Mistere din București/Propunerea

 

Este timpul de a reveni la Maria și de a vedea, în fine, ce se întîmplă cu această nenorocită fată.

După plecarea ei din casa Dăngescului, se întoarse acasă amețită și cu oasele sfărîmate de tăria opiumului. Maria, intrînd în camera ei, se așeză pe pat și rămase în nemișcare cîteva minute. Elisaveta și Tincuța erau lîngă dînsa și presupunînd negreșit că ea întîmpinase noi nemulțumiri în întreținerea ce avusese cu Dăngescu, începu să o stropească cu odicolon și să o frece pe tîmple și pe mîini fără a-i face vreo întrebare.

Maria era palidă, defigurată, și cînd Elisaveta băgă bine de seamă, temîndu-se să nu fie avangarda unei boale primejdioase, și să piarză pe unica sa copilă cum pierduse și pe soțul ei, începu să se tînguie:

— Vai de mine! ce ți s-a întîmplat, Mariuța mea?

La zgomotul ce făcu muma sa, Maria, care se dezmeticise puțin, își ridică capul după pernă și răspunse:

— Ce să mi se întîmple, draga mea mumă, decît o bucurie din cele mai mari și la care nu mă așteptam. Vă rog numai să mă lăsați puțin singură ca să mă liniștesc, și peste o oră să veniți la mine ca să vă spui totul. Vă încredințez că bucuria m-a redus în starea aceasta, și știți că bucuria este așa de anevoie de îndurat ca și întristarea.

Elisaveta și Tincuța ies din cameră și Maria, rămîind singură, la o batistă ce avea lîngă dînsa și începe să o agite dinaintea sa ca să se răcorească. Opiul ce luase fusese într-o mică doză și prin urmare răul nu putea să aibă efecte grele. Maria se dezmeticește bine după cîteva minute și, cînd ea fu cu desăvîrșire liniștită și în stare de a cugeta, își rechemă toată memoria și începu să se gîndească la leșinul de care fusese coprinsă în casa Dăngescului:

„Curios leșin! cugetă tînără copilă. Mi se pare că am rămas mai mult moartă decît leșinată, căci nu am simțit nimic. Și cu toate acestea leșinasem încă o dată în casa tatălui lui Alexandru, dar în toată amorțirea mea simțeam încă și auzeam puțin. Ce fel de dulceață iau acești boieri de nu seamănă cu aceea ce facem noi!… Nu avea nici un gust, ba încă mi s-a părut sălcie, căci îndată ce am luat-o am fost coprinsă de somn; așa, de somn, îmi aduc bine aminte; mai întîi am început să casc și în urmă nu știu ce mi s-a întîmplat. Ce rușine, Dumnezeul meu, dacă voi fi căzut dinaintea părintelui amantului meu, care a fost atît de bun cu mine și care mi-a promis tot ce doresc în lume! Cînd toate acestea ar fi adevărate!… mi-este frică să sper la atîta fericire. O! de-ar veni Alexandru mai curînd! ”

Și zicînd acestea, sărmana copilă începu să suspine.

„Dar nu știu ce am, adăogă ea rezemîndu-și capul de mînă și ațintind parchetul. În loc să mă bucur, simț din contra o nemulțumire mare în sufletul meu. Să fie o prevestire, Dumnezeul meu! Nu cumva Alexandru este bolnav sau i s-a întîmplat vreo nenorocire? Dar ce văz! strigă ea privind cu băgare de seamă hainele de care era acoperită. Rochia mea este ruptă, și… o! Dumnezeul meu! nu cumva?… așa, așa; nu mai rămîne îndoială… sunt o creatură pierdută, pierdută pentru eternitate! ”

Și sărmana copilă își acoperi fizionomia cu mîinile și lacrămile începură a-i curge cu îmbilșugare.

Ea își cunoscuse nenorocirea.

Elisaveta intră în cameră și Maria văzînd-o se sculă repede după pat și se aruncă în brațele mumei sale începînd a plînge cu hohot și dînd un curs repede lacră- milor ce o înecau.

