Mistere din București/Frații Lungeni. Grădina Kiseleff. Pădurea Bănesii

 

Era una din cele mai frumoase diminețe ale lui mai: soarele nu răsărise încă; o lumină roșcată care se desina pe bolta cerului, alungată de razele lui, îi anunța apariția peste un cuart de oră. Totul era în tăcere; zgomotul trăsurilor și al oamenilor matinali nu începuse a asurzi pe leneșii carii deschideau ochii în miezul zilei. Abia dacă se auzea în depărtare neplăcuta ciocănitură a fierăriilor. O fereastă a unei case cu două etaje, așezată în mahalaua Gorgani, era deschisă spre a atrage în camera dependentă curatul aer al dimineții. O grădină spațioasă se prezenta vederei aceii ferește, din carea trandafirii și liliacul înălțau în atmosferă mirosul lor dulce și atrăgător; pasările zburau din arbore în arbore neștiind pe care să aleagă și cum să esprime mai bine, prin ciripiturile lor armonioase, mulțumirea ce simțeau că se regăsesc în acea lună favorită, în care natura radioasă le ascultă cu o vie plăcere. Doi oameni se aflau la fereastă privind în grădină; ei fumau din două ciubuce lungi de lemn de iasomie și sorbeau clin vreme în vreme puțină cafea neagră din ceștile ce se aflau dinaintea lor. Unul din acești doi oameni atinsese de al cincizecilea an; părul îi era cărunt; pe întinsa lui frunte nu se zărea nici o încrețitură care să-i numere anii la întîia vedere; talia îi era potrivită, ochii săi verzi erau plini de atracție, gura îi era rumenă -și părea că se deschide numai pentru a surîde, obrazul său rotund avea un ce franc și amabil care anunța un om vesel și cumsecade. Ce lalt era numai de douăzeci și șapte ani; întru toate semăna celui dintîi, se deosebea numai printr-o talie mai regulată și printr-o barbă neagră rotundă ce purta și care era în proporție cu fizionomia lui. Aceștia erau frații Lungeni, carii se iubiseră cu tandreță din cea mai fragetă copilărie a lor și carii își pierduseră părinții de cincisprezece ani. Ce l mai în vîrstă, Ștefan, rămăsese cu îngrijirea și educația fratelui său Matei. Cînd acest din urmă intrase în al nouăsprezecelea an, Ștefan, cu tot amorul fratern, se văzu silit a se despărți de Matei spre a-l trimite în streinătate ca să îmbrățișeze vreo specialitate, căci dînsul avea de singură ocupație agricultura, ceea ce apucase de la părinți. Matei își săvîrșise studiile în Paris și revenise în brațele fratelui său, licențiat în drept. Lunga despărțire nu răcise nicidecum aceste două inimi tandre care erau strîns legate.

O lună trecuse numai de la înturnarea lui Matei; ei erau nedespărțiți; la teatru, la preumblări, acasă se aflau împreună; nu era cu putință să-i întîlnească cineva unul fără altul. Ei ocupau o singură cameră, se culcau și se sculau la ora fixată, aveau aceleași obiceiuri, aceleași mulțumiri, aceleași principii. Seara proiectaseră ca în acea dimineață să-și ia dejunul în pădurea Bănesii, în mijlocul mirosului micșunelelor și ghioceilor, și să petreacă în liniște, căci era zi de lucru și lumea ocupată de interese nu putea să turbure mulțumirile lor filosofice.

— Să ne îmbrăcăm, fratele meu, zise Ștefan lui Matei. Soarele s-a ivit și zgomotul a început să se împrăștie pe toate ulițile Bucureștilor.

— La aceasta mă gîndesc și eu, răspunse Matei sculîndu-se și părăsind fereastă ca să-și lepede halatul de noapte și să-l suplineze cu îmbrăcămintea de zi.

— Eu găsesc totdauna plăcere la aceste distracții inocente, reluă Ștefan trăgîndu-și cizmele; nu știu dacă și dumneata, Matei, iei parte deopotrivă cu mine. Modul viețuirei dumitale pariziane trebuie să fi devenit un obicei de care anevoie te-ai putea desface. Am auzit de la cei carii au vizitat acea capitală a lumei că la reîntoarcerea lor aci simțeau dezgust, atît în privința marei deosebiri a clădirilor ce esistă între acelea ale Parisului cu ale Bucureștilor, cît și în a distracțiilor carii la noi sunt prea restrînse, de vreme ce acolo nu-i ajunge cuiva ani întregi ca să vază atîtea mii de lucruri frumoase și demne de admirat.

