Mistere din București/Fata croitorului

 

Trei luni trecură de la acea seară de bal mascat; nu se mai zărea nici o umbră a iernei: cîmpiile erau acoperite de verdeață și de flori, arborii erau încărcați de frunzele lor, natura era radioasă, căci se găsea în sezonul de primăvară cînd totul este în mișcare, totul își redobîndește viața.

Ce de lucruri nu se petrecuse în cele trei luni trecute!… Aceasta o vom afla mai în urmă. Vom lua mai întîi o zi de la început, o miercure memorabilă, și ne vom introduce într-o casă cu două etaje, situată în una din principalele strade ale Batiștei în care locuia familia Dăngeștilor. Această familie se compunea de trei membri: de Stamate Dăngescu, capul, de Elena, soția lui, și de Alexandru, unicul lor fiu. Stamate Dăngescu era în vîrstă de șasezeci ani împliniți; corpul său era plin, talia sa de mijloc și avea o înfățișare care anunța de la prima vedere asprimea și răutatea; sprincenile lui tare pronunțate erau lăsate totdauna pe niște ochi negri, din carii ieșa o căutătură cruntă și posomorîtă, ceea ce da acestui om un aer cu desăvârșire respingător. Gura, nasul îi erau potrivite, dar diformele încrețituri ce se desinau împrejurul lor dovedeau un suflet negru și neomenos, și ce e drept natura nu se înșelase. Elena, soția lui, atinsese de al patruzeci și cincilea an: aceasta era o femeie uscățivă și prea slabă, și îndată ce ar fi aruncat cineva asupră-i o privire observătoare, ar fi constatat pe fizionomia ei un șir de suferințe pe care le năbușea în sufletul său. Ea era smeadă; părul, sprincenile și ochii negri, gura mică, nasul regulat, pielița prea albă, talia de mijloc, și avea o înfățișare așa de atrăgătore și blîndă încît trebuia să o iubească oricine o vedea.

Nobilul caracter al acestei femei și al lui Alexandru, fiul său, nu corăspundea nicidecum cu al brutalului Stamate, cu care Elena se măritase după găsirea cu cale a părinților ei.

De un an trecut, bătrînul Dăngescu luase în serviciul său pe un Neagu Bolboacă, care nu era altul decît fiul țiganului din satul Ciochina, furul arendașului după acea proprietate, răpitorul Virginiei, subt numele de Negreanu, și omorîtorul Nodreanului. Ne aducem aminte că pentru această din urmă crimă el fusese osîndit la ocnă pe viață, de unde urma să nu mai iasă, nici să spere vreodată îndurare.

Dar s-a văzut adesea că legile cîteodată nu se țin în toată întregimea lor și că criminelul scapă dacă este protejat de un om bogat și cu influență.

Din întîmplare, Dăngescu fusese cel mai mare inemic al Nodreanului din împrejurări de interese și de familie, căci era rudă cu dînsul. Cînd el află de omorîrea Nodreanului, dori să vază pe asasin și să se silească prin toate mijloacele ca să-l scape de osîndă. Cum însă nu putea deocamdată, căci crima lui Bolboacă făcuse un zgomot mare în toată țara și mai cu osebire în București, după trecere de un an făcu astfel că dobîndi iertarea lui și-l numi vătaf de curte, post pe care Bolboacă îl priimi cu recunoștință.

În puțin timp, Bolboacă se atașă așa de mult de Dăngescu, încît făcu pe acesta să-l iubească și să-l aibă de cel mai bun confident al său.

Să vedem însă prin ce mijloace Bolboacă ajunsese la o așa mare favoare a unui om neapropiat ca Stamate Dăngescu.

Se știe și se vede în toate zilele că la mulți bărbați și femei le zbor mințile tocmai la bătrînețe și că sunt mai rău decît cei tineri, căci esagerează și-și pierd rușinea cu desăvîrșire. În numărul acestora intra și Stamate Dăngescu, care, deși într-o vîrstă destul de înaintată, era prea berbant, și intendantul său, vătaful său de curte, avea misia particulară de a face umbletele necesarii sau mai bine de a fi mijlocitorul intrigilor sale amoroase, pe care servicii le îndeplinea cu artă și ponc- tualitate și pentru care era bine răsplătit. Dar nu fu tot așa cu împrejurarea următoare. Dăngescu, trecînd într-o zi pe strada de lîngă Biserica cu sfinți, zărise dinaintea unei prăvălii de croitor pe o tînără fată care-i plăcu cu osebire. Îndată ce sosește acasă, cheamă pe Bolboacă și comunicîndu-i această nuvelă, îi ordonă să nu întîrzie și să facă ce va ști ca să i-o aducă negreșit. Bolboacă pleacă din acel moment ca să îndeplinească această onorabilă misie. Îi fu însă cu neputință ca să reușască, căci fetele de meseriași nu se înduplec lesne, nici își vînd onoarea pe bani. El comunică refuzul fetei stăpînului său și acesta, nemulțumit, îl goni din camera sa. Ce trebuia să facă, căci cu cît era anevoie de înduplecat fata croitorului, căreia îi zicea Frusina, cu atît Dăngescu stăruia să-și satisfacă pasiunea cu orice preț. Bolboacă văzu bine că trebuia să cază în dizgrația lui în cazul cînd nu s-ar arăta demn de a binemerita recompensele ce i se făceau. Ca om viclean, rafin[at] în pușcării, se gîndi la un mijloc pe care-l crezu cel mai nemerit ca să ajungă la scop. El făcu cunoștință cu toate femeile bătrîne din vecinătatea croitorului, fiindcă babele sunt totdauna instrumentele cele mai sigure și cele mai capabile pentru a săvîrși orice crime cînd sunt bine plătite. Cum diavolul inspiră totdauna pe mizerabili în întreprinderile lor infame, Bolboacă dovedește pe o moașă bătrînă, care ocupa o cameră într-o mică casă, ce era așezată în fața prăvăliei croitorului, și la carea Frusina venea adesea, atît ca la o vecină cît și ca la o amică a familiei, căci ea era moașa mumei sale.

