Morfina

 

Dulce liniște, leagăn moale așternut, cuib vătuit în care își dorm sunetele somnul cu drag, imperiu catifelat unde ecourile stau ațipite ca amintirile într’un suflet ce a renunțat la vieață, numai tu ești mare și dulce, liniște!

Tu ești un prag îndoliat, un hotar nevăzut, un pridvor tăinuit spre împărăția morții. Și când sufletul n’are nimic de așteptat, când balanța ascunsă care stă în noi ținând pe talerele ei deoparte dragostea și de cealaltă ura, se mișcă pe axa ei de aur și prinde să se plece într’o parte, când trupul e dolent și suferă într’atâta încât îi întunecă puterea cugetării, cât de mult râvnim noi atunci spre tine și ce balsam fermecat ești tu liniște.

Și o singură lacrimă de otravă mi le-a dat toate acestea. O durere chinuitoare mă culcase în pat, dar durerea sufletului era și mai mare, căci durere mai mare decât a geloziei nu poate să existe, simțire mai josnică nu poate să fie.

O singură lacrimă de otravă mi-a redat pacea. Ca un sunet misterios și adormitor ce ar trece prin subterane, așa lacrima aceia s’a întins nevăzută în mine. La infinit vibrațiile ei s’au întins și au călătorit în râul roș ce curge necontenit și nu mai are astâmpăr în noi, și vieața mea, tot ceia ce mă alcătuește pe mine, toată zămislirea mea de lut, muiată în lacrămi ori desfătată de bucurii, a tăcut încetul cu încetul pentru câtva timp…

Un fulg ușor sunt acuma, un puf de floare dezrobit de o bătae de vânt, un funigel mlădios care alunecă în spațiu și infinitul albastru e al meu, sunt cucerit de dânsul, și mă las dus de puterea neînvinsă ce mă atrage. Ambițiile au tăcut, pagina începută cu litere mărunte, eroglifele dureroase, inventate de noi spre a ne putea chinui și mai tare, semnele acestea în care ne putem spune toate durerile și toate ironiile, pagina aceasta în care mărturiseam durerea lașă către tine, mi se pare o copilărie, și decorul odăii ce mă împresoară, o haltă unde m’am aciuiat o clipă, ca un călător obosit de un lung drum în așteptarea eternei plecări. Peste un geam lipsit de perdele, o prostire albă atârnă rigidă ca un giulgiu; prin celălalt se vede turnul unei biserici sinistre în care un clopot cu glas straniu plânge dimineața și seara. Nici o mobilă în afară de patul în care zac și o masă lungă, plină de cărți și hârtii. Și ochii mei adumbriți de pleoapele grele de somn, le deslușesc toate fără să privească. Pe fondul sumbru al închipuirii refac vieața ca în toate diminețile. Pe piața din jurul bisericii căruțele pe două roți ale lăptarilor vin cumpănindu-se, cai chinuiți, unii albi ca îmbăiați într’un prisos de lapte, alții ducând după ei un mânz cu picioarele fragile, bot lângă bot, au poposit acuma și se privesc cu ochii lor dulci și buni parcă s’ar recunoaște, ca niște vechi tovarăși de suferințe. Glasurile lăptarilor urcă din stradă, o femee bătrână și-a așezat samovarul de tinichea, și taifasul începe. Acum părintele somnoros, înseamnă și el aerul dimineții cu o pată neagră și deschide ușa bisericii. Câteva lumini sclipesc și fulgeră pe aurul dela icoane, și în turn, sus, clopotul își deșteaptă limba și plânge.

Dar cineva parcă a tras o cortină sumbră pe care aleargă o isvorîre vertiginoasă de stele viorii. E somnul care și-a deschis neagra strungă și a dat drumul sclipitoarelor lui constelații ca să-mi farmece ochii obosiți, e somnul cu prundișul lui de nestemate, care vine să mă momească cu miile-i de ochi fascinători, e căderea în împărăția neagră a morfinei.

Și mi-e dulce intrarea aceasta în neființă, căci nimic nu mă mai doare, nici trup, nici suflet, nici ceea ce-a fost, nici ceia ce este…

Și negrul în alb s’a preschimbat.

Un infinit câmp de ninsoare pe marginea unui fluviu uriaș pe valurile căruia ghețarii lucitori șlefuiți ca niște oglinzi, culeg priveliștele în treacăt și dispar cu ele pe cursul apei la vale. O tăcere nesfârșită și vânătă de amurg învălue orizontul și parcă zăpada pe alocuri s’a îndulcit cu viorele. E vânătul frigului, nuanța dragă crivățului în orele nostalgice ale amurgului. Și pe întinderea aceia polară, doi copii cu bucle aurii au descins de pe un ghețar albastru și au pășit cu picioarele lor micuțe pe feciorelnicul așternut de fulgi albi. Un râset clar, ca nota unui zurgălău de cristal a sunat și copiii amândoi cu mânile lor micuțe au prins să încropească un bulgăr de zăpadă. Și bulgărul creștea sub mânile lor, fulgii albi se lipiau ca aluatul și ei îl împingeau cu zor până se făcu cât dânșii de mare. Pe cer nici o stea nu se ridica, deși amurgul stăpânia acuma. Nici o lacrimă de aur nu-și răsfrângea lumina în ghețari. Și cum vioriul umbrei creștea, bulgărul de zăpadă sub mâinile copiilor deveni luminos, lăsând o dungă fosforescentă pe unde ‘și purta rotundul. Miliarde de scântei ca niște diamante prinseră să joace pretutindeni, și un început de ziuă se desfăcu parcă dinăuntrul bulgărelui. Vioriul amurgului îndulcit nu mai avea nuanța buzelor arse de sărutări, ci se făcuse limpede, rece și străveziu aproape. Și bulgărul de ce creștea, de ce devenia mai luminos. Ai fi zis că o flacără vie s’ar fi aprins înăuntru, căutând să arate calea copiilor. Și cum mergeau cu bulgărele lor luminos, deodată marginea orizontului se apropia și cerul se lumină în partea aceia. Apoi copii dând un râset clar, împinseră bulgărul cu o ultimă sforțare și dispărură ca prin farmec. Orizontul se scufundă și bulgărul luminos și rece urcă pe cer, iradiind câmpiile și fluviul cu alba-i lumină lunară

