Mistere din București/Drumul spre satul Cătunu

 

A doua zi, prea de dimineață, frații Lungeni erau pe drumul ce conducea la moșia lor Cătunu, care cădea în depărtare de o poștie și jumătate de București.

Cînd soarele începuse să se ivească, ei făcuse calea jumătate. Ajungînd în dreptul unei văi, Ștefan ordonă surugiului să oprească caii ca să-i răsufle.

— Să trecem puțin în această vale, zice Ștefan lui Matei. Mi-este sete și izvorul de acolo are o apă minunată. Ești dispus să mă însoțești?

— Da, fratele meu, zice Matei; aceasta este și dorința mea.

La aceste cuvinte, ei sar din trăsură și pornesc spre izvorul din vale, unde găsesc un căuș cu care scot apă și din care Matei bea cu mare plăcere.

— Ce locuri poetice! zice Matei privind cu admirație pozițiile acelei văi. Iată paradisul terestru! Iată viața! Iată fericirea! Să ne așezăm puțin pe iarbă, fratele meu. Avem destul timp pînă să se odihnească caii.

— Ce avem alt de făcut decît aceea ce ne place? zice Ștefan, așezîndu-se lîngă Matei.

Amîndoi priveau aninii din vale și ascultau ciripiturile paserilor carii răsunau în eco în toată întinderea văii, cînd deodată aud un zgomot la o mică distanță de dînșii. Ei se întorc să vază ce este, dar nu zăresc nimic, căci la spatele lor se ridica pămîntul ca o moviliță care le împiedeca privirea despre acea parte. După cîteva minute, deosebiră dialogul următor între un flăcău și o fată de țăran, carii credeau că nu sunt auziți:

— Ei, lasă-mă, Stoico, zicea fata țăranului. Poate se întoarce tata de la cîmp și nu găsește nimic gata de-ale mîncărei.

— Dar ce, așa de curînd crezi tu, Floareo, că o să se întoarcă moș Neagu de la cîmp? Mai e de furcă pînă la amiaz cînd bine știi că vine.

— Așa este, Stoico, dar oricum poate să ne vază cineva și să gîndească alte halea, și știi că satul nostru: este nevoie mare… vorbește și ce nu este.

— Iaca na, dar cine vrei să ne întîlnească aici, Floricico?… ce Dumnezeu!… că doar nu s-o fi dus cineva la baba Stana ca să dea cu bobii și să afle unde suntem. Abia venirăm cale de o jumătate poștă și hop să ne întoarcem.

— Că nu veneam noi așa cale dacă nu trimitea zapciu pe tata la chir Năstasiadis ca să-i muncească cu sapa și la moșia asta care a mai luat-o în harendă.

— Bre, neiculiță, că s-a umplut grecul hăla de bani; zău că cîștigă mai mult din moșie decît cuconu nostru; cînd ar fi al meu Cătunu, aș goni pe grec după moșie șl aș băga eu toate părăluțele în pungă.

— Aceștia sunt țărani după moșia noastră, șoptește Ștefan lui Matei.

— Am înțeles, zice Matei; dar să ascultăm; mă interesă prea mult întreținerea lor.

— Dar ai auzit tu, Stoico, un lucru? reluă tînără țărancă.

— Ce să auz, Floricico?

— Cuconașu nostru hăl mai tînăr s-a întors din tara sfranțozească?

— Am auzit, Floareo, și asta era să-ți spui și eu. Ce mîndreță trebuie să hie de dînsul!… Și-o mai fi aducînd aminte de mine cînd ne jucam cu arșice pe bătătura din curtea boierească?

— Ba ce, tot la arșice s-o fi gîndind el; acum trebuie să fie mare, să-i fi crescut barba; n-o mai fi știind nici românește, mă Stoico?

— Mai știi, Floareo?… te închină.

— Trebuie să vie cu cuconu mare la Cătunu; oi să mă duc să-l văz și eu, zice Floarea bătînd din palme.

— Ho, ho!… fă bine de nu te bucura astfel și să mi-ți cauți de treabă. N-am poftă să te vază căci te bagă chelăreasă.

Matei și Ștefan nu se putură opri de a rîde la aceste cuvinte. Țăranca urmă:

— Și dacă m-o băga chelăreasă, ce o ieși de acolo? Poate să-mi facă o zestre și să mă mărite, căci taică-tău e om bogat și știi că nu te dă după mine dacă nu am zestre.