— Dar ce ai, scumpa mea copilă? Aceasta este bucuria ce aveai să-mi comunici?… Dar eu nu m-am înșelat; știam bine că omul nu se îmbolnăvește de bucurie. Lacrămile sunt partea noastră pe acest pămînt.

— Maica mea, buna mea maică!… sunt fata cea mai nenorocită, dar așa de nenorocită că în viață-mi nu-mi va mai fi permis de a mai trăi în lume… Astăzi a venit timpul ca să rog pe Dumnezeu să-mi deschiză mormîn- tul, singurul loc unde poate să găsesc vreo fericire.

— Liniștește-te, fata mea, și vorbește. Gîndește-te că omul trebuie să lupte cu toate nenorocirile și să le în- vingă pe cît îi stă prin putință. Spune-mi, ce ai? ce ți s-a întîmplat?

— Îți voi spune, maică, numai dumitale, căci ești muma mea care mă iubești și care singură ești în stare să mă povățuiești și să mă consoli.

— Așază-te dar, fata mea, și vorbește.

Maria se puse pe pat și Elisaveta lîngă dînsa țiind-o de mînă și mîngîind-o pe frunte.

— Buna mea mumă, zise în fine Maria întărindu-se și ștergîndu-și lacrămile știi că mă întorc de la domnu Dăngescu, tatăl lui Alexandru.

— Știu, fetița mea, că ai fost acolo după chemarea ce ți-a făcut.

— Așa, buna mea mumă; m-am dus la domnu Dăngescu și am fost priimită cît se poate de bine. M-a invitat să șez lîngă dînsul, mi-a vorbit cu blîndețe și cu cea mai mare delicateță; m-a lăduat că sunt înțeleaptă și frumoasă, și în sfîrșit mi-a făgăduit că va face fericirea mea și a lui Alexandru, unindu-ne pentru totdauna! I-am mulțumit cît am știut mai bine și îți poți închipui, buna mea mumă, cît eram de fericită. În timpul acesta, un servitor intră în casă și aduce dulceață. Tatăl lui Alexandru îmi prezentează însuși o farfuriuță și un pahar cu apă; iau dulceața, beau apa, și după cîteva minute mă simț cu mintea turburată și că mă apucă un somn atît de grozav, încît nu putui rezista cu toate silințele ce mi-am dat. Am rămas ca o moartă și neapărat că a trecut multă vreme pînă să mă deștept. Ei bine, sărmana mea mumă, adăogă Maria cu lacrămile în ochi: atît chemarea mea la domnu Dăngescu cît și frumoasa manieră ce a avut cu mine au fost numai o viclenie din parte-i ca să mă amețească, să mă piarză și să nu mai poci aspira vreodată de a fi soția lui Alexandru.

— Este cu putință, Dumnezeul meu! strigă Elisaveta frîngîndu-și mîinile. Poate să te fi înșelat, Maria mea! Nu poci crede ca un om ce are un suflet sa fie capabil de asemenea nelegiuire!

— Să crezi, sărmană mumă; să nu mai rămîi la îndoială. Și de astăzi înainte să nu mă mai privești ca pe Maria de ieri, ci ca pe o femeie pierdută… pierdută în fața lui Alexandru, pierdută pentru eternitate!

La aceste cuvinte, nenorocita Maria reîncepu a plînge acoperindu-și fizionomia cu amîndouă mîinile.

— O! aceasta este grozav! o crimă neauzită! Să reclamăm, copila mea; dacă nenorocirea este fără reparație, să nu lăsăm cel puțin pe acel nelegiuit fără ca să-și la pedeapsa meritată.

— Să reclamăm, zici? dar la ce te gîndești, maică? Nu e destul rușinea pe care o cunoaștem numai noi, dar să devie și publică!… Și ce vom cîștiga reclamînd?… Ce influență am putea avea noi în fața unui om atît de bogat și atît de puternic?… Și cu ce scop să facem aceasta?… Nu, buna mea mumă; să suferim nenorocirea în toată oroarea ei, căci acesta este destinul nostru.

