Moartea (Bolintineanu, 2)
Nu-i întreagă fericire
Pe acest pămînt de chin!
Orice tînără zîmbire
Are-n umbră un suspin.
În deșert tu strîngi avere,
Viața n-ai s-o moștenești;
Moartea vine și te cere,
Și cu aur n-o oprești.
De te urci pe tron, ea vine
Lîngă tine a ședea.
De te-mbarci spre țări străine,
După tine vine ea.
În ospețe răpitoare
Cînd închini ca să trăiești,
Ea s-arată rîzătoare:
Cupa morții tu lovești.
Cînd pe sînul frumuseții
Tu pleci capul fericit,
Moartea-ți taie firul vieții
Și îți zice: „ai iubit!”
Dorul nostru se precurmă[1]
Viața cînd o părăsim:
Moartea-i vorba cea din urmă,
Și cu ea nu socotim!
Cu oricine e grăbită,
Cu bogat, cu cerșetor.
Moartea este mai cinstită
Decît omul muritor.
- ↑ A se curma;