Încunoștiințîndu-se de aceasta, Bolboacă, fără a pierde timpul, se duce la moașă, îi cere întîlnire la o oră înaintată a nopței și bătrîna i-o acordă cu mulțumire. El se întoarce acasă fără a vorbi Dăngescului despre aceasta, și cînd sună unsprezece ore din noapte pleacă fără ca să fie văzut de cineva și vine la moașă, care îl aștepta și pe care o găsește singură.

Moașa era o femeie gîrbovită; ea era în vîrstă de șaptezeci ani, purta perucă, sprincenile îi erau albe, avea niște ochi mici, înfundați în orbita lor, și o fizionomie cu atîtea încrețituri și atît de decompusă, că nu se putea cunoaște dacă fusese albă sau neagră; nasul ii era lung și gros, iar vîrful lui era vînăt și cădea pe o gură veștedă înăuntru căreia nu se mai vedea nici o urmă de dinți, a căror lipsă o făcea neîncetat să rumege ca animalele. Își poate dar cineva lesne închipui ca ce lucru era moașa Sultana de lîngă Biserica cu sfinți.

— Iată-mă că am venit, mamă moașo, și îmi pare bine că te găsesc, zice Bolboacă după ce intră în casă.

— Te așteptam, domnișorule, răspunde moașa, și credeam, să te crează Dumnezeu, că nu socoteam să vii căci întîlnirea ce mi-ai cerut pentru astă-seară am crezut-o de glumă. Dar poftim, ședeți!

— Cu plăcere, mamă moașă, zice Bolboacă, așezîndu-se pe un scaun de lemn cu trei picere, ce se prezentă dinaintea lui și care era singurul în cameră, căci toată mobila se compunea de acel scaun cu trei picere, de o ladă odorogită, de o icoană veche de cîrtie neîncadrată, lipită cu cocă de zid, și de un pat de scînduri acoperit de o saltea de paie. Toate acestea, Bolboacă le petrecu printr-o singură privire și simți o bucurie nespusă că o găsește în așa mare mizerie.

— Aș dori să aflu, domnișorule, ce vînt te-a adus pe la mine? întreabă moașa pe Bolboacă, observîndu-l cu curiozitate. Nu cumva vreun drăguț de hamor îți usucă suflețelul? la spune-mi, mînca-ți-aș gurița!

— O! bată-te sănătatea, mamă moașă, cum ghiciși? așa, mămucă, uite afurisita de dragoste este lucru mare.

— Iaca vorbă! dar cum păcatele să fie lucru mare? că doar n-o fi pietre nestemate, ș-apoi să vedem puțin; spune-mi pe cine iubești? o cunosc eu?

— Foarte bine încă… ghicește cine este?

— Ca s-o ghicesc din gînd, nu sunt năzdravănă, dar întîi să dau cu cărțile și mai-mai că mă bizui să-ți spui.

— Ce, știi să dai cu cărțile? întreabă Bolboacă prefăcînd mirarea.

— Eu să nu știu? Apoi, măiculiță, se vede că nu ești din București dacă n-ai auzit de moașa Sultana de lîngă Biserica cu sfinți. Dar a rămas un om ca să nu vie să-i ghicesc norocul! ?… uite, numai eu nu am noroc; mi-a murit trei îngerași de copii în doi ani, și cînd mă gîndesc la dînșii, mi se rupe băierile inimei.

— Dumnezeu să-i ierte, mamă moașă; dumneata să trăiești; așa a fost să fie de la Dumnezeu.

— Că bine zici, măiculiță; dacă n-a fost zile, cine se poate pune împotriva voinței lui Dumnezeu!

— Să lăsăm pe morți în pace, zice Bolboacă cu nerăbdare. la să vedem de ceea ce vorbirăm.

— Acum, măiculiță; dar nu știu unde păcatele am pus pustiile de cărți.

— Caută-le mai curînd, căci este tîrziu și nu poci aștepta mult.

— Numaidecît, zice moașa căutînd cărțile pe subt saltea. Iată că le-am găsit, adăogă ea, arătînd o pereche de cărți a căror durată părea a fi fost de un secol și carii erau așa de negre și așa de moleșite că se încovoiau ca niște bucăți de cîrpe.

— Alte cărți mai bune nu ai? întreabă Bolboacă privind cu scîrbă pe cele ce se aflau în mîna moașei.

— Ba am două perechi noi, răspunde moașa cu importanță. Acestea însă sunt mai norocoase fiindcă niciodată nu m-au înșelat.

— Acum fie carii vor fi, numai să vedem ce spun.

