Mistere din București/Reînturnarea
— Ce zici tu, Neagule, despre istoria Măriei? întrebă Dăngescu pe vătaful său de curte într-o dimineață cînd acesta se afla în camera lui.
— Ce să zic, cocoane, decît că am nerăbdare să-i văz odată sfîrșitul la un fel.
— Unde dracu să se fi înfundat acea fată de cojocar și ce va fi cugetînd să facă în urma celor ce i s-a întîmplat?
— Aceasta m-ar interesa și pe mine să știu, dar din nenorocire nu mi-a dăruit Dumnezeu înțelepciunea lui Solomon ca să ghicesc în gîndurile oamenilor, sau cel puțin mirosul cîinelui prin care i-aș fi putut lua urma.
— Nu este vorba de urma ei, căci tu nu i-ai fi putut-o lua niciodată. Mă gîndesc la Alexandru, care trebuie să o găsească, și odată găsită, ce-i va spune ea?
— Sau mai bine, ce va face domnu Alexandru dacă va afla, adăogă vătaful de curte. Aici este rădăcina ne- astîmpărului meu care mă face să nu mai poci închide ochiul ziua și noaptea și vă mărturisesc, cocoane, că-mi este frică de nu mă țin picioarele.
— De ce să-ți fie frică, nerodule? Și chiar cînd Alexandru ar afla ceva de la Maria, de unde va ști el că tu ai fost esecutorul nenorocirei ei pe cît timp acea fată nici nu te cunoaște, nici nu este bine încredințată de ceea ce i s-a întîmplat și în ce loc.
— Mă iartă, cocoane, și te rog să-mi dai voie a-ți spune că acestea sunt parigorii de om bolnav, cum zice proverbul. Curînd sau mai tîrziu se dovedesc drăciile, oricît de ascunse s-ar ține, și cu toate că eu sunt acela care am adoptat ideea de a nenoroci pe acea fată ca să scăpăm pe domnu Alexandru de dînsa, dar acum îmi pare rău și mi-e frică că toate acestea se vor sparge odată în capul meu.
— Nu te neastîmpăra de aceasta, Neagule. Te voi susține eu oricum s-ar învîrti împrejurările; de atîta lucru crez că voi avea puterea să te apăr precum am făcut și altă dată.
— Așa este, cocoane, și speranța mea este în Dumnezeu și în dumneata, zise Bolboacă prefăcînd încrederea. Cu toate acestea, este o vorbă că „paza bună întîmpină primejdia rea”, și eu m-am gîndit că ar fi bine să mă fac teacă de pămînt îndată ce se va întoarce domnu Alexandru în București și pînă va voi Dumnezeu să se însoare cu fata lui coconu Gorniceanu. Vezi, acesta este neastîmpărul meu cel mai mare. Gîndirea mea este neîncetat pironită la această însurătoare, de la care atîrnă toată gloria și toată fericirea familiei mele. Am grabă de a revedea pe Alexandru, care trebuia să se fi întors pînă acum. Ce va fi făcînd el de atîtea zile la Penteleu?
— Și eu îmi fac această întrebare, cocoane, și-mi zic: peste ce mulțumire va fi dat domnu Alexandru la munte de a rămas acolo atîtea zile? Să nu să fi dus la vreun alt Penteleu, cocoane?
— Nu voi să crez altceva, Neagule, decît că muma l-a oprit lîngă dînsa, interumpse Dăngescu, căutînd să se liniștească. Elena este o femeie curioasă; ea esa- gerează totdauna afecția ce are pentru fiul său și dacă Alexandru a luat o prefacere în manierele sale către părinți, aceasta trebuie să o imput nevestei mele. Este cunoscut că multa dragoste strică totdauna pe copii.
— Vorbiți ca un înger, cocoane. Nu mai departe mă dau de esemplu pe mine și încredințez că dacă părinții mei mă iubeau mai puțin, fără îndoială că nu aș fi săvîrșit atîtea greșale în trecut. Ca să mă înțelepțesc și ca să mă întorc la dreapta judecată, a trebuit să sufer multe și să-mi sparg capul de toate zidurile.