— Ba să mă ierți; mă lipsesc de zestrea boierească, că știu eu cum are să ți-o dea. Mai bine te iau așa săracă cum ești.

— De, nu te supăra, Stoico; iaca am vorbit și eu… Îndec, acum să nu mai glumim?

— Ba că glume, zău; vrei să vezi pe cuconașu hăl tînăr!… ș-apoi ala este stăpîn, și cu stăpînu să nu bagi în plug.

— Că trebuie să fac una din două, ori mă iei, ori lasă-mă să mă mărit. Mă tot porți cu vorba, dar degeaba; nu ajungi pînă acolo unde crezi.

— Dacă așa ți-e vorba, apoi să ne vedem sănătoși, Floricico; vrea să zică nu mă iubești ca să mă iubești, ci vrei numai să te măriți, hie cu cine o hi.

— Știam eu bine c-o să-mi vorbești astfel, Stoico; cauți să-mi găsești pricină ca să nu mă iei de nevastă, dar hie, mai bine că nu mă iei ca să vezi în urmă, după ce te-i însura cu alta, că eu numai pe tine te-am iubit, iar nu cum crezi.

— Atunci de ce nu ai răbdare pînă găsesc vreme bună lui taica ca să-i spui că voi să te iau de nevastă?

— Pentru că de un an mă tot porți cu vorba asta și nu-i mai găsești vreme niciodată. Dar ce, flăcăii se însor acum cu cine le place părinților, ori cu cine le place lor? Ș-apoi, noi nu suntem ciocoi mari ca să avem trebuință de zestre?

— Să fiu al dracului, Floareo, dacă mă gîndesc la zestre! Vezi tu, lui taica i-a intrat în cap gîngăniile astea boiereștile, pentru că a crescut în curte boierească și tot de acolo i se trage averea; și noi copiii trebuie să facem pe voia părinților, pentru că ei ne-au făcut.

— Oricum, e degeaba, căci nu o să vrea pentru că eu sunt săracă și puțin îi pasă dacă mă iubești.

— Dacă nu vrea, fug cu tine și ne cununăm fără să știe nimeni.

— Asta nu o voi eu, ca să vorbească satul în urmă că eu te-am pus la cale. Săracan de mine, cine te-a scos înaintea mea să te iubesc!… Și Floarea începe a plînge.

— Nu mai plînge, Floricico, că eu fără tine nu poci să trăiesc, nici să iau altă nevastă; dacă aveam de gînd ce crezi, nu-ți vorbeam tot halea și tot halea de un an de zile; vezi bine că dracu ne stă d-a curmezișu.

— Nu mă mai plîng de tine, îi zice tînără țărancă ștergîndu-și lacrămile. Dar oricum, din asta încolo nu trebuie să ne mai întîlnim, pentru că de cîte ori mă întîlnesc cu tine trebuie să și plîng. Ține inelul hăsta ca să știi cît te-am iubit și cît te iubesc; și dacă vreodată ți-o da voie taică-tu ca să mă iei de nevastă, așa îi veni. să mă mai vezi.

Și zicînd acestea, tînără țărancă dă inelul flăcăului, se scoală și pleacă fuga cu dînsul. Frații Lungeni ii privesc și Ștefan îi recunoaște pe amîndoi. El se hotărăște să-i cunune a doua zi, dar nu spune nimic lui Matei voind să-i menajeze surpriza.

După un cuart de oră, ei se scol după verdeață și, fiindcă aveau plăcere să umble pe jos, ordon surugiului și servitorului ca să-i urmeze la pasul cailor de departe. Vorbirea Stoichii cu Floarea despre îmbogățirea arendașului intrigase pe amîndoi frații, și mai cu osebire năpăstuirea ce se făcuse țăranilor după moșia lor ca să muncească pe moșie streină, ceea ce Ștefan nu știa, nici i se spusese de cineva. Cînd amîndoi se întrețineau de aceasta, zăresc pe un țăran bătrîn, care săpa o grădină neîmprejmuită; ei își îndreptez pașii spre dînsul, crezînd că acela trebuie să fie tatăl tinerei țărănci. Și nu se înșelase căci, apropiindu-se de dînsul, Ștefan îl recunoaște îndată.

