Monolog

 

Buza cum de vânt ți-i arsă și de soare,
câmp mă simt, pe care să-l săruți;
umbră ți-am căzut, ca lutul, la picioare –
trec pe miriști nouri neștiuți.

Umeri cu lumină rară de dumbravă,
iar vă plouă zeci de dimineți;
culmile în hău te chiuie și-n slavă –
chiotul sălbaticei vieți.

Totuși, depărtări ai dat; singurătatea
Bate-n frunzele cu gust amar;
drumurile se deznoadă-n vastitatea
miriștii cu nouri grei de var.

Ca-ntr-un ochi bolnav se tulbură lumina,
Sună-n dealuri râsul veșniciei –
cad cu ploile, să-ți crească sub tulpina
clară hrana viermilor și-a gliei.