— Ești prea bună, Maria mea, dar eu nu mai poci fi ca tine. Tu ești a treia victimă a acelui nelegiuit; cea dintîi a fost sărmana Frusina, cea de a doua, soțul meu și părintele tău, și cea de a treia ești tu, nenorocită copilă. Nu mai sunt în stare să stau liniștită. Ei bine, nu vom reclama, căci în adevăr nu vom folosi nimic, dar voi spune totul domnului Alexandru îndată ce se va întoarce de unde l-a azvîrlit ticălosul său de tată, și să știi că nu-i voi ascunde nimic; jur pe Dumnezeul la care mă închin.

— Nu, maică, să nu facem nimic din toate acestea. Spuind lui Alexandru, îi vei face cel mai mare rău, căci îndată ce va auzi că fidențata sa a fost pierdută de însuși tatăl său, în furia sa s-ar duce la dînsul, l-ar insulta, l-ar amenința, s-ar întîmpla în fine niște scene grozave și tot dînsul va cădea victimă. Nu, maică, să nu avem recurs la răzbunare, nici să ne mai gîndim la vreo fericire din lumea aceasta. Să părăsim Bucureștii luînd puținii bani ce ne-a lăsat bunul meu părinte și să ne închidem într-o monastire. Acolo, în retragere, ne vom devota Atotputernicului și vom aștepta în tăcere trecerea nenorocitei și povăroasei noastre viețe după acest pămînt.

— Să ne retragem în monastire?… În adevăr, pentru mine nu ar fi nimic, dar pentru tine, Mariuța mea, pentru tinerețea ta… Nu este un păcat mare ca o floare din cele mai frumoase ce a zidit Dumnezeu să se vestejească într-un loc izolat și întunecos?

— Aceasta este voința lui Dumnezeu, maică; trebuie să mergem și să ne supunem lui. Ești liberă să rămîi; maică; nenorocirea mea nu trebuie să o suferi și dumneata. Mă voi duce singură.

— Să pleci fără mine, fără muma ta!… Dar nu te-ai gîndit Mario?! Tu nu știi că nu poci trăi fără tine și că tu ești singura mea consolație?… Ei bine, vom merge împreună la monastire și acolo voi fi fericită văzîndu-te și strîngîndu-te în brațele mele.

La aceste cuvinte, Elisaveta la pe Maria în brațele sale și o sărută în mai multe rînduri. Amîndouă își confundă lacrămile și rămîn îmbrățișate mai multă vreme. Maria reîncepu să vorbească:

— Plecarea noastră este indispensabilă, maică, căci ea este singura scăpare a rușinei mele. Astăzi și mîine ne vom pregăti de drum, iar poimîine vom pleca negreșit.

— Consimț la toate, fetița mea; ești liberă și stăpînă ca să faci tot ce vei voi.

— Îți mulțumesc, maică. Dumnezeu va ține cont de bunătățile ce-mi faci. Și fiindcă eu am fost nenorocită, voiesc, înainte de a părăsi Bucureștii, să fac fericirea a două creature ce se iubesc cu tandrețe.

— Da, Mariuța mea: să lăsăm fericiți în urma noastră și să facem tot binele ce ne stă prin putință.

Ușa camerei se deschide. Tincuța intră și Stoian după dînsa. Maria se scoală și se duce să îmbrățișeze pe scumpa sa verișoară și aceasta, care o iubea deopotrivă, o îmbrățișă asemenea și o sărută în mai multe rînduri.

— Ești mai bine, dragă Mario? o întrebă Tincuța.

— Da, Tincuțo, sunt mai liniștită și ați făcut prea bine de ați venit să mă vedeți. Aveam să vă vorbesc.

— Și despre ce să ne vorbești, Mariuțo? Negreșit ca să ne comunici acea bucurie despre care îmi vorbeai adineaori!

— Așa, Tincuțo, voiam să vă comunic o bucurie a dumneavoastră care este și a mea.

— A noastră… adică și a dumitale? zise Tincuța ne- înțelegînd pe cine avea de tovarăș.