— Numaidecît, măiculiță; ce fel de ochi ai? întreabă ea amestecînd cărțile. Eu sunt bătrînă și noaptea încailea nu văz deloc.

— Ochii mei sunt negri, răspunde Bolboacă apropiindu-se cu scăunașul lîngă moașă și puind sfeșnicul în pat ca să lumineze mai bine.

Baba murmură cîteva cuvinte amestecînd cărțile și după aceea le întinde dinaintea ei pe pat.

— Uite, măiculiță zice ea privindu-le; dumneata te ridici cu un crai de ghindă care o să-ți fie vrăjmaș de moarte și care o să te caute cu un crai de roșu și cu altul de tobă ca să-ți facă un rău mare. O să dai, măiculiță, de o belea mare; uite necazul îți cade în față. Dar cine este o damă de tobă care cade cu dumneata în casă și nu te vede bine?

— Nu știu, răspunde Bolboacă turburat, gîndindu-se că aceea trebuie să fie Elena Dăngeasca.

— Să te ferești de dama asta de tobă că nu-ți voiește binele. Ascultă-mă ce-ți spui căci cărțile mele nu mă mint niciodată.

— M-oi feri, mamă moașă, dar aceasta nu mă interesează; spune-mi de dragoste.

— Dumneata nu iubești pe nimeni, zice moașa observînd cărțile; uite că nu cazi cu nici o femeie. Dar ești îngrijat, ești nemulțumit grozav. Ce supărare ai?

— Am multe supărări, cu toate acestea aș dori să aflu ce arăt cărțile?

— Ți-aș spune, mamă, dar îmi este că te mîhnești, ș-apoi cine știe, și cărțile mint cîteodată.

— Vorbește, căci nu mă supăr nicidecum, zise Bolboacă cu neastîmpăr.

— Uite, măiculiță, parcă un crai de ghindă te-a rugat să faci ce-i ști ca să aibă pe o damă de verde și dumneata nu că n-ai vrea, dar ți se pare că n-îi să poți.

— Ce spui? așa zic cărțile?

— Tocmai așa, reluă baba, și dumneata, cum îți mai spusei, nu iubești pe nici o femeie pentru că nu cazi cu nici una.

— Se poate să fie și una ca aceasta, dar parcă-mi ziseși că sunt rugat de un crai de ghindă ca să-l fac să aibă pe o damă de verde. Fii bună de-mi spune dacă, după cum arată cărțile, voi izbuti sau nu?

— Cum să nu-ți spui, mînca-ți-aș ochișorii. Uite izbînda îți cade cu temei de la o damă de roșu.

— Asta voiam să știu, zice îndată Bolboacă. Acum lasă cărțile la o parte, mamă moașă, și să vorbim despre împrejurarea care m-a făcut să viu la dumneata.

— Să vorbim, măiculiță, zise baba strîngînd cărțile și aruncîndu-le într-un colț al patului. Dacă socotești că eu poci să fiu de vreun ajutor, voi sluji cu plăcere pe un domnișor cumsecade ca dumneata.

— Și dumneata ești foarte cumsecade, precum am auzit, se grăbește a zice Bolboacă ca să corăspunză la cinstea ce i se făcea, fiindcă și tîlharii au cîteodată obiceiul să se cinstească în întreținerile și chiar în comploturile lor; cu onoarea se servă toată lumea, pînă și omorîtorii din fundul ocnei.

Bolboacă reluă:

— Ascultă, mamă. vrei să facem un negoț fără ca să ne costisească o para măcar?… și, întovărășindu-ne amîndoi, să cîștigăm șasezeci galbeni în cîteva zile?

— Cum să nu voiesc, domnișorule!… auzi vorbă! Șasezeci galbeni de colea sunt?…

- Ei bine, treizeci vor fi ai dumitale și treizeci ai mei, numai să fii în stare să-i cîștigi.

— Spune-mi ce trebuie să fac și, dacă voi putea, nu mă dau la o parte de tovărășie, căci, Dumnezeu să mă ierte, sunt o femeie săracă și numai el știe cum și ce fel.

— Nu voi să umblu pe drumuri încrucișate, ci voi alege pe cel drept. Uite, mamă moașă, ce este vorba: o persoană mare și bogată a trecut pe ulița de aici și a văzut o fată prea frumoasă care ședea la poartă; o iubește grozav și fiindcă eu sunt vătaful de curte și credinciosul lui, m-a însărcinat să fac ce voi ști, cum văzuși și din datul cărților, ca să i-o aduc într-o seară. Din cercetările mele, am auzit că ești prietena ei și a familiei, și am venit să-ți propui aceasta. Dacă socotești că vom izbuti, eu îți și dau arvună acum înainte, banii pe jumătate, iar cealaltă jumătate, dupe ce se va săvîrși totul.

— Prea bine, domnișorule; dar mai întîi, să vedem cine este fata aceea care a plăcut acelei persoane mari și bogate?

— Este Frusina, fata croitorului, care sade peste drum de aici și care vine mai totdauna la dumneata.

— Frusina! strigă moașa cu mirare. În adevăr o cunosc prea bine, dar nu știu, domnișorule, dacă va priimi fata; eu una nu prea crez. Frusina este prea ciudată și tată-său e lucru mare.

— Atunci, ce trebuie să facem? întreabă Bolboacă cu neastîmpăr. Nu știi ceva fermece, mamă moașo?