— Mai întîi, fratele meu, observă Matei, știi bine că eu nu am fost în Paris decît pentru studiu. Este adevărat că am avut destul timp ca să vizitez toate locurile de acolo, teatrele, grădinile publice, muzeele, espoziții și altele; cu toate acestea, nu s-a întipărit în mine decît suvenirea cunoștinței, căci din natură, ca și dumneata, am avut o inimă oarecum solidă. Nu regretez Parisul; simț, din contra, o mulțumire nespusă că m-am reîntors pe pămîntul nașterei mele, unde mii de suvenire dulci îmi umplu sufletul. Distracțiile ce-mi propui, și la care iei atîta mulțumire. Îmi convin deopotrivă. Mă las dar în dispoziția dumitale ca să faci din mine orice vei voi.

— Și-voi abuza de această voie ce-mi dai, fratele meu, zise Ștefan zîmbind. Pînă te vei prezenta la ministrul Justiției, ca să-i arăți diplomele de studiile ce ai săvîrșit și să elevii folositor patriei prin buna întrebuințare ce vei face dintr-însele, vom merge chiar mîine, de vei voi, la moșia noastră Cătunu, unde vom petrece o săptămînă. Acolo îți vei aduce aminte de bunii noștri părinți, unde sunt și înmormîntați, și totdeodată de copilăria noastră, de jocurile noastre inocente, de grădina plantată de însuși sărmanul nostru tată, și de o mulțime de alte lucruri carii crez că-ți vor produce multă mulțumire.

— O! cît ești de bun, iubitul meu frate, zise Matei îmbrățișînd pe Ștefan. E de mirare cît știi să citești în sufletul meu. Nu îndrăzneam să-ți propui aceasta în temerea de a-ți vătăma vreun interes care să te reție în București.

În timpul acesta un servitor intră în cameră și spune lui Ștefan că doi porumbei sunt fripți, înfășurați într-o legătură cu alte provizii de ale mîncării, și că trăsura îi așteaptă la scară.

— Să mergem, fratele meu, zise Ștefan puindu-și pălăria, pe cînd Matei căuta pe a lui.

— Sunt gata și eu, răspunse Matei după ce a găsit pălăria. Putem pleca.

— Domnule, să vă însoțesc și eu? întreabă servitorul. Sunt trebuincios să vă serv unde vă duceți?

— Nu avem trebuință de tine, Mihai, observă Ștefan; caută-ți de treabă; ne putem servi și singuri. Astăzi să ne aștepți pe la ora prînzului. De va veni cineva să ne caute, îi vei spune că ne poate găsi după-prînz, oricînd va voi.

— Am înțeles, domnule, zise servitorul închizînd ușa după dînșii.

Frații Lungeni se urc în trăsură și ocolesc drumul drept ce trebuia să la, căci pe cele mai multe strade erau gropi mari și heleștaie permanente.

— Îmi aduc aminte, fratele meu, că de cîte ori mergeam la Băneasa, apucam pe lîngă poliție, iar nu pe la Mihai-Vodă.

— Vezi Matei, sunt mai mulți ani de cînd nimeni nu se ocupă de pavarea stradelor; toți critică această, neglijență și nimeni nu se gîndește a repara relele ce critică.

— Nici o înfrumusețare nu găsesc în capitala noastră de opt ani de cînd o părăsisem.

— Din nenorocire nici una; și crez că vor trece mulți ani fără să vedem vreo îmbunătățire.

După o jumătate oră, trăsura se oprește alături cu bufetul șoselei ca să se odihnească caii. Timpul era frumos, nici o trăsură nu se vedea, decît o caretă în care se afla o damă bătrînă citind o romanță franceză.

— Să ne dăm puțin jos, fratele meu, zise Matei; nu mi-e foame încă, și avem timp să trecem și în pădurea Bănesii.

— Nici mie nu mi-e foame, iubite Matei, zise Ștefan puind piciorul pe scara trăsurei, pe cînd Matei făcea asemenea. Preumblîndu-ne pîn aceste alee frumoase și respirînd dulcele miros al floarei teilor, te voi întreține despre minunile ce se petrec în această grădină, atît de frecuentată de bucureștenii noștri. Am atîtea întîmplări să-ți comunic, că mi-ar trebui mai multe zile ca să ți le înșir pe toate.

