Morală și educație

 

I

Frate Vlahuță,

Prea multe ghicitori îmi pui, și prea grele. Fiindcă însă ne-am legat amândoi să ne răspundem numaidecât, îmi voi da osteneală să-mi țin rândul și nu voi căuta prea adânc răspunsurile; căci pe de o parte, cum mă știi de atâta timp din tinerețe, sufăr la vedere; iar pe de alta, în fața oricărei întrebări, mi-aduc aminte de o mică poveste orientală. A-ntâlnit odată un negustor glumeț, întorcându-se din târg, pe Nastratin Hogea, vechiul nostru prieten din copilărie, și zice:

— Hogeo, dacă ghicești ce am eu în basmaua asta, ți-l dau ție să-l faci jumări… Ia ghici!

Hogea se gândește și răspunde:

— Ia mai spune încă o dată.

— …Dacă ghicești ce e, ți-l dau să-l faci jumări…

— Nu-i destul atâta. E prea pe departe. Mai dă-mi un semn măcar, să mă apropii de-nțeles.

— Așa? Adaugă negustorul; uite: e ceva gogonet, cu coaja tare, și-nauntru, dacă spargi coaja, deasupra e alb, și-n mijloc e galben.

— Ei! Zice Hogea, după ce se gândește bine; lasă’, că știu acuma: ai scobit o gulie și ai vârât înauntru o bucățică de morcov!

Așadar, n-am să caut, ca Nastratin, prea departe înțelesul ghicitorilor ce-mi pui; am să răspund d-a dreptul scurt, precum mă taie capul, și anume:

1) încotro mergem?

— Dacă am avea pe cine să ne poată duce, am merge încotro ar trebui să mergem. Dar fiindcă la noi toți comandă și nimeni n-ascultă – căci nu s-au născut încă nici cine să știe comanda, nici cine să știe asculta – mergem și noi cum merg toate în natură, sub imperiul necesității, mergem încotro o vrea Cel-de-sus – Dumnezeu adică. Și doar o fi el bun să nu ne ducă de râpă!

Eu, după priceperea mea, cunoscând adânc înțelegerea a celui cu care stau de vorbă, numai cu acest răspuns m-aș socoti plătit față de toate întrebările tale; totuși, fiindcă-mi place să stau de vorbă cu un om care-nțelege așa de bine, voi să urmez mai departe…

2) Suntem, ca neam, în faza de copilărie, de tinerețe, de bărbăție, sau îmbătrânim fără învățătură de minte?

Acestă-ntrebare a ta o pricep cam ca Nastratin pe a negustorului cu oul în basma… Ia să vedem… Toate neamurile de pe lume sunt cam tot așa de tinere și tot așa de bătrâne. În lume sunt deosebiri mari de vechime între formațiile politice; dar între popoare, între neamuri, nu prea. În general, statele sunt mai puțin durabile decât neamurile; în orice caz, durata neamului n-are a face cu a statului; ba adesea după cum spun unii învățați, statul particular poate fi o piedică pentru dezvoltarea unui neam. Și este dovedit, tot de către învățați, că neamuri mari, rase ilustre n-au fost în stare să infiltreze state particulare pentru ele însele; menirea lor a fost numai să întemeieze pentru alții state puternice, sau să contribuie în mare parte la întemeierea acestora – ca, de pildă, northmanii și slavii. Vezi dumeanta; pesemne că puterea acestor vestite neamuri era prea mare ca să-ncapă între granițele unui singur stat particular, și menirea lor prea depărtată ca să se strângă în marginele unei istorii particulare, cât de largi.

Nu-i, care va să zică, vorbă să știm în ce fază ne aflăm – de copilărie, de timerețe, ori de bătrânețe. E vorba numai să nu-mbătrânim, cum zice românul, degeaba; că de bătrânețe nu scapă nimeni și nimic pe lume: a noastră, a tuturor e numai vremea; veșnicia este numai a Unuia.

3) Ce ne dau școlile noastre?