— Le știam odată, domnișorule, dar m-am lăsat de ele de cînd mi-a murit copiii.

— Uite, mai rup din partea mea de galbeni încă zece și îți vine patruzeci de gălbenuși. Ce zici? Așa este că nu se leapădă de la mînă o sumă așa de bună?

— Bună de tot, răspunde moașa, dar crede-mă, coconașul mamii, că, deși doresc din suflet să-ți împlinesc cererea, dar, ca dracu, astă-seară ca niciodată nu-mi plesnește nimic în minte.

— Atunci să-ți spui și ou o părere a mea și socotesc că va fi cea mai nemerită. Ascultă, mamă moașo: cum ești bună prietenă cu fata, mîine, miercuri, nu mai departe, să o chemi la dumneata și să-i spui că te-a rugat o cocoană ca să găsești pe cineva să-i coasă frumos și să-i festoneze mai multe lucruri; sunt sigur că fata o să priimească și seara să apuci cu dînsa pe ulița din dos de lîngă biserica Batiștei și să intrați pe portița din fundul grădinei, unde se văd doi salcîmi mari. În grădină să te uiți spre casă și vei vedea o odaie a cărei ușă va fi deschisă; să intrați fără temere înăuntru, eu voi fi acolo și vă voi întreba îndată ce poftiți; dumneata să-mi răspunzi că ai adus pe cusătoreasă, și la acest răspuns voi pleca îndată prefăcîndu-mă că mă duc să înștiințez pe coconița. După plecarea mea, să rogi pe fată să-ți dea voie a te lăsa să te duci la o femeie ce șade alături și unde ai treabă, încredințînd-o că peste un sfert de ceas te vei întoarce negreșit. Fata îți va da voie și la ieșire-ți din odaie îți voi plăti și ceilalți douăzeci galbeni, după a căror priimire să pleci și să nu te întorci decît peste un ceas. Ai? Ce zici, mamă moașo, despre această idee?

— Zic că este minunată și că ai un cap cum nu am văzut multe. Mă iartă, dar te pricepi, zău, în lucruri de astea mai bine decît o femeie.

— Omul zdravăn se pricepe în toate, zice Bolboacă cu mîndrie. Dar să lăsăm vorbele de prisos; spune-mi, ne-am înțeles acum?

— Așa gîndesc, domnișorule, că ne-am înțeles prea destul.

— Îmi făgăduiești că mîine seara vi negreșit cu fata? întreabă Bolboacă sunînd galbenii în buzunar.

— Îți făgăduiesc pe cinstea și pe capul meu, răspunde moașa îndată ce aude fermecătorul sunet al aurului. Fii sigur de aceasta ca de luminile ochilor.

— Așadar, priimești arvună.

Și zicînd acestea, Bolboacă numără moașei douăzeci galbeni ferecați frumoși. La vederea aurului, moașa crede că este un vis, și cu o lăcomie băbească ea strînge banii într-o legătură și-i vîră în sîn. Bolboacă observă mișcările moașei și bucuria lui fu mare cînd se încredință din aceasta că dorința stăpînului său era ca și împlinită. El nu voi să rămîie mai mult, căci ora era prea înaintată și avea grabă a se duce să încunoștiințeze pe Dăngescu.

— Noapte bună, mamă moașă, zice el ieșind din casă. Nu uita că mîine te aștept înserat în odaia din grădină.

— Fii pe pace, domnișorule, îi zice moașa închizînd ușa după dînsul.

Bolboacă vine în grabă acasă, se dezbracă de manta, își lasă șapca și se urcă repede în camera stăpînului său. El îi spune în puține cuvinte tot ce se petrecuse între dînsul cu acea moașă bătrînă și Dăngescu, în bucuria lui, îi dăruiește un ceasornic de aur prea frumos și foarte scump. După ce se mai întreținură cîtva timp despre aceasta, Bolboacă iese din camera Dăngescului și se coboară în a lui ca să se culce.

A doua zi, moașa cheamă pe Frusina la dînsa. Tînără fată vine îndată și cînd amîndouă se găsesc singure în camera moașei, aceasta începe să-i vorbească:

— Astă-noapte am fost prea bolnavă, Frusinico: am avut o durere de inimă grozavă; era să mor, draga mamii, clacă nu se întîmplă să am puțin rachiu de izmă în sticla aceea după fereastă.

— Pentru ce nu ai venit la noi, mamă moașo, să ne dai de veste?

— Dar puteam să mă mișc din pat, măiculiță?… cînd m-a apucat durerea, parcă îmi bătuse cineva un piron în inimă. Zău că nu credeam să mai apuc ziua albă.

— Vezi dumneata, biată mamă moșică, zice tînăra Frusina compătimind. Să fii așa de bolnavă și noi să nu știm nimic!… Dar bine că a fost boala trecătoare; cum te simți astăzi, mamă moașo?

— Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt mai binișor, zice moașa cu o voce miuită. Ce face maică-ta, Frusinico?

— Este sănătoasă, mamă moașo; am lăsat-o lucrînd.

— Dar dumneata ce mai lucrezi, măiculiță?

— Astăzi nu am nimic de lucru, dar ca să fac ceva, mă voi apuca să împletesc ciorapi.

— Ce spui? Nu ai de lucru? Atunci bine am făcut de am făgăduit la o cocoană ca să-i festonezi niște lucruri.