— Doresc să știu tot ce se petrece în capitala noastră, zise Matei apucînd brațul fratelui său și pierzîndu-se amîndoi pîn cotiturile grădinei. Am auzit destule curiozități de la amicii carii veneau din București și cu carii mă întîlneam în Paris; socotesc însă că acele informații sunt necomplete. Așa crez; dar spune-mi, nu ai aflat nimic din cele ce se petrec în această grădină?

— Îți mărturisesc în sinceritate că nu știu nimic, fratele meu.

— Această grădină, Matei, a devenit izvorul depravațiilor ambelor sexe, randevuul tutor întîlnirilor amoroase, tutor infidelităților, corumpțiilor și crimelor. Este adevărat că cea mai mare parte a verei o petrec la moșie, îndeletnicindu-mă cu lucrarea pămîntului, dar aceasta nu m-a oprit de a frecuenta adesea capitala, unde interesele casei noastre mă chemau adesea, și a afla tot ce se petrecuse în lipsa mea.

— Pe cît îmi aduc aminte, la plecarea-mi de aici, depravarea nu era atît de mare, zise Matei așezîndu-se pe o bancă dinaintea unui jedou, pe cînd Ștefan aprindea o țigară. Lumea părea mai rușinoasă; nu zic că și atunci nu erau escepții, dar cîte o întîmplare de asemenea natură era așa de rară, încît producea o indignație generală în auzul oamenilor cumsecade. Și cu toate acestea, în secolul în care trăim, civilizația s-a introdus destul și la noi, și în măsură cu dînsa crez că și moralitatea.

— O Doamne, Matei; ce vorbești de civilizație, de secol?… La noi toate se iau și se înțeleg pe dos; civilizație la noi nu vrea să zică moralitate, ci lux, vanitate, febleță de caracter, ruină…, și acestea toate nu tîrăsc după dînsele și crima? Ce mai vrei, privind jedoul ce vezi dinaintea noastră, îmi readuce aminte o tristă împrejurare survenită în anul trecut. Din întîmplare mă aflam pe această bancă, pe la 11 ore din noapte, cu un amic al meu. Pe cînd mă întrețineam cu dînsul despre mai multe, ne pomenim cu un tînăr ce venea repede din partea șoselei și oprindu-se lîngă jedou, în desperarea cea mai mare, scoate un pistol din buzunar, îl bagă în gură, pe cînd eu și amicul meu, repezindu-ne spre dînsul, îi strigam să se oprească, trage… și la pocnitura pistolului, nenorocitul și căzuse defigurat și fără simțire. Eu și amicul meu rămăsesem mărmuriți. Detunătura pistolului atrăsese mai mulți curioși, între carii se aflau și din cunoștințele mele. Toți ne întreb; noi le comunicăm împrejurarea, esaminăm cadaverul, cînd un tînăr din mulțime îl recunoaște și cu lacrămile în ochi declară că nenorocitul fusese funcționar în Ministeriul Finanțelor; că în acea zi se îmbrățișase cu camarazii săi, luîndu-și adio și spuindu-le că se desparte de dînșii pentru totdauna. Acel tînăr esplică în urmă cum el căzuse subt influența, unui amor nenorocit, că iubise pe o streină care nu de mult timp părăsise Bucureștii spre a se duce de unde venise, și că dînsul, om slab de caracter, în lipsă de bani, căci își tocase averea cu dînsa, și neputînd să o însoțească, avusese recurs la sinucidere. În fine, cadaverul fu transportat la părinții lui de oamenii poliției, și eu cu amicul meu părăsirăm un loc unde venisem și pe care-l alesesem ca să ne răcorim de căldura zilei.

— Cunosc această împrejurare astfel precum mi-o spui, zise Matei; am aflat-o de la un amic încă de atunci, și mărturisesc că nu iert unui om a se lăsa biruit de o patimă care se putea șterge cu timpul.

— E prea adevărat, reluă Ștefan; și, în fine, se găsesc destui oameni slabi carii nu se pot lupta cu nenorocirea.