— Ascultă, Tincuțo. Mama și cu mine vom pleca negreșit peste două zile, și dumneata vei rămîne cu Stoian. Și fiindcă lipsirea noastră va fi lungă și că poate să nu ne mai întoarcem niciodată, am hotărît să te mărit și să-ți dau de bărbat pe omul pe care-l iubești.

— Ce voiești să zici, Mario? nu te înțeleg. Dacă pleci, voi pleca și eu căci numai pe dumneata și pe mama Elisaveta vă iubesc.

— Tu nu ne poți însoți, Tincuțo, acolo unde ne ducem; trebuie să rămîi și, dacă în adevăr mă iubești, caută să-mi îndeplinești dorințele. Eu nu mai am trebuință de zestre, nici de prăvălie. Casa noastră va fi a dumitale de zeste, marfa din prăvălie a Iui Stoian ca să-și poată urma comerțul, și fiindcă mîine este duminecă să vă cununați negreșit.

Stoian, care pînă aci nu pronunțase un singur cuvînt, se apropie de Maria. Îi sărută mîna și-i zice:

— Domnișoară Marie, sacrificiul ce voiești să faci în favorul meu și în al domnișoarei Tincuței, cu toată stima și recunoștința ce am pentru dumneata, mă văz silit să-ți declar că nu-l priimesc. Dorința mea este ca să fim împreună și să mă bucur în toată viața mea de plăcerea de a vă vedea.

— Aceasta ar fi și dorința mea, Stoiane, dar nu se poate, zise Maria. Trebuie să plecăm negreșit căci este de cea mai mare trebuință. Dacă ai cunoaște misterul ce ne impune plecarea, ne-ai da toată dreptatea și nu ai încerca să-l afli nici să mă mîhnești refuzîndu-mă. Prii- mește dar, bunul meu Stoian, ca să mă bucur în locul retragerei mele știindu-vă fericiți. Vă rog și vă conjur în memoria tatălui meu ca să îndepliniți această ultimă dorință a mea și să vă gîndiți adesea la scumpa voastră Marie, care, deși departe de voi, nu va înceta niciodată de a vă iubi.

Pentru tot răspunsul, Stoian pleacă capul și Tincuța începe să plîngă. Maria se apropie de dînsa și o strînge în brațele sale. Elisaveta nu mai putea să-și reție lacrămile.

— Scumpă Tincuță! Tu plîngi, dar liniștește-te și consimte la dorințele mele dacă voiești să nu fiu îndoit nenorocită. Îmi este destulă durerea care mă consumă. Nu încerca dar să o mărești tocmai dumneata.

— Dacă este vorba ca să-ți fac mulțumirea, priimesc, Mariuțo; numai fii veselă ca să mă bucur, zise Tincuța ștergîndu-și lacrămile.

— Vezi, așa te voi; acum sunt în adevăr fericită. Ați ținut secret de mine un lucru pe care trebuia să mi-l comunicați. Dar eu am înțeles, știam că vă iubiți și mîine să vă cununați.

Tincuța pleacă capul și zice cu jumătate vocea:

— Așa curînd, Mariuțo? Pentru ce atîta grabă? Nu poți amîna plecarea mai tîrziu?

— Nu poci, Tincuțo. Aș fi amînat-o pentru totdauna dacă niște împrejurări grave pe care trebuie să le-nă- bușesc în sufletul meu și să intru cu dînsele în mormînt nu m-ar fi silit să părăsesc îndată Bucureștii. Dar acum să nu ne mai ocupăm de mine, ci de dumneavoastră Tincuțo, de fericirea și de viitorul dumitale și al lui Stoian, singura mulțumire ce mi-a mai rămas de îndeplinit.

— Sunt mai mult nenorocită decît fericită, zise Tincuța cu lacrămile în ochi. A mă despărți de dumneata pentru totdauna, aceasta va fi pentru mine o lovitură din cele mai grozave! Dar dumneata, buna mea mamă Elisaveto, nu zici nimic?

— Ce să zic, Tincuțo, decît a încuviința cu plăcere tot ce dorește copila mea. Din parte-mi voi contribui la fericirea voastră ducîndu-mă la sora mea și la cumnatul meu ca să-i rog să vie mîine să vă cunune.