— Vorbește mai deslușit, mamă moașo, căci nu te înțelg bine.

— Uite, măiculiță: ieri după-prînz a venit o prietenă a mea să mă întrebe dacă știu pe cineva care să coasă bine și să festoneze frumos pentru o cocoană mare. Și eu m-am gîndit la dumneata, Frusinico, și drept să-ți spui, i-am zis că te voi duce astăzi la acea cocoană. Voiești să mergem împreună la dînsa?

— Cu plăcere, mamă moașă, zice Frusina îndată; dar mai întîi, trebuie să-mi cer voie de la mama.

— Pentru ce să mai spui mumei dumitale?… poate să nu te lase și să dau de rușine.

— Mă lasă cu dumneata, nu avea grijă. Ș-apoi dacă meseria noastră este ca să lucrăm cu acu, mi se pare că avem și de datorie să alergăm după lucru.

— Oricum, nu voi ca să știe mama dumitale pînă nu ne vom întoarce de la acea cocoană, fiindcă voi să se pomenească deodată cu lucru mult ca să se bucure. În urmă va afla și de unde este, căci crede-mă, măiculiță, să te crează Dumnezeu, uite nici eu nu știu cum o cheamă pe acea cocoană.

— Ce fel, prietena dumitale nu ți-a spus?

— Ba mi-a spus, măiculiță, și pînă mai adineaori îi aveam numele în gură, dar l-am uitat ca păcatele. Vezi, bătrînețea asta ridică de la om și ținerea de minte. Dar știu unde șade, Frusinico, știu foarte bine încă și nu este departe de aici: șade mai încolo, pe lîngă biserica Batiștei.

— Bine, mamă moașo, n-oi spune nimic mamii dacă găsești dumneata de cuviință. Merg cu plăcere la acea cocoană ca să iau de lucru. Avem și nevoie căci suntem, cum știi, o mulțime de copii.

— Mai încape vorbă, Frusinico; tocmai la asta mă gîndeam și eu cînd am făgăduit prietenei mele că te duc acolo.

— Cînd mergem, mamă moașo?

— După-prînz, frumușica mamii: cam înserat.

— Pentru ce să nu mergem acum?

— Așa mi-a zis prietena mea că cocoana aceea nu priimește înaintea prînzului pe nimeni, fiindcă-i vine lume multă, dar înserat se scoală după somn și are vreme destulă ca să-ți arate ce să faci și cum să-i lucrezi.

— Dacă este așa, ne vom duce înserat, numai să dea Dumnezeu să fii sănătoasă ca să poți umbla.

— Să dea milostivul, gurița mamii, că mult sunt bătrînă și prăpădită.

— Acum mă duc acasă, zice Frusina, sculîndu-se ca să plece. Trebuie să dau fraților mei celor mici să mănînce.

— Du-te mamă, și fii gata de plecare cînd apune soarele.

— Voi veni negreșit, zice Frusina deschizînd ușa.

— Și vezi de nu spune mumei dumitale nimic, adăogă baba ieșind după dînsa.

— Nu avea grijă; dacă ți-am făgăduit odată că nu-i spui, fii sigură că voi păstra secretul.

Frusina se depărtează sărind de bucurie și moașa rămîind singură face cugetările următoare:

„Îmi pare rău de această copilă, își zice ea, dar nu sunt a bogată ca să lepăd de la mînă patruzeci de gălbenași. Dumnezeu mă știe și pe mine. Afară de aceasta nu am făgăduit vătafului acelui boier ca să amăgesc pe fată, ci numai să i-o duc acolo. Dacă n-o vrea fata, știu bine că nu-i va da cu toporu în cap, căci nu are pentru ce. Eu o voi lăsa acolo și cînd mă voi întoarce ca să o iau. mă voi preface că mă mir, voi plînge, îmi voi frînge mîinile, voi face astfel ca să nu mă învinovățească pe mine. ”

După aceste cugetări, moașa la o bucată de pîine și puțină brînză ca să mănînce, și în urmă se dete după diferite lucrări menajere așteptînd ora cînd trebuia să se ducă cu fata.

O zi trece foarte curînd. Pentru Frusina însă trecuse prea anevoie, căci ea era prea nerăbdătoare. Toată ziua ea nu făcuse alt decît a se gîndi cum să se prezinte înaintea unei dame mari ca să nu o crează de neroadă, și ce să ceară pentru lucru cînd o va întreba de preț. Aceasta mai cu seamă o făcea să se roșască în temerea de a nu greși, și ca să scape de ridicol, găsi de cuviință să lase pe acea cocoană să-i dea ce va voi și să-i arate că este mulțumită. Frusina împletea la ciorap cînd băgă de seamă că soarele apune. Inima ei începe să palpite și o durere de cap o coprinse deodată. Sufletul ei era mîhnit, dar nu știa pentru ce.

„Dumnezeul meu, ce am astă-seară? Să fie oare vreo presimțire că mi se va întîmplă ceva? ”

În urmă cugetă:

„Dar ce să mi se întîmple?… Mă duc să iau de lucru, aceasta este foarte lesne de înțeles; și dacă mă doare capul, pricina trebuie să fie unde m-am gîndit prea mult la un loc și fiindcă am așteptat cu atîta nerăbdare. ”

După aceste cugetări, ea se îmbracă curat și, pretestînd către muma sa că se duce la o vecină, iese din casă și găsește pe moașa la poartă unde o aștepta.