— Vezi, fratele meu, și necumpănirea în cheltuieli aduce multe rele. Am observat pe mulți carii, fără altă avere decît o singură leafă, țin un tren de capitaliști. În zadar m-am silit să dovedesc izvorul acestor mistere, dar mi-a fost cu neputință ca să ghicesc, afară numai dacă acești oameni își procur bani făcînd crime.

— Neapărat că asemenea oameni sunt necinstiți și criminali, precum zici, Matei; dar unii mai fini se tem de a comite crime, și întrebuințez alte mijloace mai oneste ca să trăiască în opulență. Sunt o mulțime carii au misir, particulare și pentru care li se plătesc foarte bine; unii sunt purtători de bilete dulci, alții fac pe caraghioșii, alții spioni, alții cîștig bani prin măsluitul cărților, și ce e mai de însemnat este că astăzi s-a introdus în București o modă nouă, ca damele noastre în vîrstă și avute, și în neputință de mai face conchete, să atașeze pe lîngă persoana dumnealor lingăi de talere pe carii natura îi înzestrează cu o frumusețe brută, în lipsă de orice altă cualitate. Rămîne cineva în mirare observînd cît sunt de bine întreținuți: îi vezi instalați în otelurile cele mai scumpe, mobila cea mai elegantă, trăsuri, bijuterii, haine, lefuri mai mari decît ale miniștrilor, și ce este mai curios, că aceste ființe nemernice carii zbîrnîiau cîtva timp în lume, fiind bine văzuți și bine priimiți pîn casele ce frecuentau, se fac nevăzuți și pier ca nălucile din lume după ce sunt abandonați de întrețiitoarele lor. Atunci se reîntorc la teapă, vînd tot ce cîștigaseră, înșală pe toți nerozii, ajung în cele din urmă să mănînce de la cîrciumă pe datorie; iarna tremură în casă și nu au paltoane să iasă în oraș, căci sunt ipotecate pe la uzurari carii cer dobîndă cîte un galben la galben pe lună, și cînd vreo trebuință neapărată îi silește să iasă, îi vezi umblînd în cîte o jachetă soioasă și aceea împrumutată de la un altul ca dînșii, cu capul în jos, făcînd puțină vorbă cu cunoștințele pe pod și țiind mîinile, ca să nu le degere, în buzunarele de la spate ale hainei, în lipsă de mănuși de jacmar. Vezi dar că nu e de mirare ca după toate acestea să ajungă la estremități, să săvîrșească crime. S-a dovedit mulți din acești oameni, intrînd în case oneste și neîntîlnind pe nimeni, fură tot ce se prezintă înaintea lor; iar găsind pe cineva lipsit de ajutor, îl sugrum fără milă, sparg sipete, scrinuri și alte mobile, cu mare artă, își garnisesc bine buzunarele și se fac nevăzuți.

— Acestea sunt consecințele viciului, fratele meu; dar ceea ce mă surprinde mai mult și nu poci înțelege este că asemenea mizerabili cum pot fi priimiți în case și în societăți onorabile?

— Nu întîmpină cineva greutate de a se întroduce în societăți, căci așa e lumea. Dacă un om este galant și cu parale, și dacă lucesc cîteva briliante la piept și la degete, e bine văzut și bine priimit; nimeni nu-l întreabă nici cine este, nici cum îl cheamă; criticile încep după naufragiu.

— Ca după obicei, intrerupse Matei.

— Dacă întrebi potecile acestei grădini de lumea ce o calcă, una îți va spune că într-o seară a priimit pe un om căsătorit cu o amantă și după trecere de o oră pe soția lui cu un amant, și că cîteodată s-a întîmplat să se întîlnească piept la piept și să se prefacă a nu se recunoaște.

— Acestea sunt menajuri condiționale, fratele meu. Mi s-a întîmplat să auz că asemenea mizerii se urmez și în alte țări streine.