— Dar ce, Neagule, tu ești? cum s-a întîmplat să te găsesc pe aici?

Țăranul ridică capul și, recunoscînd pe stăpînul său, își scoate căciula îndată:

— Cuconașu nostru! strigă el cu mirare.

— Precum vezi, dar spune-mi, prin ce întîmplare te găsesc săpînd aici? repetă Ștefan.

— Apoi nu v-a spus arendașu că ne aduce de muncim și la moșia hasta de cînd a luat-o în harendă?

— Nu știu nimic, dar voi pentru ce nu mi-ați spus aceasta ca să opresc pe arendaș de a vă face o asemenea nedreptate; sau dacă nu am fost la Cătunu, de ce nu v-ați plîns la zapciu?

— Să ne plîngem la zapciu!., . dar la ce am fi folosit, cuconașule, cînd el ne-a trimis doi dorobanți pe spinare ca să ne pornească?

— Rău a făcut, căci aceasta nu este drept.

— Cine zice că a făcut bine?… săracii de noi mergem din butie în butie, cuconașule; cum este mai rău!… am ajuns ca niște dobitoace, doar că numai jugul nu ni-l pune de gît. Poate mîine-poimîine o să fim siliți să mergem să muncim și într-o țară streină; de, mai știi de năpaste! ?… apoi beilicurile nu se mai isprăvesc; dacă arendașul are nevoie să-i muncim și peste zilele legiuite, ne la de la lucrul nostru cu zurbaua și ne duce la dînsul, iar dacă ne plîngem la zapciu, vezi ala este și mai rău, căci ne dă afară în brînci, zicîndu-ne că chir Năstasiadi este om cinstit și că noi suntem niște pungași. Iaca, coconașule, ne pierdem vremea degeaba, ba încă păgubim și cîteva găini și oușoare de plocon.

— Fii pe pace, Neagule, căci în viitor nu vor mai merge lucrurile astfel; acum s-a întors și fratele meu de la Paris și vom veni la Cătunu cînd el, cînd eu. Să ne spuneți dar toate năpăstuirile ce vi se fac de zapciu și de arendaș, și vom lua măsuri ca să nu mai întîmpinați pe viitor asemenea străgăniri.

— Să trăiți, coconașilor!… Să vă facă Dumnezeu parte de norocire că de, și noi pe dumneavoastră vă avem de stăpîni.

— Dar pe mine mă cunoști, moș Neagule? întreabă Matei.

Țăranul fixează pe Matei și-l observă cu mare băgare de seamă:

— Apoi de, coconașule, dumneavoastră, boierii, vă schimbați ca florile și este anevoie ca să vă cunoască cineva; ș-apoi eu sunt un biet unchiaș care mi-am pierdut vederea cu munca: să fi fost în floarea mea, te-aș fi cunoscut cît de colo.

— Dumnealui este Matei, fratele meu, zice Ștefan.

— Coconu Matei!… săracul de mine, ce prost sunt de nu cunosc pe stăpînii mei!

Și țăranul vine să sărute mîna lui Matei, care i-o refuză mulțumindu-i.

— Bre! că mare te-ai făcut, cocoane Matei!… te știam copil și eu ca hă la prostu socoteam că tot copil oi să te te văz. Acum Dumnezeu să-ți dăruiască o cuconiță frumoasă.

— Îți mulțumesc, moșule, îi zice Matei. Acum să pleci atît dumneata cît și toți sătenii din Cătunu carii au venit aici; întoarceți-vă acasă și să nu mai ascultați pe arendaș, căci îl vom goni după moșie; pe viitor, o vom căuta noi.

— Că bine faceți, coconașule; încailea să știm că ne jupoaie de piele stăpînii noștri, iar nu streinii după drumuri.

— Noi nu vă jupuim, ci o să vă punem la loc pieile care vi le-a luat unii și alții.

— Să trăiți, cuconășeilor; dar, mă rog de iertăciune; nu că doar am zis-o asta cu gînd rău, dar așa vine vorba.

— Nu e nimic, moșule, pleacă și să ne vedem sănătoși. Vezi de aibi grijă să înștiințezi tot satul ca să vie mîine la han să facă horă și să bea fără plată. Voiesc să serbez venirea fratelui meu.

— Să trăiască cuconașii, stăpînii noștri, strigă cu bucurie bătrînul țăran, care se vede că găsea o plăcere nespusă de a da oala peste cap fără să-l coste parale.