— Ai fost și tu iubit de părinți? întrebă Dăngescu -cu mirare. Curios lucru! Dacă nu mă înșel, mi se pare a fi auzit din gura ta că ai fost aruncat în lume sau mai bine lepădat de părinți fără ca să știi cine au fost, nici să-i fi apucat vreodată.
— Este prea adevărat că v-am spus aceasta, zise Bolboacă mușcîndu-și buzele. Și astăzi nu zic altfel. Dar voi să arăt că în copilăria mea se vede că am fost rîz- gîiat și iubit și de aceea am făcut la nerozii.
— Am început a nu te prea înțelege, Neagule, și îți mărturisesc că trebuie să fie un mister infernal în nașterea ta, căci ce alt te-ar face să-mi ascunzi origina?
— Să nu credeți aceasta, cocoane, căci, și dacă aș știi ceva, tocmai dumitale să nu-ți spui? A fost numai o neînțel…
Și Bolboacă nu apucă să sfîrșească că rămîne stîlpit, cu ochi ațintați pe fereastă.
— Dar ce ai? îl întrebă Dăngescu, privindu-l cu mirare.
— Domnu Alexandru a intrat în curte, zise Bolboacă cu jumătate vocea. Dumnealui este, îl recunosc!
La aceste cuvinte, el își întoarce privirile de la fereastă și, fără să piarză timpul, iese fuga din cameră.
— Ce spui? murmură Dăngescu venind la fereastă și uitîndu-se. În adevăr, el este, dar care să fie pricina de vine pe jos!
Pe cînd Dăngescu făcea aceste reflecții, Alexandru era în mijlocul curței, și dacă Bolboacă îl zărise, aceasta fusese o fericire pentru dînsul, căci la vederea acestui mizerabil, Alexandru, în furia sa, nu ar fi putut fără îndoială să se stăpînească, precum își propusese.
Alexandru nu voise să-și mai aducă bagajele în casa părintească pentru că nu conta să mai intre niciodată într-însa. El sosise în ziua trecută și, în interesul de a nu mai compromite liniștea Măriei, trăsese împreună cu dînsa și cu Elisaveta la Otelul de Europa, unde avea cunoștințe și unde fusese totdauna mulțumit. Această hotărîre a lor era luată după drum ca să rămîie la acest otel pînă cînd Alexandru va face pregătirile trebuincioase pentru maritagiu. Maria și Elisaveta se supuneau cu mulțumire la toate dorințele lui Alexandru. Ele îl rugase numai să înștiințeze pe Tincuța despre sosirea lor ca să vie să le vază. Această dorință Alexandru le-o îndeplinise prin trimiterea unui servitor al otelului la casa Tincuței, care, auzind că scumpa sa verișoară și că buna sa mătușică erau în București, nu știuse cum să se îmbrace mai în grabă ca să vie să le îmbrățișeze.
A doua zi de dimineață, după sosirea lor, Alexandru fusese la Ministeriul Justiției, unde îndeplinise oarecarii formalități ce credea necesarii pentru liniștea sa viitoare. Rezultatul îl dobîndise foarte lesne, căci se înțelesese cu directorul, care din întîmplare era un om cumsecade.
Cînd el nu avea pentru moment altceva mai interesant de făcut decît de a ridica, din camera ce ocupa la tatăl său, vreo opt sute galbeni, ce cîștigase din procese pledate de dînsul, și alte mici objecte și cîrtii de carii avea trebuință, veni pe jos, ca să nu facă zgomot, și, fiindcă avea cheia asupră-i, intră de-a dreptul în camera sa fără ca să dea de știre la nimeni.
Dăngescu nu putea înțelege această manieră a fiului său de a se întoarce dintr-un voiaj. El voi să iasă în sală ca să-l întîmpine, dar fu reținut de cugetarea că poate Alexandru va fi găsit pe Maria și că aceasta în desperarea ei va fi mărturisit totul. El rămase dar în camera sa și lăsă lui Alexandru alegerea de a veni să-l vază cînd va fi dispus pentru aceasta.