— Ascultă, Matei, aceasta nu e totul; vei afla alte mizerii, precum le cualificași dumneata, care-ți sunt poate necunoscute și pe care nu crez să le fi auzit: m-am mai informat după la unii, alții, că cofetarul care ține bufetul acestei grădini păstrează o dulceață particulară cu cantaride pentru praticele bune. Aceste pratice sunt vreo cîteva dame venerabile, carii nemaiputînd conta pe succesul atracției lor fizice, au recurs la efectul acestor insecte ce trimit pe fiecare zi cîte un elegant la institutul Mărcuța. De te vei adresa unui boschet, îți va spune că un bărbat își adusese soția amantului care o aștepta, și că pentru o asemenea delicată și onorabilă mijlocire din partea bărbatului, amantul îi plătea bine. Un alt boschet îți va mărturisi că o femeie devenise amanta bărbatului sorei sale, și că din această cauză sărmana sa soră ofticase și murise. De vei trece mai departe, vei afla că o bătrînă carea, după ce-și mîncase averea cu eleganții, și în lipsă de amanți la modă, își rechema suvenirile trecute într-un mod înjositor. Și multe altele, iubite Matei. Ori pe unde te-ai întoarce, ai afla cîte ceva nou. Termin dar descrierea acestei grădini căci te-ar obosi în punctul că nu ai mai fi în stare să mă asculți.

— Tremur auzind acestea, dar din norocire că asemenea grozăvii sunt rare.

În acest moment privirile fraților Lungeni se opresc asupra unui om din popor care era acoperit de o bluză compusă de petece și găurită în mai multe locuri. Acel om părea foarte preocupat: el se uita pîn toate părțile; ar fi crezut oricine că el pierduse ceva. Pe o bancă găsește o panglică, se repede, o la și se depărtează încet strîngînd panglica, băgînd-o în sîn și reîncepînd esercițiul său cu aceeași preocupație. Ștefan începe a rîde. Matei, în mirare, îl privește ca cum ar fi căutat să ghicească subiectul rîsului fratelui său.

— Uitasem să-ți spui, iubite Matei, că în toate diminețile, o mulțime de zdrențăroși, ca cel ce văzuși, fac inspecția generală a grădinei. Ei găsesc diferite obiecte, precum: ace de cap, coafiure, panglice, batiste, resturi, de țigări și cîteodată ceasornice și bani. Aceasta este concluzia scenelor amoroase ce se petrec nopțile de vară în grădina Kiseleff.

— Știu destule și mai mult decît trebuie, zise Matei posomorît. Eu unul nu mă voi preumbla decît foarte rar în această grădină devenită cuibul viciurilor.

Matei se sculase după bancă. Ștefan îi la brațul și amîndoi se îndreptez spre poteca care conducea la trăsură.

— Este timpul ca să mergem în pădurea Bănesii, zise Ștefan cînd se apropiă de trăsură. Caii sunt bine odihniți și astăzi mă simț ca niciodată, cu un mare apetit, eu care am un stomac foarte slab.

— Vom face dar onoare porumbeilor fripți, zise Matei sărind în trăsură.

— Așa mi se pare, adăogă Ștefan după ce se așeză lîngă Matei.

Vizitiul, care, în așteptarea stăpînilor săi, se dase jos să se răcorească cu un pahar de rachiu de la bufetul grădinei, se suise la postul său îndată ce-i zărise de departe, și dete limbă cailor cînd îi văzu așezați.

— E de prisos să-ți mai spui că mergem la pădurea Bănesii, zise Ștefan vizitiului cînd trăsura începu să pornească.

— Știu aceasta, domnule, răspunse vizitiul. Mihai a avut grijă să mă înștiințeze cînd mi-a zis să înham caii.

— Bine, bine. Să oprești la poarta intrărei în pădure, îi zise Ștefan silindu-se a aprinde un chibrit și neputînd reuși din cauza unui mic vînt ce adia ușor. Văz că nu voi putea fuma din această țigară, adăogă el, întorcîndu-se spre Mihai. Voi fi silit să renunț pînă vom ajunge la pădure. S-a înrădăcinat atît de mult în mine gustul tutunului și mulțumirea de a fuma neîncetat, încît pe tot momentul trebuie să-mi năbușesc pieptul de acest fum otrăvitor.

— Să ne oprim puțin, fratele meu; te voi ajuta să aprinzi țigara împiedecînd cursul vîntului cu pălăria mea.

— Nu e trebuință, Matei; mai întîi, peste cîteva minute vom fi așezați pe verdeață dinaintea dejunului nostru. Și zicînd acestea, Ștefan azvîrlă țigara și bagă mîna în buzunar ca să scoață batista. Curios lucru! adăogă el surprins. Am uitat să iau o batistă de acasă.

— Trebuie să fie într-un alt buzunar, observă Matei. Îmi aduc aminte foarte bine că o aveai în mînă cînd ne aflam așezați pe banca din grădină.