Ștefan și Matei umblu încă cîteva minute; ei aud clopotele cailor de la trăsura lor, carea îi sosește. Matei voia să mai umble pe jos și Ștefan asemenea; ei ordonară servitorilor ca să-i urmeze încă de departe și să se apropie cînd vor fi chemați. Matei la pușca, un ghiozdan de vînătoare în care se afla necesariul, și, împreună cu Ștefan, apuc pe verdeață lăsînd drumul bătut după care se ridica praf la cea mai mică suflare a vîntului. Înaintînd pîn crînguri și în urmă într-o pădurice, Matei, care găsea, o plăcere nespusă la vînătoare, se oprea neîncetat de cîte ori vedea cîte o pasăre. Zărind o turturică la o mică distanță, el pune pușca la ochi, dar cînd voi să tragă, pasărea își la zborul la marea mîhnire a vînătorului. Ștefan rîdea și găsea o mulțumire nespusă cînd vedea pe Matei luînd atîta plăcere la vînătoare. Trecînd mai departe, două turturele se prezint pe o cracă dinaintea vînătorului; acesta nu apucă să ridice pușca la ochi că pasările zbor pe o altă cracă a unui arbore mai depărtat.

— Se vede că nu ai noroc la vînătoare, Matei, îi zice Ștefan; și trebuie să fii un teribil vînător de vreme ce pasările nu apuc să te zărească că încep să o croiască la fugă.

— Zi mai bine, fratele meu, că sunt un vînător nedibaci și că vînatul rîde de mine îndată ce mă vede. Nu băgași de seamă că acele două turturele au trecut puțin naintea noastră și au început să cîrîie ca cum mi-ar face în necaz și ar rîde de nedibăcia mea?… Dar, oricum, nu le voi lăsa în pace, și oriunde m-ar duce, le voi urmări pînă le voi înfunda.

— Cum vrei, Matei, zice Ștefan; sunt prea curios să văz care va fi biruitorul.

Matei nu răspunde, el se pleacă și înaintează pe brînci în direcția vînatului; cînd crezu că sosise timpul ca să puie pușca la ochi, turturelele săriră pe un alt arbore, Matei le urmărea neîncetat, turturelele se depărtau mereu, și Ștefan privea de departe rîzînd de această scenă și înaintînd încet.

Trecuse o jumătate oră în acest esercițiu și Matei nu putuse încă reuși să găsească o poziție convenabilă pentru a viza pasările; ca să le lase, nu voia cu nici un preț sperînd că, în fine, vor cădea subt lovitura puștei. Dar cu cît se depărta mai mult, cu atît reușea mai puțin, pînă cînd turturelele, speriate cu desăvîrșire, zburară prea departe și se făcură nevăzute. Matei nu știa ce să mai zică, nici ce să mai gîndească; el ostenise umblînd pe brînci, sudoarea îi curgea după frunte și fiindcă era biruit se așează pe iarbă așteptînd pe Ștefan. Acesta îl reunește și se pune lîngă dînsul, zicîndu-i:

—Vezi, bată-le sănătatea de turturele!… osteniră pe gogeminte voinicu de vînător!

— Este și de rîs, zice Matei ștergîndu-se pe frunte; de cînd mă silesc să le împușc și în zadar; sunt în punctul de a crede pe Buffon că aceste pasări au instinctul lor particular și că cîteodată întrec inteligența oamenilor.

— O crez aceasta, și îți mărturisesc din esperiență că dacă le intră cîte un vînător la mînă, îl necăjesc binișor.

— Este adevărat că pe mine mă necăjiră destul și au avut toată dreptatea.

— Pentru că și dumneata le-ai necăjit pe dînsele. Crez însă că altă dată îți vei răzbuna. Acum, să mergem, fratele meu; servitorii ne-au pierdut din vedere și sunt sigur că nu știu în ce direcție am apucat.

— Să plecăm, zice Matei sculîndu-se, dar crede-mă că nici nu mai știu pe unde suntem; acele turturele m-au preocupat așa de mult, încît mi-am pierdut capul.

— Din norocire eu nu am pierdut pe al meu, reluă, Ștefan; știu unde suntem.

— Așadar, ne putem întoarce pe unde am venit?