— Aide, Frusinico, să mergem, îi zice moașa cînd o vede. Te aștept aci de o jumătate de ceas.

— Iată-mă, mamă moașo; sunt gata. Socotesc că am venit tocmai cînd ne-a fost vorba, căci abia dacă a apus soarele.

— Așa este, măiculiță, ai dreptate.

Și după ce se schimbă aceste vorbe între dînsele plecară împreună fără a fi văzute de nimeni. Cum casa Dăngescului nu era departe de acolo, ele ajung prea curînd la portița grădinei care era întredeschisă.

— Iată salcîmii, strigă moașa cînd fură aproape de portiță. Am ajuns.

— Unde am ajuns, mamă moașo? întreabă Frusina surprinsă.

— La cocoana care-ți va da de lucru.

— Dar nu văz nici o casă dinaintea noastră, observă Frusina cu mai multă surprindere.

— Noi intrăm pîn grădină, căci așa mi-a spus prietena mea; întîi că este drumul mai de drept, și al doilea că și pe aici intră lume destulă.

Tînără fată nu mai zice nimic; ea urmează pe moașă în nesimțire fără ca să poată înțelege cel mai mic lucru din cîte se petreceau. Ele străbat grădina și moașa își îndreptează pașii spre camera a cărei ușă se prezantă dinaintea ei.

— Vom intra în odaia aceea, zice ea Frusinei, și vom aștepta acolo pînă va de știre cocoanei că ai venit. la ascultă, Frusinico, ai spus mumei dumitale despre aceasta?

— Nu i-am spus. Dar ce, nu am făcut bine? Nu mi-ai zis dumneata ca să nu-i spui?

— Bine ai făcut, fata mamii, puteai însă să-i și spui căci nu făceai nici o greșală. Dar iată că am ajuns: să intrăm.

Moașa bate la ușa camerei despre carea îi vorbise Bolboacă și acesta, care le aștepta, iese îndată să le priimească.

— Poftiți, le zise el deschizînd ușa.

Moașa intră în cameră cu Frusina, și Bolboacă le invită să se așeze pe scaunile ce le aduce.

— Poci avea norocirea ca să știu cine sunteți? le întrebă el, prefăcîndu-se a nu cunoaște pe moașă.

— Eu sunt moașa Sultana de lîngă Biserica cu sfinți, și dumneiei este Frusinica, neapoata mea.

— Îmi pare bine, zice Bolboacă făcînd un compliment Frusinei, care se scoală îndată să-i mulțumească. Cu ce vă poci sluji, cocoană Sultano? adăogă el privind pe moașă.

— Să vedeți, domnule. Ieri înserat a venit la mine o prietenă și m-a rugat să aduc cocoanei care locuiește în casa aceasta pe o cusătoreasă meșteră, și fiindcă Frusina, nepoata mea, coase și festonează ca un înger, am adus-o pe dînsa.

— Prea bine ai făcut, zice Bolboacă privind pe Frusina. Mă voi duce îndată să înștiințez pe coconița, și ca să nu rămîneți singure, voi trimite pe nevasta mea să vă ție de vorbă. Dar trebuie să fiți ostenite și puțină apă rece v-ar răcori de minune.

Și zicînd aceasta, vătaful de curte oferă Frusinei și moașei cîte o farfuriuță cu dulceață și cîte un pahar cu apă.

— Acum, doamnele mele, mă duc să văz ce face coconița, zice Bolboacă, deschizînd ușa care răspundea în o altă cameră în care intră după ce mai întîi face moașei un semn pe furiș.

— Ce oameni cumsecade se găsesc în aceste case de boieri! zice Frusina după ce rămîne singură cu moașa.

— Sunt crescuți bine, măiculiță, de aceea știu să mulțumească pe oamenii carii le intru în casă.

— Cine să fie omul acesta întreabă Frusina.

— Este vătaful de curte.

— De unde știi, mamă moașo, că este vătaful de curte? Mi se părea că nu vă cunoșteați cînd am intrat în casă?

La această întrebare, moașa rămîne confuză, dar cum ea nu-și pierdu cumpătul, răspunde îndată:

— Prietena mea mi-a spus că vătaful de curte șade în această odaie, și socotesc că el trebuie să fie. Vai de mine! dar nu știu ce am, strigă ea încovoindu-se ca cum ar fi fost coprinsă de durere: iar m-a apucat inima.

— Ce spui, mamă moșică?… ce nenorocire! să mergem acasă. Vom veni altă dată, zice Frusina sculîndu-se.

— Ba nu, măiculiță; nu este frumos să plecăm deodată amîndouă fără ca să ne luăm cel puțin ziua bună. Ar crede că suntem niște hoațe. Mă duc să beau puțin rachiu de izmă de la vreo băcănie și mă întorc numaidecît.

— Ce fel, eu să rămîi singură aici? întreabă tînără fată cu frică.

— De ce nu, Frusinica mamii? ești într-o casă cinstită și nu ai a te teme de nimic. Trebuie să vie și nevasta vătafului ca să stați amîndouă de vorbă, și mai întîi eu mă întorc acum. Aoleo, uf, Dumnezeule! ce tăieturi grozave am!…

Și la aceste cuvinte, ea iese din cameră țiindu-se de inimă și lăsînd pe Frusina singură.