— Negreșit că am uitat-o acolo; cu toate acestea este prea cu putință ca să o fi pus din nebăgare de seamă într-un alt buzunar.

Ștefan cată pîn toate celealte buzunare ce mai avea la haine și nu găsește batista. Mirarea sa fu mare cînd se încredință că-i lipsește și punga.

— Vezi bine că pe bancă trebuie să o fi lăsat, de vreme ce nu o găsești, îi zise Matei care-l observa.

— Am meritat această lecție, strigă Ștefan. Din nenorocire însă că nu aveam într-însa decît cinci galbeni și vreo cîțiva sfanți.

— Ce înțelegi prin această lecție? întreabă Matei surprins și neputînd înțelege bine ce-i spunea fratele său. Nu cumva banii despre carii vorbești îi aveai legați în vreun colț al batistei? Să ne întoarcem; să nu pierdem timpul. Poate să fie încă pe banca unde am șezut.

— Acum e de prisos, zise Ștefan zîmbind. Banii îi aveam în pungă și punga nu o mai găsesc; înțelegi bine că mi-a furat-o.

— Cine?

— Negreșit că unul din acei pungași zdrențoși din carii ți-am arătat.

— Cum se poate? zise Matei uimit; eram doi, și unul din noi ar fi putut surprinde pe acel cutezător.

— Acei zdrențoși cunosc în perfecție arta de a fura fără să simți. Negreșit că vreunul ascuns la spatele băncei pe care ședeam a șters și punga și batista din buzunarele de la spate. Aceasta s-a mai întîmplat și la alții, chiar din cunoștințele mele au simțit asemenea pierderi în onorabila grădină Kiseleff. Dar ce e pierdut e pierdut; să nu ne mai gîndim. Iată că am ajuns; să ne dăm jos.

Trăsura se oprește dinaintea porței de la pădurea Bănesii. Matei ia legătura cu proviziile pentru dejun, și dă doi sfanți vizitiului zicîndu-i să treacă cu trăsura lîngă hanul de mai-nainte, unde să-și cumpere de ale mîncărei și să odihnească pînă la înturnarea lor. După aceea reunește pe fratele său care îl aștepta pe poteca pădurei.

— Să trecem lîngă mica fîntînă din vale, îi zise Ștefan luîndu-i brațul. Acolo este o apă minunată și sper că o vei găsi mai bună decît aceea de Dîmbovița.

— Aș dori mai întîi să facem cîteva jururi pîn pădure, zise Matei. Este multă vreme de cînd nu am mai văzut aceste locuri.

— Cu plăcere, iubite Matei; și ai dreptate căci apetitul se mărește în proporție cu preumblarea. Lasă mai întîi legătura cu proviziile noastre lîngă acest arbore și o vom relua înturnîndu-ne.

Zicînd acestea, Matei lasă legătura ce ținea și amîndoi străbat mai multe poteci ale pădurei ascultînd cu o vie mulțumire cîntecile pasărilor de tot felul. Trecînd pe lîngă pavilionul din mijlocul pădurei, ei se opresc puțin ca să observe mai multe caricaturi făcute cu creionul pe ziduri și să citească o mulțime de grifonage, care de care mai scandaloase.

— Bagi de seamă aceasta, fratele meu, zise Ștefan trecînd cu Matei spre fîntînă: parte din bucureștenii noștri, nu destul că sunt depravați, ba încă găsesc lăudabil de a arăta și într-un loc public imoralele fapte ce săvîrșesc pe toate zilele și care sunt, poci zice, singura lor ocupație.

— Curios lucru! zise Matei cu mîhnirea în suflet; nu e cu putință să trec într-un loc public ca să nu văz decît viciuri. Oare virtutea nu o poate întîlni cineva pe nicăiri?

— Sunt mai mulți ani de cînd a fugit, strigă Ștefan. Și este cu putință ca ea să stea la un loc cu atîția inemici puternici!… Dar ce mai vorbesc de asemenea lucruri; cînd ne-ar auzi cineva, ar începe să rîză de noi și să răspîndească în lume vorbă că sărmanii frați Lungeni au căzut în doaga lui Diogen și că toți filosofii moderni sunt comparativi celor carii se adăpostesc în stabilimentul Mărcuței. Înțelegi bine că în locurile publice frecuentate de depravație nu este permis nici măcar a vorbi de virtute în temerea de a nu fi tratat de smintit; cu toate acestea sunt escepții multe, căci altfel am fi pierduți. Dar iată fîntînă; să ne așezăm aci pe verdeață.