— Ne dau ce pot și ce ne trebuie: cele inferioare ne dau în general, impiegați de stat; cele superioare, în general, profesori.

4) Ne fac ele mai fericiți, etc?

— La acesta, eu, care nu sunt nici impiegat, nici profesor, fiindcă n-am umblat la școală, nu pot răspunde; întreabă deci pe vreun profesor ori impiegat.

5) Ce e cu uimitoarele progrese pe care, după cum strigă mereu trâmbițele toate, le-am făcut?

— Că am făcut progrese satisfăcătoare dintr-un punct de vedere, nu mai încape vorba. Cine citește istoria bietului popor românesc și vede prin câte a trecut el de peste două veacuri și mai bine, până să se-ntemeieze statul lui actual, înțelege că – oricâte lipsuri am constata la noi în comparație cu starea lumii civilizate, și oricât ne-am plânge de ele, unii din dragostea pentru el, alții prin pretenții individuale mai mult sau mai puțin justificate – suntem departe de ce am fost, ca de la ticăloșia cea mai adâncă la o stare cuviincioasă de omenie.

Dar ia să zicem că am făcut progrese uimitoare de parcă asta ar trebui s-o zică filo-romanii care trec pe la noi din când în când în excursie de plăcere sau de daraveri cu statul.

6) De la sentimentul religios mai putem aștepta ceva?

— Firește că nu putem aștepta ceva de la ceva care, poate, o fi existat cândva, dar care acum vedem bine cu toții că nu există. Dar despre aceasta, aldată, poate, mai pe larg, precum ar merita îndeosebi…

7) Încotro e limanul?… dincotro să așteptăm un mântuitor de care avem nevoie?

— La acestea să-mi dai voie a-ți răspunde tot cu întrebări. Ce zor are cineva de un liman când, fără nevoie de cârmă, plutește vesel pe liniștite ape și nu se simte amenințat de nici o primejdie imediată care să-i tulbure petrecerea? Iar cât despre mântuitor, îi mai trebuie, oare, neamului românesc încă un mântuitor dincotrova, când atâția îi răsar, care mai de care, din toate răspântiile?… Avem, slavă Domnului! atâția, că am putea să-i mai dăm de pomană altor nevoiași.

8) Suntem cu adevărat mai deștepți decât alte neamuri, sau ne-am făcut numa așa, o spaimă?

— O! Doamne! oare încă nu știi tu, dragul meu, că poporul este suveran? Apoi, dacă-i duveran, suveran fără lingușitori și fără bufoni se poate?

Cât despre propoziția ta: atâta poți cât ști – dă-mi voie să o răstorn cum mi se pare mie mai potrivit: atâta știi cât poți. Dar cât despre că știm mai multe decât se știa acuma o sută, ori fie și o mie de ani, îți răspund că mai multe om fi știind și noi, românii, ca toată lumea, mereu tot mai multe de pe-o zi pe alta; dar, ca oameni ce suntem și noi, ca toată lumea, mai mult decât s-a știut de când lumea n-o să știm – acum și pururea și-n vecii vecilor Amin!

Dar mai la urmă, nici nu trebuie, dacă nu se poate!… După mai mult lasă să alerge filozofii… Noi, ca lumea așezată, să ne mulțumim a câștiga învățătură despre mai multe și cât mai multe.

Înaite! Cât putem în vremea noastră, înainte! fără să uităm vreodată, când ne așezăm seara capul pe căpătâi, fromoasa veche închinăciune, care, pe cât mai mi-aduc aminte din copilărie, sună cam așa:

„La dreapta-mi este Mihail; la stânga-mi este Gavril; în față-mi este Rafail; în spate-mi este Uriil, iar pe d-asupra noastră se desfășoară mărirea și slava lui Dumnezeu!”

Fi sănătos și vesel!

Al tău vechi,
Caragiale

II

Frate Vlahuță,

Ai luat desigur seamă că, deseori, când răspunderea este împărțită la doi, fiecare caută s-o arunce asupra celuilalt: știi vorba românului despre cel care, se lasă pe tânjală.