Vătaful de curte, îndată ce ieșise de la stăpînul său, coborîse în cîteva sărituri scărița de din dos, și în zăpăceala sa neștiind ce face, intră în grădină, se uită rătăcit în tot lungul ei, și văzînd o tocitoare în care se conserva apă pentru udatul florilor, sări într-însa în nesimțire și intră în apă cu jumătate corpul.
„Din norocire apa este caldă și timpul frumos, își zise el, cînd simți că umiditatea pătrunsese pînă la piele. Voi zice că am făcut o baie rece ca să mă răcoresc, și iată totul. Ce l puțin mă voi alege cu atîta și voi scăpa de o bătaie sigură căci afurisitul de ciocoi trebuie să fi aflat totul”.
Acestea fură reflecțiile ce făcu vătaful de curte cînd se găsea în tocitoare, de unde era hotărît să nu iasă decît după ce se va încredința că furtuna a trecut.
Alexandru găsește banii, objectele și cîrtiile la locul unde le pusese. El la banii, îi împarte în mai multe suluri și îi pune în toate buzunarele ce avea ca să nu le simță greutatea. După aceea, împachetează cîrtiile și micile objecte și bijuterii și le pune în două buzunare ale hainei, ce purta pe deasupra celorlalte. După ce termină totul, iese în sală, și rămîne cîteva momente a se consulta dacă trebuia să vază atunci pe tatăl său și să-i anunțe că-i părăsește casa pentru totdauna, sau să amîne această întrevedere pentru altă dată. El nu luase încă nici o partidă, cînd Dăngescu, care își pierduse răbdarea și care era turmentat de curiozitatea de a întîlni pe fiul său, ieși în sală ca să trimiță pe un servitor să-l cheme. Dar care fu mirarea sa și a lui Alexandru cînd se întîlniră față în față! Alexandru era pe gînduri și, la vederea tatălui său, ridică capul și necazul începu să apară în ochii lui. Dăngescu, din parte-i, care nu se aștepta să-l găsească în sală, rămase uimit cînd îl văzu într-o asemenea poziție. Cu toate acestea, el nu-și pierdu cumpătul și înaintă spre Alexandru:
— Mă prinde mare mirare, Alexandre, de a te vedea întorcîndu-te dintr-un voiaj, pe jos și fără bagaje, întocmai ca un om care și-a pierdut mințile. Intrași în casă fără să anunți pe nimeni. Te găsesc în sală și nu-mi zici cel puțin bună ziua. Ce sunt manierele acestea și unde ți-ai priimit creșterea ca să te porți atît de urît cu tatăl tău?
— Titlul de tată al meu nu-l mai ai, domnule, de acum înainte, zise Alexandru cu dispreț. Ai comis niște fapte carii îți ridic pentru totdauna dreptul de a mai avea un fiu și o familie. Nu mai ești părintele meu, domnule. M-am lepădat formal și de numele dumitale și de bunurile dumitale părintești. Nu mai am nici o afecție pentru dumneata, și aceasta am venit să-ți spui. ca să nu-ți mai dai osteneala să afli.
Alexandru era palid și pronunțase aceste cuvinte cu o voce seacă și interumptă de necazul ce se desina pe toată fizionomia lui. Ochii lui se roșise și esprimau turbarea. Dăngescu era spăimîntat și la rîndul său necazul îl apucă deodată.
— Văz că ești nebun și că nebunia te-a făcut insolent, strigă el cu asprime. Ai merita palme, lovituri, dar te disprețuiesc ca pe un ticălos.
— Disprețul dumitale îmi face onoare, domnule, zise Alexandru cu un zîmbet satanic. A fi desprețuit de crimă, va să zică a fi stimat de virtute și de onoare.
— Ce îndrăznești să zici, mizerabile! strigă Dăngescu ridicînd mîna ca să lovească pe Alexandru.
