit să pleci noaptea așa de tîrziu?

— Ce să facem, moșule? Noi birjarii nu plecăm pe chefuri, ci cînd ne pică mușterii.

— Dar ce, nu dăhami caii?

— Nu, moșule, fiindcă mușterii mei nu pot să aștepte.

— C-apoi n-au încotro; ori nu știi că Ialomița a venit din mal în mal și că a stricat podul?

— Măre, ce spui moșule? Așa să fie?

— Dec, dacă m-am uitat singur cu ochii mei; să fi văzut, chir Radule, ce mori, ce copaci, ce bușteni, și cîte halea toate veneau pe Ialomița!… că zău că și așa gîrlă împielițată e nevoie mare: aci o vezi că vine cît muntele cu spume la gură, aci se face mititică ca o broască.

Negreanu și Virginia, carii ascultau această conversație, rămîn uimiți. Birjarul se apropiă de fereasta căruței:

— Auzirăți cuconașilor, ce spune bătrînul ăla?

— Am auzit, zice Negreanu.. Ce trebuie să facem?

— Să conăcim aici la han, și mîine diz-de-dimineață oi să mă repez călare pînă la gîrlă să văz dacă a dat îndărăt.

— Dar hanul trebuie să fie cu feluri de oameni, și mie nu-mi place să stau cu alții la un loc, zice Virginia cu neastîmpăr.

— Apoi de, cuconiță, cam sunt pe la hanuri de toată mîna, și o noapte nu e lucru mare.

— Mai bine rămîi în căruță.

— Dar de ce așa, cuconiță, și nu mai bine să trecem drumul de-a-curmezișul la monastire? Ziua se vede de aici.

— Ce monastire? întreabă domnu Negreanu.

— Monastirea de maici. Ce, nu o știi, cucoane?

— Nu te-aș fi întrebat dacă știam, zice Negreanu cu nerăbdare.

— Apoi de, mă iartă, reluă birjarul. Cine nu cunoaște mănăstirea Țigăneștii?

— Ce zici dumneata, Virginio? Ai plăcere să rămînem în noaptea aceasta la monastire?

— Dar dumneata ce zici, Iorgule?

— Eu zic că acolo ne vom repauza foarte bine; și în tot cazul nu te las în căruță căci poate să răcești.

— Bine, Iorgule, dacă crezi că e bine, eu nu mă opui. Voința dumitale este și a mea.

— Cuconașilor, hotărîți la un fel, căci caii n-au băut apă și trebuie să știu cum și ce fel.

— Să mergem la monastire, zice Negreanu după o mică gîndire.

La aceste cuvinte, birjarul începe a scoate găleți cu apă din puț și, după ce adapă caii, le pune căpestrele, cîrmește trăsura și trec la monastire unde găsesc ospitalitate.

Să lăsăm pe Negreanu și pe Virginia și să ne întoarcem în București, ca să vedem ce se întîmplă în lipsa lor.