— Am face o cale zadarnecă dacă ne-am întoarce pe pașii noștri; putem însă tăia drumul și să ieșim îndată din crîng; uite, nu avem decît să apucăm la stînga pe poteca aceea ce se vede dinaintea noastră și vom ieși îndată la drum.

— Numai de nu am umbla mult căci sunt cam ostenit, zice Matei, urmînd pe fratele său.

— Fii pe pace; drumul nu va fi lung.

Ei apucară pe acea potecă și, după cîteva minute de umblet, auziră un zgomot mare la oarecare depărtare de dînșii. Frații Lungeni se opresc și uitîndu-se pîn toate părțile, ca să vază de unde ieșea zgomotul, zăresc între niște arbori o căsuță țărănească în forma unui coșar.

— Ce să fie acest zgomot? întreabă Matei pe Ștefan.

— Neapărat că sunt muncitori du pîn satele vecine carii au venit acolo ca să bea.

— Dar ei se bat: nu auzi ce vaiete, ce țipete!… să ne întoarcem sau să ocolim drumul, fratele meu, nu e de mirare ca să fie hoți și să ne iasă înainte.

— În adevăr este ceva, zice Ștefan preocupat, dar nu trebuie să ne temem de nimic, suntem armați.

— Ce să fie o pușcă în contra a patru sau mai multe, căci hoților nu le lipsesc armele?

— În orice caz, Matei, am nenorocirea de a fi prea curios și cu orice preț voi să știu ce se petrece acolo.

— Pentru Dumnezeu, nu-ți espune viața dintr-o simplă curiozitate, fratele meu, îi zice Matei rețiindu-l.

— Sunt sigur că nu-mi espui nicidecum viața, și vel vedea Matei. Dumitale dacă-ți este frică, așteaptă aici pînă mă voi întoarce.

— Nu-mi este frică nici mie, zice Matei îndată, dar oricum, ce idee ca să intrăm în mijlocul acelor bețivi?

— Nu vom intra înăuntru, ci vom asculta. Dacă am descoperi vreo crăpătură pe unde să vedem fără ca să fim zăriți, aș avea o mulțumire nespusă.

Matei nu mai zice nimic și urmează pe fratele său. Ajungînd la spatele acei căsuțe țărănești, care era de gard și dezlipită pîn toate părțile, Ștefan se oprește deodată cu Matei.

— Aici vom fi de minune, zice Ștefan; vom auzi tot ce se petrece înăuntru și plecîndu-ne puțin vom putea să și privim pîn găurile gardului.

— Prea bine, zice Matei, care încerca pușca ca să se încredințeze dacă era plină. Dar nu e de mirare să iasă cineva afară și să ne descopere.

— Cît va ține zgomotul, sunt sigur că nimeni nu va ieși, iar îndată ce se va liniști, ne vom căuta de drum.

Matei văzînd că prin nici un mod nu putea potoli curiozitatea lui Ștefan, care se plecase și începuse să se uite pîn gard, făcu și el asemenea.

Iată ce se petrecea în acea căsuță, care era o cîrciumă izolată și unde, precum zisese Ștefan, o mulțime de muncitori veneau de la lucru ca să bea fiindcă aveau credit și găseau vinul bun.

Cum se întîmplă mai totdauna, țăranii sunt zgomotoși în toate acțiile lor. La lucru, ca și la petrecere, ei strig, se înjur, cîteodată se și bat și aceasta cînd vinul începe să le amețească creierii. Se strînsese dar, la acea mică cîrciumă, vreo douăzeci oameni între carii se afla și un preot de țară, dar după îmbrăcămintea lui nu se deosebea dintre ceilalți țărani, căci portul era acelaș, atîta numai că el avea o barbă lungă și ceilalți țărani rădeau pe a lor.

— Cine joacă brîul cu mine? striga un țăran care ținea în mînă o oală mare plină cu vin.

— Dar nu avem lăutari, mă Neacșule, observă un alt țăran.

— Eu joc și totdeodată și cînt, zice preotul începînd a cînta și a juca brîul cu Neacșu.

— Brava, moș popo, strigă Neacșu, clar vezi nu bombăni și de cele bisericești că e păcat mare.

— Ce acum dacă m-am făcut popă, nu trebuie să mai petrec și eu?

— Apoi cam așa vine vorba, tătucuie, zice un țăran care privea pe dănțuitori scărpinîndu-se.

