Moartea lui Artur

Moartea lui Artur de Alfred Tennyson

Traducere din englezește în versul original de Petre Grimm

Atunci strigă viteazul Bedivere: „Stăpâne Artur, unde să mă duc? Și, unde să-mi ascund acum» ochii? Căci u murit frumoasa vreme veche Când orice dimineață aducea Prilej de vit»jii pentru credința. Și fiece prilej un alt viteaz.

O! unde este vremea când păstorii Privind la steaua ce-i călăuziă Mergeau să ducă smirnă și tămâie ? S'au dus acum vitejii cavaleri Ce s'adunau la masa cea rotundă — Un chip ce’nfațișa întreaga fume — Și cel din urmă eu, fără tovarăși Mă duc și împrejuru-mi e’ntuneric Și oameni noi cu altă ’nfâțișare Străini la chip și port, cu alte gânduri' far Artur îi răspune ’ncet din luntre... „Acum se schimbă rostul vechiu'al lumii Și-o nouă rânduialâ u iâ locul.

Și Dumnezeu se-arată 'n multe chipuri, Căci obiceiul vechio, oricât de bun. Aduce câteodată stricăciune.

In tine singur cată-ți mângâiere.

Cu ce-aș putea să te mai mângâiu eu? Eu viața mi-am trăit și ce-am făcut, El, cel de sus, să judece, să iertel Iar tu de nu mi-i mai vedea de-acum Te roagă pentru suftetu-mi, căci multe Se fac prin rugăciune 'n astă lume. De care nici prin vis ea nu-și dă seamă In rugăciune pentru mine vor ba-ți Ca un izvor să curgă zi și noapte; Căci ce deosebește pe un om De dobitoacele a căror via}ă-i oarbă, Când el, știind că este Dumnezeu, In rugăciuni nu-și înalță mâna, Și pentru el și pentru-ai lui prieteni. Căci doar așa pământul cel rotund Este legat ca printr'un lanț de aur Ce'ncorjură a Domnului picioare. Și-acum rămâi cu bine, eu mă duc Așa cred eu, dar nu pot ști de-i astfel, (Căci mintea mi-e 'ntr'un nor de îndoială), Mă duc cu cei pe cari îi vezi aici. In valea insulei Avilion,

Unde nu cade grindină, nici ploaie. Și nici zăpadă, și nici vânt nu bate. Și iinde vezi doar pajiști fericite, Livezi frumoase, mare liniștită, Ș’arolo-mi vindec rana dureroasă".

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Așa vorbit-a el și-atuncea luntrea Cu pânze și lopeji porni să miște Ca lebăda, ce înaintea morții, Cântându-și iar sălbaticul ei cântec. Și inulfându-și aripile-i albe, Cu pieptul plin in valuri se aruncă. Și mult a stat viteazul Bedivere Șl multe și-aducea aminte-acuma Pân’ce pieri corabia in zare Și peste vaIuri vaetul muri.