— Ho, ho… nu te aprinde, domnule; zise Alexandru parînd lovitura cu bastonul. Un om ca dumneata nu este în drept a avea momente de aprindere. Nu mă îndoiesc că erai de un mare sînge rece cînd Maria, fidențata mea, căzuse victima dumitale. Și ce a putut mișca o inimă atît de împietrită și nesățioasă de nelegiuiri ca a dumitale Ai omorît pe Frusina, ca să-ți satisfaci o dorință ce-ți aducea dezonoare. Ai acuzat pe Sălcianu în locul dumitale, ceea ce a cauzat moartea sărmanului bătrîn, și în loc să fii mustrat de conștiință, să pleci să te po- căiești și să rogi pe Dumnezeu ca să te ierte, vii pentru a treia oară și dezonorezi pe fidențata fiului dumitale? Și îndrăznești a-ți mai permite momente de aprindere și un aer impunător de părinte?… Pînă aci, domnule! Respectul ce-ți eram dator s-a șters de mult; titlul de fiul dumitale se șterge pentru eternitate. Astăzi nu mai sunt pentru dumneata decît un particolar și unul din acei particolari carii nu te pot suferi. Ne vom mai în- tîlni poate vreodată, dar nu într-o casă sau în vreun loc public, ci în pretoriul unui tribunal, unde vei fi chemat a da cont de toate nelegiuirile dumitale.
Dăngescu era teribil, ochii lui erau muiați în sînge. Cuvintele lui Alexandru îl înfuriase în gradul cel mai mare și, nemaiascultînd decît turbarea sa, se repede spre fiul său și pentru a doua oară încearcă să-l lovească, dar nu reușaște nici de astă dată căci Alexandru îl oprește, zicîndu-i:
— Nu căuta să mă lovești, căci pe Dumnezeul meu care ne vede nu aș putea să rămîi liniștit. Adio, pentru totdauna și gîndește-te că de astăzi nu mai ai un fiu, căci m-am lepădat formal de numele dumitale și ți-am ridicat tot pe această cale orice fel de drept de asprime ai mai încerca să esersi asupră-mi.
— Vom vedea, vom vedea, mizerabile! strigă Dăngescu tremurînd de necaz. La luptă dar, și de astă dată nu vei mai scăpa din monastire, unde-ți vor putrezi oasele. Te voi aduce iarăși la dreaptă judecată.
Alexandru nu-i mai răspunde și se depărtează, iar Dăngescu, voind să intre în camera sa, în zăpăceala în care se afla, nu nemerește ușa, ci își lovește capul de zid. Această lovitură contribui și mai mult ca să-l turbeze cu desăvîrșire, ceea ce îl făcu să forțeze ușa camerei sale printr-o izbitură de picior și astfel își făcu intrarea.
Ar fi cu neputință ca să descrie cineva starea în carea se găsea Dăngescu în urma disputei ce avusese cu Alexandru. El hîrîia ca un tigru, spărgea tot ce se prezenta dinaintea sa și, în fierberea sîngelui, sfărîmă mai multe scaune izbindu-le de oglinzi și de tablouri, astfel că în cîteva minute toată mobila din acea cameră era redusă în bucăți și în țăndări.
Dacă în aceste momente Bolboacă s-ar fi găsit dinaintea lui Dăngescu, fără îndoială că creierii săi ar fiu luat loc lîngă țăndările de mobile resfirate pe parchet. Dar pentru fericirea lui, se afla în tocitoare unde de multă, umezeală începuse să tremure și să [se] încredințeze că apa nu era așa de caldă pe cît o găsise mai-nainte.
Dăngescu se liniștește prea tîrziu, dar liniștea îi veni cu o durere de cap grozavă, precum se întîmplă totdauna după o iritație nervoasă. Inima lui nu mai palpita decît în mici intervale; el simți într-însa un gol uscat și setea ce avu îl făcu să bea două pahare mari cu apă. Numai cu modul acesta reuși oarecum să se răcorească puțin:
„Alexandru m-a amenințat! zice el posomorît și pe gînduri. Fiul meu cugetă rușinea mea pentru un amor nesocotit și înjositor. Am nevoie să dau crezămînt ziselor lui. Un fiu nesupus, un fiu ingrat, un fiu care amenință, pe părintele său, care vrea să-l lovească, să-l denunțe guvernului, să se bucure de nenorocirea celui care i-a dat viața, celui care l-a crescut și l-a nutrit!… Aceasta este grozav! El merită moartea, merită ocna, merită a fi spînzurat!… Capul îmi este greu, nu poci să mă liniștesc; nu mă simț în stare a cugeta… Unde să fie Neagu? ”
— He, cineva! strigă el sunînd clopoțelul.