Preotul nu voi a răspunde îndată, ci începu să joace cîntînd: sî, sî, sî, dirai, dirai; uite-mă, iac-așa, ba aminterea, dirai, dirai, dirai; hop, o dată, ș-altă dată, dirai dirai. În urmă răspunse:

— Ia ascultă, mă Stoico, caută-ți de scărpinatu tău și nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala. Cînd aș ști că sunt oprit de a mai juca brîu și de a bea din bîrdaca lui chir Stan vinișor care înțeapă la limbă și care te răcorește pînă în măduva oaselor, mi-aș rade barba fără vorbă multă.

— Că zău bine ți-ar ședea, mă tată, observă un țăran.

— Taci din gură, blestematule, nu te lega de barba mea că te afurisesc în biserică.

— Hei, că Dumnezeu tot de blestemile tale o să-i hie aminte.

Preotul nu răspunse nimic; el urmează de a dănțui și de a cînta, cu antiriul sumes și cu căciula de oaie (în lipsă de potcapiu) așezată la o parte:

— Așa Neacșule, tot așa, ba așa, dă-i așa — I!… ha! I!… ha! — Nu așa, tot-așa, uite-așa — I!… ha! I!… ha! Acasă la preoteasă — I!… ha! I!… ha! — A venit ieri o mireasă — I!… ha! I!… ha! — Și a vrut aci pe loc — I!… ha! I!… ha! — Ca să-i citesc de deochi. —I!… ha! I ha ha! — Așa, Neacșule, tot așa, ba așa, dă-i așa, uite-așa, na așa, tot așa…

— Mă, dar năzdrăvan a mai fost moș popa, zice un țăran. Ian ascultă, moș popo, unde dracu ai citit bazaconiile astea?

— Dar unde focu vrei să le citească, mă Ilie, decît în Psaltichie, observă un alt țăran.

— Tăceți din gură blestemaților, strigă popa care devenise roșu ca un rac din cauza danțului și multului vin ce băuse. Ce tot troncăniți de Psaltichie? Dar ce socotiți că în Psaltichie nu sunt și de astea?

— Ce spui, moș popo, măre așa să fie?… că zău că nu-mi vine a te crede.

— Să-mi sară potcapiul din cap dacă nu e cum zic eu, reluă popa începînd a bea vin din oală.

Un tînăr țăran care se afla la spatele lui îi la potcapiul din cap sau mai bine căciula de oaie și o trîntește jos cu mare zgomot. Preotul se întoarce și lovește pe țăran în cap cu oala ce ținea în mînă. Amîndoi încep a se înjura și a se bate astfel că toți cîți se aflau în cîrciumă abia putură să-i despartă. Ștefan și Matei se ridicară de unde se aflau îndată ce se convinse de cele ce se petreceau în cîrciumă și se dispuse a pleca cînd începu bătaia între preot și țăran.

— Este foarte trist, fratele meu, de a vedea cineva pe un preot mînînd o viețuire așa de scandaloasă. Ce trebuie să facă țăranii, în simplicitatea lor, avînd înaintea ochilor niște asemenea urîte esemple!

— Ei nu sunt atît simpli pe cît crezi, Matei, ca să nu poată judeca binele din rău.

— Eu nu văz în împrejurarea aceasta ca ei să fie înțelepți. Înțeleg că pot să disprețuiască pe om, iar nu să-și ridice respectul ce trebuie să aibă către religie insultînd și lovind pe reprezentanții ei.

— Cum vrei să fie religia respectată în locașul lui Bacus? zice Ștefan rîzînd.

— Ai dreptate, fratele meu. Nu mă gîndeam că toți acei muncitori erau beți cînd au început a bate pe preot.

— Negreșit, căci altfel cucernicul preot nu ar fi fost espus să priimească ghionturi de la umilitul țăran care poate știe mai multă carte decît dînsul. Cu toate acestea, Matei, nu trebuie să ne formăm o urîtă opinie de preoții noștri. Acela pe care-l văzurăm este un desfrînat. Metro- polia a fost încunoștiințată de urîta lui conduită și în curînd va veni ordin ca să i se rază barba.

— De unde știi aceasta, fratele meu?

— De la un proprietar de moșie, vecin al nostru, la care mă aflam într-o zi și unde am văzut pe acel vicios.