— Dar nu suntem pregătiți, mamă Elisaveto, zise Stoian; domnișoara Tincuța nu are rochie de nuntă, mie îmi lipsesc altele, apoi tîrguielile trebuincioase; toate acestea nu se pot săvîrși într-o singură zi.

— Cum poți vorbi astfel, Stoiane? Pentru a fi cineva fericit, crezi că trebuie zgomot mult și cheltuieli vane? Am o rochie albă nouă și flori frumoase din carii să fac o cunună Tincuței și mi se pare că este tot ce trebuie pentru o mireasă. Dumneata asemenea, nu ai decît să te duci îndată în tîrg să-ți cumperi haine gata de ginere și după cîteva ore totul va fi sfîrșit. Aide, pleacă Stoiane, pleacă îndată și nu întîrzia. Pe timpul lipsirei dumitale mă voi ocupa de trebuincioasele Tincuței.

Stoian vede bine că nu mai avea nimic a răspunde. Binefacerile Măriei și frumoasele ei sentimente îl amuțise cu osebire. El pleacă dar să-și cumpere haine de ginere și Maria, rămîind singură cu Tincuța și Elisaveta, se întări astfel și prefăcu atîta bucurie încît încuragia pe muma sa în punctul ca să nu o mai poată recunoaște.

Toate pregătirile cununiei se săvîrșesc în acea zi. Sora Elisavetei și cumnatul ei fură încunoștiințați. Ei priimiră cu mulțumire a fi nuni mari și a doua zi, după săvîrșirea sîntei liturgii, cununia se făcu în biserica Batiștei, cu cea mai mare liniște. După înturnarea de la biserică, la casa de zestre a Tincuței, în care se aflau mai mulți invitați, Maria dănțui, păru veselă și fericită, glumi cu toate amicele sale, astfel că făcuse pe toți să nu o mai poată aprofunda. Stoian și Tincuța nici ei nu mai înțelegeau nimic și, în bucuria lor de a se vedea uniți printr-o întîmplare neprevăzută, se lăsară predominați de toată fericirea ce resimțeau.

În fine, cununia și petrecerea luară sfîrșit ca toate în lume și ziua fixată pentru plecare sosi îndată. Elisaveta și Maria erau pregătite de drum. Trăsura de birjă le aștepta la scară. Ele puse înăuntru bagajele de care aveau trebuință, își luară ziua bună de la Stoian și de la Tincuța și plecară să se călugărească.

Cînd Bolboacă veni deghizat ca să omoare pe Maria, după înțelegerea ce avusese cu stăpînul său, era prea tîrziu, căci ea plecase de mai multe zile fără ca nimeni să știe unde apucase. Vătaful de curte rămase dezolat căci pierdea o mie de galbeni și pentru că, după priimirea banilor, era hotărît a se retrage din casa Dăngescului. El căută să se informeze de la vecini, dar nu află nimic și, fiindcă orice umblete ar fi fost nefolositoare, se întoarse acasă și arătă stăpînului său că proiectul lor căzuse. Dăngescu nu păru încîntat de această veste, și închipuindu-și că fata cojocarului fugise din București ca să-și as- cunză dezonoarea, nu găsi de cuviință a se mai ocupa de dînsa, ci plecă chiar în acea zi la monastirea unde se afla Alexandru, ducînd cu sine și ordinul de liberarea lui pe care-l luase în ziua trecută. Timpul era frumos și nopțile senine. El umblă neîncetat zi și noapte și a doua zi, după plecarea sa, ajunse la monastire, pe la două oare după-amiazăzi. Alexandru, care se preumbla În curte, îl priimi cu răceală și nu păru mulțumit de a revedea pe tatăl său. Acesta, înțelegîndu-l, îi zise îndată:

— Nu trebuie să fii supărat pe mine, Alexandre, ci pe nesocotința ta, care te-a făcut să-ți pierzi respectul ce erai dator părintelui tău.

— Pentru orice în lume, nu se cuvenea să-mi strici reputația azvîrlindu-mă în locul cel mai retras al țărei și ocolindu-mă de gendarmi ca pe criminalii de temniță.