Așa se-ntâmplă la noi, fiind vorba de educația tinerelor generații, când, cu părere de rău, trebuie să constatăm că toate clasele societății, de la cele mai înalte până la cele mai umile, lasă toată grija și aruncă răspunderea întreagă în spinarea școalei.

Ia să vedem dacă asta e drept și bine. Socotind vacanțele, duminicile, sărbătorile religioase și naționale – la țară încă și altele, păgânești – fără să mai socotim absențele mai mult sau mai puțin nemotivate, copilul stă la școală 180 zile pe an, câte cinci ceasuri pe zi, adică în total vreo 900 de ceasuri. Anul însă are 8760. Așadar, un copil trăiește sub ochii dascălului a zecea parte a timpului, iar nouă părți din zece și le petrece altundeva. În timpul restrâns cât trăiește copilul la școală, dascălul e strict obligat să-i deie o anumită sumă de învățături – destule, poate prea multe.

Credem că n-are să spună cineva cu judecata dreaptă că sarcina dascălului este ușurică. O fi amară orice pâine câștigată cu necaz, dar greu se poate găsi una mai puțin dulce decât a dascălului de la noi, unde familia nu dă nici un ajutor școalei, unde lumea crede că școala este un aparat fabulos, care poate turna prin procedeu mecanic toată știința omenirii în capul oricărui copil – indiferent de capacitatea lui intelectuală și de puterea lui de voință – fără nici o osteneală ori tragere de inimă din partea acestuia.

Afară de asta, lumea noastră, în general, mai crede că învățătura are asupra omului o putere fără margini; că, prin școală, omul poate căpăta ceea ce nu s-au îndurat ursitoarele să-i ursească – inteligență, judecată, voință, ba chiar talente; și încă nu numai atâta! că, prin învățătură de carte, ar putea dobândi omul și însușiri sufletești cu care din naștere nu a fost dăruit – acele daruri multe ce nu-i nevoie să le mai numărăm unul câte unul, fiindcă avem în limba noastră un cuvânt, însumându-le minunat pe toate: omenie.

Cum am zice, ne-nchipuim că, prin farmecele buchilor, o creatură ursită a fi în toate privințele mediocră poate deveni o persoană de înaltă notorietate, iar un născut fără suflet, nici obraz poate ajunge pildă de omenie pentru vremea lui. Pretindem de la dascăl nici mai mult, nici mai puțin decât să ne facă dintr-un boboc de scaiete un trandafir de lună, o privighetoare dintr-un pui de vrabie, și dintr-un cățelandru de vulpe, un prepelicar de soi. Și să nu uităm că aceste metamorfoze cerem să ni le săvârșească școala în a zecea parte a timpului; căci, cum am arătat, nouă din zece părți și le petrece – bobocul, între bălăriile lui; puiul, sub streașina unde s-a prăsit, și cățelandrul, în vizuină, ori pe lângă cotețe.

Ei! trebuie să mărturisim că pretențiile acestea sunt puțin cam exagerate – nu-i așa?… Ar trebui, prin urmare, în interesul educației tinerelor noastre generați, să ne mai moderăm pretențiile față cu școala. Căci ia să ne întrebăm: poate face ea atâtea și astfel de minuni?… N-ar fi vremea să iasă din mintea familiei și societății această nemărginită încredere în închipuita putere magică a învățăturii de carte? N-ar trebui să se convingă odată lumea noastră că-n adevăr școala poate foarte mult, dar nu mai mult de cât poate? că școala e absolut necesară, însă numai pentru ce ne poate da, iar nu pentru îndeplinirea unor dorințe absurde.