— Atunci trebuie să fie încunoștiințat de ceea ce-l așteaptă.

— Fără îndoială, căci altfel nu și-ar permite o asemenea conduită.

Matei nu mai zice nimic. El urmează pe Ștefan care apucase pe o potecă ce conducea la drum, și după ce ieșiră din pădurice, se suiră în trăsura lor carea îi aștepta. Satul Cătunu nu era departe de acolo. După o jumătate oră de umblet începu să se zărească vîrful casei proprietaricești și la această vedere Matei nu se putu opri de a se ridica ca să contîmple casa lor părintească, în carea se născuse și copilărise.

— Nu știu cum să esprim mai bine mulțumirea ce resimt la vederea casei noastre de la Cătunu pe carea nu am uitat-o un minut, nici mi-a ieșit vreodată din memorie. Este clar adevărat că toate mulțumirile omului se nasc și se sfîrșesc pe pămîntul nașterei sale și că toate celelalte distracții și iluzii ce-și face sunt trecătoare și se șterg ca un vis.

— Toate sunt vanități, iubite Matei, toate sunt trecătoare, precum zici; timpul șterge totul și nu lasă sărmanului muritor decît o singură consolație: suvenirea și amorul unei familii iubite. Și care poate fi oglinda mai fidelă a unei adevărate fericiri decît o casă în care știi că au petrecut părinții, moșii și strămoșii! ?… o grădină în carii s-au preumblat!… un pămînt care respiră numele lor!…

— Și să vînză cineva niște asemenea pămînturi pentru lux și corumpții!.. Să nu știe cel puțin unde sunt așezate!…

— Vor ști mai bine streinii carii le cumpără, zice Ștefan pe gînduri.

După cîteva minute trăsura intră în curte și se oprește la scară. Servitorii, carii auzise de departe clopotele cailor și carii ieșise să întîmpine pe stăpînii lor, le ajută să se coboare din trăsură. Frații Lungeni intru în casă și cel dintîi lucru ce făcură fu de a se spăla și de a schimba hainele, căci cele de drum erau pline de praf.

După ce vizitează toate apartamentele, Matei iese afară, se preumblă în grădină și intră într-un pavilion frumos care era situat în centrul ei. Acolo se aflau portretele părinților lui și la această suvenire tînărul om nu se putu opri de a reține cîteva lacrimi ce-i curse din ochi și carii erau espresia recunoștinței pentru îngrijirea ce ei avusese de a le asigura viitorul și independența.

Ștefan ordonase să le pregătească prînzul. Pe la două ore, ei se pun la masă și Matei mănîncă cu un așa mare apetit, încît mărturisește că în viață-i nu-și aducea aminte ca să-l mai fi avut vreodată. Toți țăranii se strînsese în. curte îndată ce aflase de sosirea stăpînilor lor. Ei esprimă, lui Matei bucuria ce simt de a-l revedea și îl felicit cum știu mai bine pentru buna venire. Matei le mulțumește și Ștefan le zice să se strîngă a doua zi la han unde să bea și să petreacă fără nici o cheltuială.

— Ascultați, băieți, adăogă a zice Ștefan. Nu uitați de a aduce mîine la han pe Floarea, fata lui Neagu, și pe Stoica Grăsoiu; dar amîndoi să fie curat îmbrăcați și îmbodobiți cu toate panglicile cîte le au acasă.

— N-aveți grije, coconașule, zice un țăran. Îi vom aduce ca să nu atingă pămîntul.

Țăranii se retrag mulțumiți și frații Lungeni rămîn în pavilionul din grădină.

Luna apăruse și serata era una din cele mai frumoase. Ștefan nu era dispus să intre în casă, și nemaiavînd nici un subiect interesant, zice fratelui său:

— A sosit timpul, Matei, să încep istoria ce m i-am propus a-ți spune. În toate serile ca acum, te voi întreține, cîte două și trei ore, pînă o voi sfîrși-o; sper că o vei găsi prea interesantă.

— Te ascult și te voi asculta totdauna cu plăcere, fratele meu, zice Matei respirînd curatul aer al serei care diferea mult de al Bucureștilor.

— Acea istorie, Matei, își la începutul sau mai bine nașterea dintr-o seară de bal mascat, cum se întîmplă mai totdauna ca el să fie izvorul a tot felul de intrigi. Voi începe dar cu balul mascat.