— Este adevărat, fiul meu, că m-am purtat cam aspru și aceasta m-a și făcut a veni însumi să-ți redau libertatea. Cît despre esiliul tău, nimeni în București nu știe afară de vornicul, care-mi este prieten, și care mi-a promis că nu va spune nici fratelui său.

— Sunt sigur că știe toată lumea. Dumitale numai ți se pare că s-a ținut secret fiindcă nu te-a întrebat nimeni. Este cunoscut că omul interesat află în urma tuturor sau nu află niciodată. Dar să nu mai vorbim de aceasta, ci să lăsăm ca să ne judece Dumnezeu. Îți mulțumesc că te-ai gîndit la mine și că ai venit să-mi redai libertatea. Ce face muma mea? Este bine, este sănătoasă?

— Nu prea este sănătoasă, Alexandre; cam suferă de splină și de ficat.

— Ai văzut-o? Ai întrebat-o?

— M-am împăcat cu dînsa și suntem foarte bine. În zilele trecute a plecat la munte ca să respire un aer curat și să facă ceva băi după prescrierea medicilor.

— Ce, a fost bolnavă rău?

— Rău nu, dar, cum îți spusei, suferea de splină și de ficat.

— Mă voi duce să o văz îndată după sosirea mea în București. Dar la ce munte s-a dus? În ce județ?

— La Penteleu, în județul Buzăului.

— La Penteleu! zise Alexandru surprins. Dar acolo am auzit că se trimit numai ofticoșii ca să facă cură de zer.

— Este prea adevărat, dar se duc și altfel de pătimași. Și ca să te convingi, poți întreba și pe alții.

— Se poate; nu e de mirare. Am grabă însă a mă duce să o văz. Cînd plecăm?

— Chiar acum; am ordonat să nu dehame.

— Nu ești ostenit? Nu voiești să mănînci ceva?

— Am mîncat pe drum și mă voi repauza în București. Gătește-te, Alexandre, ca să nu înnoptăm pîn aceste locuri.

— Eu sunt gata; bagaje nu am, nici chiar primenele, căci, mulțumită dumitale, m-ai esilat fără să îngrijești a-mi trimite trebuincioasele.

— Aceasta să-ți serve de învățătură, ca să știi în viitor cum să respectezi pe tatăl tău, care te are numai pe tine și care te iubește cu tandreță.

Alexandru nu mai zice nimic, căci avea grabă a se întoarce în București, ca să revază pe scumpa sa Maria. El se pregătește de drum în cîteva minute și, cînd amîndoi fură gata de plecare, se puseră în trăsură și porniră spre București. Pe drum, ei se întreținură despre mai multe lucruri neînsemnătoare ce se petrecuse în București în lipsa lui Alexandru, care părea mulțumit că scăpase de esil. Cînd Dăngescu văzu că fiul său uitase nemulțumirile trecute și că era cu desăvîrșire liniștit, crezu de cuviință a deschide vorba despre însurătoarea ce proiectase. În această intenție el începu a-i zice:

— Alexandre, te rog să-mi spui în sinceritate dacă te mai gîndești la acea fată de cojocar care mi-a cauzat și mie și dumitale atîtea supărări?

— Ce întrebare este aceasta tată? Și cu ce scop mi-o faci, căci nu te înțeleg.

— Cu scopul ca să știu dacă ai de gînd a reînnoi acel legămînt înjositor, care mă blesează și care, la ambiția mea, mi-ar cauza fără îndoială un atac de apoplexie.

— Liniștește-te tată, căci nu voi mai încerca a mă duce pe la acea sărmană fată, care nu strica nimic și care s-a silit totdauna a mă face să fug de dînsa pentru fericirea mea.

— Acestea erau niște mijloace fine prin carii căuta să te apropie și mai mult de dînsa, dar să fii bărbat, să învingi totul și să-ți ilustrezi numele cum l-am ilustrat și eu.

— Mă voi sili, tată, să corăspunz dorințelor dumitale.