Și dacă ar fi numai pretenția absurdă?… dar, din păcate, e încă ceva și mai absurd…

Școala românească, fără să ne lăudăm, este, despre partea corpului didactic, excelentă; dar dacă nu dă încă, nici ca școală propriu-zis, roadele cuvenite, nu ea este de vină… Numai bunul Dumnezeu și bietul dascăl știu cu câte piedici ce i le pune societatea are să lupte școala pentru a-și îndeplini la limită, datoria proprie…

Fi sănătos și vesel!

Al tău vechi,
Caragiale

III

Frate Vlahuță,

De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici nu s-ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religii, precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut, îi pot arăta ca și cum s-ar deosebi mult cei dintr-un loc cu cei dintr-altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu există pe pământ speță zoologică mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici umil, mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul, mai aminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!

Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghietura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă și-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce i se pune împotrivă, și astfel, încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-și îndrepteze soarta și să dispună apoi pe de-ntregul de ea – precum e drept și precum să și fie odată. În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-și răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar, cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici viitorul ei.

Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s-o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de… grea; având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie morală, de umor și de poezie – cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moștenire și de dobândiri antice, grecești, slave, orientale și altele, pecetluie toate cu netăgăduit stăpân al lor. Din această stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d-abia pe departe începe a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea este așa de greu de-nțeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, de „alterarea spiritului național”, de… „pierderea românismului”!…

Să se piardă neamul românesc! Auzi dumneata!…

Să se stingă normal, să se topească încet-încet în apa lumii și a veacurilor, cum s-au stins și s-au topit fel de fel de neamuri, chiar dintre cele mai mari și mai vestite de pe pământ – da!… findcă, firește, nimic din câte sunt la vederea omului ne e nemuritor în lumea asta și fiindcă tot ce e pe pământ trebuie neapărat să aibă o viață mai scurtă ca a pământului; căci încă și cu el, ca și cu toate ale lui, trebuie să se isprăvească odată… Decât pân-atunci mai va, mai avem de furcă, și mai va atâta și mai e aâta de tors, încât nu trebuie să ne doară de pe acuma capul de gândul zilelor din urmă a micuței noastre planete…, Ție-o poruncile înalte cât mai mult să plutească atârnată-n albastru între atâtea nenumărate lumini!

…Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se pairdă, așa, de azi pe mâine, până nici nu s-a ridicat încă bine-n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n-are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muțunache, maimuțește apucăturile și tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?…

Tânăr, bătrân, face omul, individual, ce-i place și ce știe face… Ei și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia și altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Și lumea își vde-nainte de mersul ei, facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să țâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva după dânsul – acela își crede ziua lui eternă; și mâine lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, ca să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n-a luat seama la mișcarea ei prudentă!… se va găsi rătăcit, că s-a bizuit a merge de capul lui înainte fără socoteală.

Oamenii toți mor: unii, mai de timpuriu, alții, mai târzior… Da, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia care nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se-nțepenească-n călcâie pe loc, ci trebuie să se lase dus în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bătrâni și atâția bâtrâni tineri… atâția zdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziți înainte de a fi legat rod…

…Să se prăpădească neamul românesc?

Dar întoarcă-se Oltul și Mureșul d-a-ndăratele către obârșia lor în creierii Munților Cicului, neamul românesc, tot el, neam românesc va fi, lucrând cu minte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de pronia cerească – fiindcă, oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi, oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna proniei cerești sunt și trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare.

Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă și neamului românesc! Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!

Al tău vechi,
Caragiale

IV

Frate Vlahuță,

Mă tot gândesc la amicul care ți s-a plâns, cu atâta dreaptă mâhnire, de apucăturile fiului său, Fănică; și, de ce mă gândesc mai mult, văd mai bine că și are, și n-are dreptate să se plângă. Din nenorocire, cazul lui nu este întâmplător și izolat; o sumă de părinți sunt pentru aceleași cuvinte nemulțumiți de copiii lor, și, ca și el, aruncă vina supra școalei.