Un servitor intră în cameră.
— Cheamă îndată pe Neagu, îi ordonă el. Spune-i că sunt singur și că a plecat cine știe bine.
Servitorul se înclină și iese. El coboară scărița de din dos, bate la ușa camerei lui Bolboacă, îl cheamă, și nu priimește nici un răspuns. După aceea, se duce să-l caute în toată casa și negăsindu-l nicăiri, intră în grădină, singurul loc unde nu fusese. În grădină se uită în toate părțile și nu văzu pe nimeni. Era dispus să se întoarcă, lîngă stăpînul său ca să-l încunoștiințeze despre aceasta, dar ca să se convingă de adevăr, pînă a nu pleca, începu să strige:
— Domnule Neagu, în grădină ești?!
La această chemare, vătaful de curte tresări deodată și, cunoscînd vocea servitorului, ridică capul din tocitoare și răspunse încet:
— Aici sunt, Antoane, ce mă vrei?
— Auz! Ce zici?… Dar unde ești? reluă servitorul preumblîndu-și privirile cu mirare.
— Aici sunt, în tocitoare, zise Bolboacă scoțînd capul mai mult și făcîndu-i semn să tacă și să se apropie.
La această încunoștiințare, servitorul zărește capul vătafului de curte și se apropie de dînsul, făcîndu-și cruce.
— Dar ce cauți în tocitoare, domnule Neagu?
— Nu vorbi tare, Antoane, zise Bolboacă cu frică. Am o durere de cap grozavă, și temîndu-mă să nu-mi cază vreo dambla, m-am aruncat în tocitoarea asta cu apă ca să mă răcoresc.
— Dar bine, nu puteai să zici la cineva ca să-ți toarne în cap cîteva doniți cu apă de puț sau să te duci la gîrlă să te scalzi?
— Ar fi fost prea tîrziu. Vezi bine că am avut așa mare grabă, încît m-am aruncat îmbrăcat. Dar să lăsăm aceasta. Spune-mi ce mă vrei?
— M-a trimis coconu să te chem și să-ți spui că este singur și că a plecat cine știi bine.
— Așa ți-a zis? Îți aduci bine aminte, Antoane? Nu te înșeli?
— Cîtuși de puțin, zise Anton. Acestea sunt curatele cuvinte ale coconului.
— Dacă este așa, fă bine, dragă Antoane, de-mi ajută să ies din tocitoare.
— Cu plăcere, domnule Neagu, zise servitorul su- mețindu-și mînicile și pregătindu-se a da ajutorul ce i se cerea.
Bolboacă apucă mîna lui Anton cu mîna dreaptă și cu cea stîngă se proptește de marginea tocitoarei. În această stare, el se ridică, dar cu mare anevoință, căci apa intrase pe dedesubtul hainelor și a trebuit mai întîi să stea puțin să se scurgă și în urmă să sară afară.
— Doamne, în ce stare te găsesc, domnule Neagu! observă servitorul scuturîndu-se de apa de care fusese stropit la ieșirea lui Bolboacă. Ar crede cineva că te-ai vîrît în tocitoare ca să te ascunzi de tătari și de zavragii?
— Crează cine ce o vrea murmură vătaful de curte tremurînd. Pleacă de spune coconului că viu îndată; eu mă duc să-mi schimb hainele. Dar vezi, Antoane dragă, să nu-i spui unde m-ai găsit.
— Nu avea grijă, domnule Neagu, căci aceasta nu este treaba mea.
Servitorul se depărtează și Bolboacă intră repede în camera sa. Umiditatea îi intrase în pori, răceala îl co- prinsese și vinețeala, ce se vedea pe fizionomia lui, anunța că va cădea bolnav. Fără dar a pierde timpul, el se dezbracă cu iuțeală, se șterge cu o pîslă groasă ca să-și înferbinte sîngele, și după aceea îmbracă rufe și haine curate.
Trecuse aproape o jumătate oră în această afacere, cînd gîndindu-se că stăpînul său trebuia să-l aștepte cu nerăbdare, avînd totdeodată și marele interes de a afla ce se întîmplase cu Alexandru, iese din camera sa, închide ușa după dînsul, suie scărița și, ajungînd la camera stăpînului său, bate ușor la ușă, ceea ce avea obicei să facă totdauna.