— Ce apă limpede! zise Matei cu admirație. De ar fi rece pe cît pare a fi gustoasă!

— Este foarte bună, răspunse Ștefan, care desfăcuse legătura cu provizii. Apa de la Herăstrău însă este și mai rece, poci zice și mai gustoasă. Am făcut o bună comparație; aceea îmi place mai mult.

— Cum de nu am mers acolo? observă Matei tăind felii dintr-o jimblă care nu atîrna decît trei litre și aceasta cu consimțimîntul…

— Grădina de la Herăstrău este destul de retrasă, unde am fi putut găsi o tinichea ca să bem apă, de vreme ce aci ar fi trebuit să o bem în pumni, dacă Mihai nu avea îngrijirea de a pune un pahar în legătura cu provizii.

— Acolo nu am fi fost singuri, iubite Matei, zise Ștefan mușcînd dintr-un picior de porumbel. Afară de aceasta, nu am fi fost nici bine priimiți, căci cofetarul sau mai bine stăpînul aceii grădini, care este un grec, privește cu o mină respingătoare pe necunoscuți și mai cu seamă pe cei carii anunță că nu-i vor destupa cîteva butilii de șampanie.

— Dacă nu am uitat, grădina de la Herăstrău era odată foarte priimitoare și stăpînul ei avea o bună conduită cu toată lumea, chiar cu acei oameni carii veneau să se preumble fără ca să la cel puțin o cafea.

— Lucrurile s-au schimbat de atunci, zise Ștefan, care terminase și cel de al doilea picior de porumb și se ocupa cu distrugerea restului. În acel timp, stăpînul gradinei avea nevoie să-și atragă pratice, căci abia deschisese grădina, și de aceea priimea și pe bun și pe rău deopotrivă. Atunci nici că se găseau la dînsul vinuri streine; dar de vreo cîțiva ani, de cînd o mulțime de streine au venit în București ca să stoarcă de parale pe vanitoșii noștri, toate dejunurile, toate prînzurile și supeurile fine în acea grădină se fac vara. Înțelegi dar că grecul a făcut bani și că noi nu am fi găsit loc nicăiri, căci ori pe unde te-ai fi întors, ai fi văzut locurile prinse de grupe amoroase. Și afară de aceasta, am fi intrat în dizgrația unui funcționar însărcinat cu buna ordine care frecuentează adesea acea grădină.

— Și pentru ce, fratele meu?

— Pentru că acel onorabil funcționar se supără prea mult cînd vede necunoscuți asistenți la petrecerile dumisale amorozo-șampaniale.

— Se vede că nu prea are mult de lucru la dregătoria ce dirige, observă Matei mușcînd dintr-o bucată de cașcaval de Penteleu.

În acest moment, două călugărițe trec pe lîngă dînșii și salută pe Ștefan care ridicase capul cînd le auzise umblînd. Ștefan le înapoiază salutarea și, după ce ele se depărtează în pădure, începe a zîmbi.

— Se vede că cunoști pe aceste călugărițe, zise Matei mușcînd din prăjitură.

— Negreșit, răspunde Ștefan. N-ai văzut cînd m-au salutat.

— Am observat aceasta, zise Matei. Cine sunt?

— Cea mai tînără dintre ele, căreia îi zicea odată Nodreanca, s-a călugărit, nu de bună voie, ci silită de oarecari împrejurări foarte curioase. Ce a bătrînă, ce-i zicea Bruneasca, s-a călugărit tot din împrejurări nu mai puțin curioase decît ale celei dintîi. Viețuirea amînduror formează cîte o istorie completă, demnă de cunoscut; nu știu însă dacă ești dispus să mă asculți.

— Totdauna te-am ascultat cu plăcere, fratele meu. Și mai întîi, cele ce-mi spui nu sunt lecții pentru mine?

— Ei bine, Matei, de vreme ce este așa, și fiindcă vom sta aici cel puțin două ore încă, căci nimic nu ne silește ca să plecăm, te voi întreține despre călugărița cea mai tînără. Dar mai întîi îți voi face descrierea unei petreceri de loto într-o seară de iarnă în casa Nodreanului, bărbatul acestei călugărițe, căci din acea seară își și la începutul istoria ei.