Cînd Dăngescu auzi aceste cuvinte ieșite din gura fiului său, îl îmbrățișă în mai multe rînduri și îi zise:

— Vezi acum te recunosc de fiul meu și te iubesc, Alexandre, mai presus de totul în lume. Așadar, poci să-ți comunic fericirea care te așteaptă în București?

— Ce vrei să zici, tată? întrebă Alexandru surprins și nu prea vesel.

— Zic, fiul meu, că te așteaptă o poziție frumoasă. Vei fi numai director la Ministeriul Justiției și vei fi soțul fetei ministrului Gorniceanu, care a venit la mine în persoană să te ceară și să-mi spuie că unica lui copilă i-a declarat că te iubește. Afară de aceasta, să lăsăm că fata este cea mai frumoasă și cea mai bine educată din București, dar are și o zestre cum nu s-a mai dat la nimeni altul pînă în tine.

Alexandru rămase încremenit la această nuvelă neașteptată și, neștiind ce să răspunză, își plecă capul cu întristare. Dăngescu, care observă îndată mina ce făcuse Alexandru, se prefăcu a nu înțelege și urmă:

— O asemenea partidă nu era de lepădat și, în culmea bucuriei, m-am grăbit a arăta Gorniceanului că sunt foarte flatat de onoarea ce-mi făcea printr-o asemenea propunere. Am consimțit dar cu mulțumire și i-am promis totul.

— Dar bine, tată, pentru a promite totul, urma să fiu consultat și eu? O chestie de maritagiu este o legătură pentru viață, și mi se pare că eu nu sunt fată ca să mă promiți oricui m-ar cere. Ca bărbat, îmi place să crez că mă bucur de oarecare independență.

— Nu-mi vorbi astfel, Alexandre. Mă faci să crez că acea fată de cojocar este încă obiectul preocupațiilor tale?

— Nu, tată, dar ce atîta grabă ca să mă însori, cînd am destul timp să aștept. Crezi că ocaziile îmi vor lipsi? Nu sunt destul de bogat și de nobil pentru aceasta?

— Dar poate eu să nu am viață ca să mă bucur de tine și să te văz astfel precum doresc. Ca unicul meu copil ești dator să-mi faci mulțumirea și crez că această mulțumire este și a dumitale.

— Vom mai vorbi despre aceasta, tată. Prea mă iei repede. Avem destul timp să ne întreținem despre ma- ritagiul meu. Nu-ți poci răspunde deocamdată altceva de- cît că am grabă să mă duc la Penteleu ca să văz pe sărmana mea mumă, care trebuie să mă aștepte cu nerăbdare. Peste cîteva zile mă voi întoarce și vom regula lucrurile cît s-ar putea mai bine.

Dăngescu nu mai zice nimic, dar el se gîndi că-și va da multă osteneală ca să-l înduplece.

Pe drum, nu se mai vorbi nimic despre maritagiu. Ei umblară și noaptea neîntreruptă și a doua zi pe la douăsprezece ore erau în București.

Dăngescu îndată ce sosi în capitală se duse la Gorniceanu să-l viziteze și totodată să-i ceară scuze că dacă Alexandru nu venise încă să-i prezenteze omagiile, cauza nu era alta decît că nu-l găsise la moșie unde pretextase că se afla, și că de mai multe zile el plecase la Penteleu ca să vază pe muma sa. Gorniceanu păru satisfăcut pe acest răspuns și dete destul crezămînt spuselor Dăngescului, care se întoarse acasă să se consulte cu Bolboacă despre ceea ce trebuia să facă în această împrejurare delicată.

Alexandru, din parte-i, îndată ce se revăzu în București, își schimbă toaleta și se orientă pe stradele capitalei. Aceasta o făcu în intenția ca să-și piarză urma. El avea grabă să revază pe scumpa sa Maria și, ca să nu fie descoperit de vreun confident al tatălui său, nu găsi de cuviință a veni la dînsa pe strada din fața prăvăliei, ci intră pe portița din fundul grădinei, locul pe unde el își avusese odată întîlnirile amoroase. Portița era deschisă; el intră fără zgomot și tăcerea ce predomina grădina îl făcu să scoață un suspin ca cum ar fi avut un presimțimînt de urîtă augură. El înaintă spre casă, bătu la ușa camerei Măriei, și Tincuța ieși să vază cine este.