În adevăr, tinerii din ziua de azi au cam prea puțină considerație pentru predecesorii lor și pentru mai-marii lor. Dacă Fănică al amicului tău vorbește într-un mod așa de ireverențios „de un profesor, de un ministru sau de un om de stat” și hotărăște așa de sumar că „tot ce se face azi în țară este stupid, fals și ridicol”, asta încă nu-i așa de grozav. Eu știu ceva și mai și. Cunosc un părinte, amator de literatură, el însuși literat în momentele-i pierdute – mai toate momentele pierdute la noi sunt câștigate pentru literatură, și se pierd foarte mult la noi. Îmi spunea alaltăieri despre fiul său, Mitică, un tânăr de abia de ieri licențiat în filozofie, lucruri monstruoase:

”Încipuie-ți d. Mitică, fiul meu, e de părere că republica literelor românești a fost până acuma un stat fără câine, unde s-au putut mulți plimba fără ciomag; că o sumă de glorii ale condeiului românesc sunt niște nulități; că opere pe care le considerăm noi ca sacre sunt numai niște mardale literare, care într-o lume cultă n-ar fi primite nici ca literatură de reclamă pentru articolele de droguerie; că autori care trec drept clasici români gândesc și scriu ca niște isnafi nedați la slovă; că de limbă și gândire proprii românești foarte puține mustre la limită convenabile am găsit în grămezile de producții literare de până azi – în sfârșit, fel de fel de afirmații blasfematoare… să-i zbârlească părul de groază!”

Bietul bătrân! am zis eu. Adevărat, trist lucru să auzi tineretul judecând despre munca și zelul generațiilor bătrâne cu atâta lipsă de respect și de considerație. Asta dovedește, întâi, că învățăturile înalte, n-au a face cu o bună și frumoasă educație. Pentru propagarea învățăturilor înalte, atât de necesare progresului, școalei firește trebuie să-i fim recunoscători; dar de educația tineretului procopsit cine strică?

Că Fănică și Mitică sunt mai învățați decât au putut fi părinții lor (cum e și bine, și natural să fie), asta e meritul școalei; dar că sunt cam rău-crescuți, cine altul decât părinții dumnealor e de vină? I-au lăsat să învețe mult și multe la școală, și nu le-a temperat prin autoritatea părintească excesul de independență față cu ordinea socială. Părinții, uimiți de progresele intelectuale ale fiilor, n-au mai îndrăznit să se amestece în stăpânirea sufletelor acestora, lăsând această datorie proprie a părintelui în sarcina școalei.

Școala are multe bunuri, nenumărate, însă acolo unde se face printr-însa o săritură de un veac între două generații, acolo școala poate avea și un mare cusur: umilește pe părinți și înfumurează pe urmași.

Un tânăr student, copil de oameni sărmani și inculți – care face cu succes literatură și critică de artă, care este solicitat cu toată stăruința să ieie parte activă la mișcările politice, care aspiră să fie mâine un om public de mare vază – se simte ridicat sus de tot față cu umilii săi părinți, oameni mărginiți și-napoiați. Ignoranța lor el o vede deplorabilă; credințele lor i se par lui ridicole. El își simte generația lui, care intră acum în arenă, așa de depărtată de aceea care se retrage scoasă obosită din luptă, încât trebuie să fie o natură plămădită din elemente prea alese ca să nu se uite de sus la cei care pleacă; trebuie să fie prea nobil ca să-i privească nu cu dispreț mândru, ci cu duioasă milă; în sfârșit, trebuie să fie un spirit în adevăr superior ca să nu creadă ca învățătura căpătată în școala exclude omenia și că pietatea urmașului ar fi din partea unui om procopsit o înjosire pentru dânsul.

E regretabil în adevăr că mulți din tinerimea noastră se poartă așa de aspru cu predecesorii ei… Dar… dar ia să ne întrebăm și altfel: oare Fănică al tău și Mitică al meu, afară de fudulia și de lipsa lor de omenie, n-or fi având cumva și ei uneori oarecare dreptate?… lucru care, de! poate că… se prea poate… Ai?

Vale.

Al tău vechi,
Caragiale