Cînd intră în grădină, moașa începe să caute pe Bolboacă; acesta îi iese înainte și o întreabă încet:

— Ai vorbit fetei? ai întrebat-o dacă?…

— Ce să-i vorbesc, măiculiță?… Dacă i-aș fi spus ceva, nu ar fi venit moartă-tăiată.

— Atunci cum să facem? întreabă Bolboacă.

— Aceasta este treaba dumitale. Eu crez că mi-am îndeplinit făgăduiala.

— Bine, bine, zice Bolboacă puind în mîna moașei o hîrtie în care se afla douăzeci galbeni. Iată plata dumitale și vezi să nu te întorci mai curînd decît peste un ceas.

— Nu avea grijă. Numai vedeți să nu se întîmple ceva fetei, căci dacă vor afla părinții ei, mă strîng de gît cu bună seamă.

— Fii pe pace, căci nimeni nu o atinge. Să ne vedem sănătoși.

Moașa iese pe portița grădinei, iar Bolboacă se duce la stăpînul său ca să-l înștiințeze.

Frusina, rămîind singură și găsindu-se într-o casă streină pentru întîia oară în viața ei, începe să se căiască că a intrat într-însa. Ea își preumblă ochii pîn toată camera, pe care o găsește prea curată și foarte bine mobilată. În van așteptă pe pretinsa soție a vătafului, căci aceasta nu mai venea, ceea ce îngrija cu osebire pe tînără fată. Zece minute trec și nimeni nu vine încă.

„Dumnezeul meu! își zice ea; ce să fie pricina de mă simț așa de leneșă astăzi!… Îmi vine să mă întinz și să mă culc. Capul îmi este greu și parcă îmi umblă pîn creieri o mulțime de albine. Ce să fie vîjiitura asta! ”

Ea nu putu cugeta mai mult că cade deodată în cea mai completă nesimțire. Sărmana copilă căzuse victima lui Dăngescu, care, nefiind sigur de reușită, încredințase lui Bolboacă o doză foarte mare de opium pe care să o dea Frusinei într-o linguriță cu dulceață. Vătaful îndeplinise ordinul stăpînului său, și iată prin ce mijloc voi să profite de frumusețea nenorocitei fete a croitorului.

Bolboacă și Dăngescu se aflau la pîndă și priveau pe Frusina pîn crăpăturile ușei. Îndată ce ei văzură că a căzut, intrară amîndoi în cameră.

Ei aprinseră o lumînare și voind să privească de aproape pe Frusina, o găsiră palidă și defigurată. Fruntea îi era strivită din căzătură și pe gură începu să-i curgă sîngele în gîlgîituri. Dăngescu se sperie și cere de la Bolboacă oțet sau odicolon. Bolboacă aduce o sticluță cu odicolon și amîndoi încep să-i facă fricțioane și să o stropească cu apă rece. Dar toate silințele lor fură în van, căci sîngele gîlgîia neîncetat din gura fetei, astfel că acea cameră devenise o gîrlă de sînge. Simptomele morței se desinară pe fizionomia nenorocitei copile; ea deschide puțin ochii, se uită cu groază împrejurul ei și deschizînd și închizînd gura de două ori își dete sfîrșitul în brațele omorîtorilor ei.

— Nenorocita a murit, zice îndată Bolboacă cînd vede că ochii Frusinei rămîn deschiși și fără nici o mișcare.

— Ce vorbești, Neagule, strigă Dăngescu dîndu-se la o parte îngrozit. Să chemăm un bărbier să-i la sînge. Poate să nu fi murit încă.

— Acum e de prisos, zice Bolboacă după ce pipăie cadaverul.

— Ce să facem, Dumnezeul meu!

— Să îngropăm pe moartă în grădină.

— Nu trebuie să o îngropi în grădina mea, căci poci fi descoperit. Mai bine să o iei într-o trăsură după ce va înnopta bine și să o arunci în vreo uliță pe unde nu umblă lume.

— Aceasta este o idee prea minunată. Găsindu-se pe uliță moartă, va crede oricare că a fost lovită sau apucată de vreo boală și că a căzut în loc fără să mai miște. Greutatea însă este că nu cunosc pe nici un birjar credincios despre care să fiu sigur că va ține secretul.

— Cu aceasta mă însărcinez eu, căci sunt sigur de devotamentul vizitiului meu, murmură Dăngescu pe gînduri. Mă duc să-i zic să puie caii cei mici la trăsura veche și să tragă la portița grădinei. În vremea aceasta, tu Neagule, curăță sîngele, adună-l cu ceva căci a închegat și să faci în sfîrșit cum știi ca să nu să mai cunoască urmele.

Dăngescu iese și Bolboacă rămîne singur cu moarta.

„Ce întîmplare afurisită, zice Bolboacă privind cadaverul Frusinei. Se vede că stăpînul meu nu a prea dat opium sau afion la multe, de vreme ce nu a știut să potrivească pe al acestei fete, dar ce va zice moașa? mă tem foarte că oi să dau peste un bocluc mare. Cu toate acestea, o împăca-o cuconu, căci este mai mult de interesul lui… ”

După aceste cugetări, Bolboacă începe a aduna tot sîngele închegat într-un vas pe care-l bagă în sobă. Sîngele nu mai gîlgîia din gura fetei; el o ridică și după ce o depune într-un colț, aduce un covor și o pîslă pe care le așează peste scîndurile umplute de sînge ca să nu se cunoască.