— Intră, strigă Dăngescu dinăuntru cu o voce care făcu pe Bolboacă să sară înapoi.
„Ce să aibă stăpînul meu! cugetă el puind mîna pe clanță. Hm… hm… se vede că furtuna a fost cam zgomotoasă. ”
— Dar vin’ odată, strigă Dăngescu și mai tare cînd recunoscu lovitura vătafului său de curte.
— Iată-mă, cocoane, zise Bolboacă deschizînd ușa și intrînd în cameră.
— Ce dracu faci de ai întîrziat așa de mult? Este un secol de cînd am trimis să te cheme.
— Am stat ascuns, precum bine știi, cocoane, și într-un loc de unde ieșind, a trebuit să întîrziez puțin pînă să-mi schimb hainele.
— Aveam grabă să te întîlnesc ca să-ți spui lucruri mari.
— Și eu am nerăbdare să le aflu, cocoane.
— Am văzut pe Alexandru, pe acel fiu ticălos. El știe tot ce s-a întîmplat cu Maria și a venit să-mi declare că s-a lepădat de numele meu și de titlul de fiu.
— Ce rușine pentru un om ca dumnealui ca să facă atît zgomot pentru o fată de cojocar!
— Așa, mizerabilul, ba încă m-a insultat, a amenințat să mă lovească; mi-a zis că ne vom revedea în preto- riul unui tribunal, uncle îmi va cere cont de toate cele… O! dar îl voi învăța eu minte; îi voi arăta ce drepturi are un părinte asupra unui fiu.
— Aceasta este grozav, murmură vătaful de curte, plecînd capul și simțind un fior rece că-i trece pîn toate încheieturile corpului. Să vă amenințe pe dumneavoastră!… Să vă insulte în față!… Să cugete a vă pîrî guvernului și a vă face rău!… acesta este un lucru neauzit, nepomenit!
— Dar îl voi pedepsi, îl voi nenoroci, și de astă dată îl voi înfunda într-o monastire de unde nu va ieși decît poate după ce-i vor putrezi oasele.
— Aceasta crez, cocoane, că-l va îndîrji și mai mult, și nu e de mirare ca chiar din esiliu să facă arătare guvernului. Apoi coconița se va duce să-l vază, va afla totul, se va revolta… vei avea doi inemici în loc de unul, și, în sfîrșit, cine te încredințează pe dumneata că cei mai putea să-l esilezi, cînd s-a lepădat de numele dumitale și de titlul de fiu?… Dați-mi voie a vă spune, cocoane, că domnu Alexandru cunoaște legile și formele mai bine decît oricare. Întîi l-ați putut esila căci a fost ridicat, fără veste, dar acum nu rămîi la îndoială că și-a făcut toate pregătirile și toate formele ca să nu mai aveți nici o putere asupră-i. Căci în adevăr, ce alt l-ar fi silit să se lepede de titlul de fiu și de numele părintelui său?
— Ai dreptate, zise Dăngescu pe gînduri. Și la aceasta m-aș fi gîndit și eu, dar în starea în care mă găsesc, mă simț în neputință de a raționa cum trebuie. Acel ticălos m-a revoltat atît de mult încît puțin a trebuit ca adineaori să-mi fi pierdut viața.
— Vi s-a întîmplat ceva supărător? întrebă vătaful de curte cu iuțeală, prefăcînd interesul ce lua la viața stăpînului său.
— Am avut o amețeală grozavă, lucru ce nu mi s-a întîmplat în viață. Și neapărat că aș fi căzut subt lovitura unei apoplexii dacă nu mă răcoream cu două pahare cu apă. Acest fiu, precum am prevăzut, îmi va scurta viața și fără îndoială că mă va face să nu mai scoț capul în lume. Fiecare va ști, și crez că a și început să afle, pricina pentru care el s-a lepădat de numele meu. Criticile trebuie să circule diin gură în gură; omorul Frusinei, acuzarea și moartea Sălcianului, boala nevestei mele, dezonoarea Măriei; toate acestea se vor cunoaște în curînd de toată lumea, de la însuși fiul meu!… Tremur numai gîndindu-mă. Vezi tu, Neagule, cînd s-ar afla, aș fi în stare să mă sinucid.