Surdă însă durerea a reînceput, și alba câmpie peste care lucia recea lumină a bulgărelui preschimbat în lună, ca un sul desfăcut, s’a strâns din nou. Vieața și cu ea odată durerea ațipită reîncepu. Ca un licuriciu într’un tufar întunecat, gândul se aprinse și el și dorul mai chinuitor decât durerea, mă făcu să tânjesc iarăși după otrava ce dă liniște.

Neagră împărăție, în care ecourile dorm ca într’un culcuș vătuit, ce dulce ești tu!

Fantastică otravă, care călătorind prin râul roș ce-și mână valurile în noi necontenit, poți să prefaci dintr’un bulgăre de ghiață un astru mort, să strivești vânătul viorelelor pe albul imaculat al zăpezii, să amorțești durerea ușor ca și cum ai pune un deget pe marginea unui clopot, de ce ți-ai curmat puterea?

Sinistră odaia în jurul meu își precizează conturul, rigid atârnă giulgiul aninat de fereastră, și trist îmi surâde sărăcia goalei încăperi. Revăd din nou fila albă cu scrisoare măruntă pe care am început’o, și un dor nestăpânit de a mă scula și a scrie ce simt, mă chinuește. Dar durerea mă ține locului, și chipul tău îmi revine în minte, și inima mă doare, ca o rană peste care-ar bate vântul…

Și am întins din nou mâna spre otravă, spre acul fermecat care desleagă de vieață, care te ține ca un fulg pe prăpastie și te face să călătorești în infinit, ca o petală smulsă de vânt. Și dacă durerea trupului a amuțit din nou, lumina aceia slabă ca a unui licuriciu într’un umbrar întunecat, a luptat și a rămas vie. N’am mai putut visa, n’am mai putut dormi. Dar ușa s’a deschis, un freamăt de mătasă a foșnit în casă, și ceva cald, dulce, alinător, mai dulce decât somnul și decât moartea mi s’a așezat pe frunte și mi-a luat durerile. Un parfum cunoscut s’a împrăștiat în jurul meu, și pieptul mi s’a ridicat să-l soarbă adânc, ca pe un balsam.

O suflare caldă mi-a atins pleoapele, și binefăcătorul somn a reînceput.

Și se făcea că acum eram somnul însuși. Din roșii și transparente petale de mac, alcătuisem parcă un potir, plin până în gură de “sânge, care se legăna încet, la marginea unei holde de grâu. Blondă era marea de capete și eu singurul punct care chema ochii, singura floare ce închidea în sânul ei hodina. Blondă se pleca marea de spice care închidea vieața și speranța zilelor de mâine, și spre mine, ca spre un lucru netrebnic, nimeni nu privia. Ele legănau vieața și eu închideam somnul și moartea… Și s’a făcut că o fată frumoasă a venit, o fată pe care o mai văzusem undeva în viața mea rătăcitoare, și privind cu dispreț spre imensul lan unde se legăna marea de spice, spre potirul meu fragil și plin de sânge a alergat și pe mine m’a ales din atâtea mulțimi. Purpură s’a aprins lumina în cuibul meu de petale, negrul somnului era purpur în floare, și moartea zâmbia pe marginea potirului. Lugerul frânt s’a clătinat și floarea ce eram a resimțit viul și îmbătarea vieții lângă căldura unui sân, și s’a îndurerat că nu poate prinde trup ca să aibă brațe și să poată îmbrățișa.

Dar mâna ce m’a rupt de pe luger, m’a ridicat până la înălțimea unei guri rumene și m’a sărutat îndelung.

Și rumănul gurii aceleia care m’a sărutat prin somn, roșie ca pătată de sângele macului, l’am văzut deasupra mea când m’am deșteptat. Și fără de voe am strigat atunci ca un reîntors de pe un alt tărâm. Nici trup, nici suflet nu mă mai durea, și am revenit la vieață, ca să visez cu părere de rău totdeauna la clipa aceia, când un foșnet de mătasă a sunat în casă, și o mână mai alinătoare și mai dulce decât moartea și somnul mi s’a pus pe frunte…

Dulce liniște, leagăn moale așternut, cuib vătuit în care-și dorm sunetele somnul cu drag, imperiu catifelat unde ecourile stau ațipite, unde ești tu și pentru ce nu te mai găsesc nicăirea!