Tînără femeie scoase un țipăt la vederea lui și strigă îndată:

— Domnu Alexandru!… Dumnezeul meu, ce plăcere de a te revedea, domnule Alexandre!

— Și eu împarț deopotrivă această mulțumire a dumitale, Tincuțo. Dar Maria unde este?

La această întrebare, Tincuța plecă capul cu întristare și răspunse:

— A plecat din București, domnule Alexandre.

— Ce zici? A plecat Maria mea? Și unde s-a dus?

— Nu ne-a spus, domnule Alexandre. În zilele trecute m-am pomenit cu dînsa și cu mama Elisaveta că-și încarcă bagajele, își iau adio de la mine și de la Stoian, se pun în trăsură și pleacă amîndouă Dumnezeu știe unde.

— Nu este cu putință, Tincuțo. Îmi ascunzi un mister pe care trebuie să-l aflu. Negreșit că s-au petrecut în lipsa mea niște lucruri pe care te temi a mi le comunica.

— Să nu crezi aceasta, domnule Alexandre. Știi că sunt sinceră; singur mi-ai spus-o. Iată cum decurge împrejurarea și te rog să mă crezi căci este tot curatul adevăr.

— Vorbește, Tincuțo; am grabă și frică să te ascult.

— Sunt mai multe zile, de cînd sărmana mea verișoară, întorcîndu-se de nu știu unde, m-a chemat pe mine și pe Stoian în casă și ne-a declarat că trebuie să părăsească Bucureștii pentru totdauna. Mai întîi, am crezut că ne vorbea astfel, unde era coprinsă de mîhnirea celor petrecute între dumneata cu tatăl dumitale. Am rugat-o să se liniștească și să aibă curagiu, dar sărmana mea verișoară ne-a mărturisit că orice i-am zice ar fi de prisos și că trebuie cu orice preț să părăsească Bucureștii… Am întrebat-o unde se duce și mi-a răspuns că nu poate să-mi spuie și că secretul care o face să plece îl va ști numai dînsa și mormîntul. Nu am stăruit să aflu mai mult căci aceasta ar fi mîhnit pe Maria. Cu două zile înainte de plecare, m-a măritat după Stoian, zicînd că aceasta era ultima ei dorință și mi-a dat de zestre această casă cu toată marfa din prăvălie. Nu eram dispusă să mă mărit, domnule Alexandre, tocmai cînd sărmana mea verișoară suferea atît de mult, și cu toate că am stăruit într-un refuz, dar a trebuit cu voie, fără voie să-i împlinesc dorința. Aceasta este tot ce știu, și te rog să nu mai rămîi un minut la îndoială. Alexandru ascultase pe Tincuța într-o desăvîrșită uimire. Mintea lui se rătăcise și nu știa ce să răspunză spuselor ei. În fine, el reîncepu să vorbească după o lungă tăcere:

— Nu cumva tatăl meu i-a trimis vreun răspuns nemulțumitor și a fugit împreună cu mama Elisaveta ca să scape de persecuțiile lui?

— Nu știu nimic din toate acestea, domnule Alexandre. Afară numai de cele ce vă arătai. Știi că eu nu ascunz nimic.

— Te crez, Tincuțo, și îți mulțumesc. Sunt sigur că Maria s-a dus la vreo monastire și voi pleca să o găsesc.

— De astă părere sunt și eu, domnule Alexandre.

— Voi vizita dar toate monastirile și toată țara pînă o voi găsi, și odată găsită, suferințele ei și ale mele vor înceta pentru totdauna. La revedere, Tincuțo.

— Să te întorci sănătos, domnule Alexandre. Vă urez toate fericirile din lume.

— Și dumitale asemenea, bună Tincuță.

Alexandru se întoarce acasă și, fără a pierde timpul, se gătește de drum, închiriază o trăsură de birjă șl pleacă mai întîi la Penteleu ca să vază pe muma sa.