Pe timpul însă cînd își căuta șapca și mantaua ca să fie gata de plecare, moașa intră în cameră.

— Ce?… ai… ve… nit, mamă moașo? o întrebă Bolboacă întorcîndu-se uimit.

— Socotesc că a trecut un ceas de cînd am plecat. Dar unde este fata?

— Fata este cu domnu, răspunde Bolboacă, puindu-se în dreptul cadaverului ca să nu fie zărit de moașă.

— Ce spui?… vezi dumneata, nerușinata!… și eu care aș fi luat icoana în brațe și mi-aș fi băgat sufletul în păcate că nu ar fi voit moartă-tăiată!… Ce sunt fetele astea din ziua de astăzi!

— Ascultă, mamă moașă, îi zice Bolboacă care nici nu băgase de seamă la cugetările babei. Știe părinții fetei că ai adus-o aici?

— Nici habar nu au, măiculiță; dar ce, nebună eram să le vorbesc?

— Poate să le fi spus fata?

— Nu le-a spus o vorbă măcar. Pentru aceasta să nu aibi grijă.

— Dar cînd ați plecat amîndouă de acasă, v-a văzut cineva din vecinătate sau vreun cunoscut?

— Nu ne-a văzut nimeni pentru că m-am ferit să nu ne vază.

— De ce te-ai ferit?

— Pentru că, de, măiculiță, cine știe ce s-ar fi putut întîmplă, și am voit mai bine să mă păzesc.

— Prea bine ai făcut, mamă moașă, zice Bolboacă mulțumit. Și vei afla pentru ce.

În acest moment, Dăngescu intră în cameră și moașa se scoală îndată ce-l vede, plecînd capul cu respect.

— Ești gata, Neagule? întreabă Dăngescu.

— Sunt gata de mult, coconașule; vă așteptam.

— Dumneiei este moașa care a adus pe fată? mai întreabă el aruncîndu-și ochii asupra babei.

— Da, coconașule, eu sunt moașa, răspunde aceasta plecîndu-se pentru a doua oară.

Ridicînd capul, moașa își aruncă ochii în dreptul sobei și zărește pe Frusina în colțul unde era depusă. Cum era destulă lumină în cameră ea putu băga de seamă că rochia fetei era plină de sînge și că palida ei fizionomie denunța toate semnele unei moarte. Ea rămîne uimită și în desperarea cea mai mare începe să strige smulgîndu-și părul:

— Vai de mine!… sărăcuța-mi de mine… Frusina este aceea din colț?… Ați omorît-o, prăpădi-m-aș după pămînt. Acum omorîți-mă și pe mine, adăogă ea, ducîndu-se să pipăie cadaverul.

— Taci din gură, babo, strigă Dăngescu oprind pe moașă în mijlocul camerei. Nu face gură că te trimiț și pe tine pe lumea cealaltă. Ce voiești să mai vezi!… a murit din întîmplare această sărmană fată… nu i-a dat nimeni cu parul în cap.

— Ce fel a murit din bună zdravănă, fără ca să-i facă nimeni nimic? Dar este plină de sînge.

— A luat în dulceață puțin afion ca să adoarmă. Nu era nimeni în casă cînd i-a venit amețeală, și cînd a căzut după scaun s-a lovit la tîmplă și a murit.

— O, Maică luminată! Doamne!… Ce am greșit eu să văz astfel de lucruri!… Ce vor zice părinții fetei?…

— Ce să zică? observă Bolboacă. Mi-ai spus că ei habar nu au și că nu v-a văzut nimeni cînd ați venit aici?

— Ascultă, bătrâno, zice Dăngescu cu un ton aspru; ia acești cîțiva galbeni și pleacă de-ți caută de treabă. Să nu care cumva să crîcnești ceva; că-ți mănîncă oasele pușcăria și ocna.

Moașa nu îndrăznește să mai profere un singur cuvânt; ea priimește banii de la Dăngescu, făgăduindu-i că nu va vorbi, și iese de acolo hotărîtă a păstra cel mai mare secret.

După plecarea ei, Dăngescu se adresează către Bolboacă:

— Sunt sigur că baba nu va scoate nici o vorbă. Acum grăbește, Neagule; trăsura te așteaptă la portița grădinei; ia pe moartă mai curînd, du-o unde știi, și azvîrl-o cînd vei socoti de cuviință.

— Lasă pe mine, cocoane, și fiți pe pace. Este adevărat că nu voiam să se întîmple una ca aceasta, dar ce s-a făcut s-a făcut, și, de aș ști că m-ar prinde cineva și m-ar băga în ocnă, intru cu plăcere pentru dumneata, fiindcă tot dumneata te-ai milostivit de m-ai scos dintr-însa.

— Îți mulțumesc, Neagule, pentru devotamentul tău și-ți voi fi recunoscător. Mîine îți dăruiesc două sute galbeni.

— Vă sărut mîinile, cocoane; ați fost și sunteți totdauna bun pentru mine!

După aceste semne de dragoste schimbate între acești tîlhari, Dăngescu iese din acea cameră și Bolboacă la cadaverul pe spinare, îl duce în trăsură și pleacă să azvîrle pe sărmana fată a croitorului.