— Să te sinucizi!… dar nu te gîndești, cocoane. Dumneata să te lepezi de o viață atît de prețioasă pentru o lume întreagă!… să cugeți o asemenea grozăvie, pe cît timp ești în drept a face totul fără a păcătui cîtuși de puțin înaintea lui Dumnezeu.
— Nu te înțeleg, Neagule; vorbește mai deslușit.
— Voi să zic, cocoane că ești prea bun, prea indulgent, și rău faci. Eu îmi mărturisesc păcatul că nu poci îi ca dumneata. Înțeleg să iert fiului meu o greșală de copilărie, o nerozie și chiar o nebunie. Dar să mă insulte, să amenințe să mă lovească și să cugete a mă denunța guvernului ca să mă nenorocească. O!.. o!… pînă aci! Lucrurile s-ar schimba cu totul. Chiar legea bisericească: nu îngăduie astfel de necuviințe. Ea zice că dacă un fiu ridică mîna asupra părintelui său, să i se taie acea mînă. Se înțelege dar că dacă insultă, gura trebuie să i se închiză pentru totdauna. Asemenea și cînd gîndirea îi este pornită a face rău părintelui său, acea gîndire trebuie iarăși să înceteze de a mai funcționa.
— Ce zici tu, Neagule? murmură Dăngescu cu o căutătură posomorîtă. Găsești de cuviință să… nu mai esiste Alexandru?
— Eu nu am zis nimic, cocoane, ci legea bisericească prescrie asemenea pedepse pentru copiii rău cugetători ai părinților lor.
— Legea bisericească!… se poate. Este adevărat că eu nu o prea cunosc, dar crez că așa trebuie să fie. Ei bine, clacă Dumnezeu o voiește, facă-se voința lui și moară dar acel fiu nelegiuit care cugetă dezonoarea și nenorocirea celui ce i-a dat viața!
Bolboacă plecă capul și nu proferă un singur cuvînt. Dăngescu se uită la dînsul ca să-l consulte, dar neîntîl- nindu-i privirile, urmă a zice după o mică tăcere:
— Ce părere îți dai tu, Neagule, despre această ho- tărîre?
— Eu, cocoane, ce părere voiești să-mi dau în privința domnului Alexandru decît că este un fiu rău. Cît însă în ceea ce privește hotărîrea dumneavoastră de a-l om… pentru relele dumnealui purtări, mie nu-mi este permis nici a o aproba, nici a o dezaproba. Nu sunt decît un servitor gata a îndeplini orice poruncă mi-ați da.
Vătaful de curte, după ce propusese stăpînului său drumul sau mai bine mijlocul prin care ar putea să scape de persecuțiile lui Alexandru și de răzbunarea ce neapărat se prepara și în contra lui, ca unul ce era dovedit de complice, se dete la o parte ca să nu i se impute niciodată săvîrșirea unei crime ce singur o provocase.
Dăngescu însă era atît de orb și atît de încrezător în acest servitor, încît departe de a pătrunde în intențiile lui, le privea totdauna într-un înțeles contrariu, ceea ce-l făcu a-i zice:
— Te înțeleg, Neagule. Nu voiești să-mi arăți aprobarea ta pentru o simplă chestie de bună-cuviință, și îți dau toată dreptatea. Este în adevăr trist lucru ca un tată să omoare pe fiul său, dar în asemenea împrejurări este cu neputință de a lua o altă partidă. Ei bine, Neagule, tu care mi-ai fost totdauna devotat, te însărcinez să-l cureți îndată după această lume, oricum te va povățui mai bine iscusința ta.
— Te-ai gîndit bine, cocoane? întrebă vătaful de curte prefăcînd o mină posomorîtă. Hotărîrea dumitale este nestrămutată?!
— Așa de nestrămutată, cum sunt nestrămutat în toate hotărîrile mele, zise Dăngescu.
— Atunci îmi plec capul și mă supui voinței stăpînului meu.