Muierea vindecată de boala iubitului

 

Un deac de muiere nurlie, care avea pe vino-ncoace, și-i zbura ochii din om în om ca o păsărică din pom în pom, voia să puie coarne bărbatului. Acesta, cum simți, puse în gînd să o vindece de patima iubitului, însă cu un cusur subțire, așa ca să nu o dea tîrgului.

Voia, vezi, să-i și arate că nu e vrun vlăduță, și că nu-l poate îmbrobodi așa lesne. El tot vedea trecînd pe uliță niște oameni, care nici nu ședea în partea locului, nici nu seamăna că au p-acolo vro trebuință. Treceau ia așa în hai, hui, dichisiți și pomăduiți, știi, ca lelițele. Lui nu-i bătu la ochi a bine acele serta-ferta, de colo pînă colo, pe dinaintea casei lui, de către niște oameni ce tot își aruncau privirile la ferestrele casei sale cu nesați.

Se făcu că pleacă afară la țară după trebuințele negoțului lui și zise:

— Nevastă, pînă a nu înopta sunt nevoit să plec la țară. Am aflat de un chilipir și mă duc numaidecît; ceci nu voi să-l scap de la mînă.

— Ce! așa de cu grăbire vrei să pleci? Lasă că te-i duce de dimineață.

— Peste poate. Iacă caii sunt prinși la căruță. Să ne vedem sănătoși.

Zise și plecă.

Femeia, ca să nu piarză timpul, și trimise numaidecît pe slujnică pe la toți cei ce îi tot bătea capul să le spuie că bărbatu-său a plecat la țară.

Unul din ei, bumbăcar fiind de meseria sa, îi trimise în dar o făclie mare și vorbă ca să-l aștepte pe după aprinsul lumînărilor.

Altul, ce era de meseria lui lipscan, îi dărui o bucată de materie verde și vorbă ca să-l aștepte pe la miezul nopții.

Altul, porumbar din născare, îi trimese o pereche de porumbei și vorbă că va veni pe cînd se îngînă ziua cu noaptea.

În sfîrșit, cel din urmă, cofetar prăvăliaș, îi trimise o tavă cu baclava și vorbă că are să vină să se puie pe chiolhan.

În timpul acesta bărbatul muierii cu pricina se întoarse binișor și, strecurîndu-se pe lîngă uluci, izbutise a se furișa într-o cămăruță lipită cu casa. De pe ferestruică el văzuse și auzise tot ce se petrecuse.

Iară daca văzu că slujnica nu se mai duce nicăieri, înțelese că trebuie să se arate. Vezi că el nu voia să-și lase nevasta să cază în păcat.

Și, pîș, pîș, ușurel ca fulgul, ieși și se duse unde-și lăsase căruța, se puse în ea și cu zgomot mare intră în curtea casei sale.

Cum se dete jos din căruță, dete fuga în casă la soțioara lui, căutînd la ea cu niște ochi sperioși.

Cînd îl văzu, muierea înlemni și îngălbeni de frică. Apoi ținîndu-și firea și luîndu-și inima în dinți, îl întrebă:

— Da, ce ai pățit bărbățele?

— Ce să paț, dragă nevestică? Iacă m-am întîlnit cu un șarpe grozav de mare, mare tocmai ca făclia de pe fereastră, și verde, verde, ca bucata de mătase de pe așternut.

De nu zburam iute ca porumbei[i] de sub pat, mă mînca, vrăjmașul, ca pe baclavaua din dulap.

Muierea se mai spăimîntă o toană cînd îl auzi vorbind astfel. Ea pricepu că el știe tot. Și, dîndu-i în genuche, se rugă de iertare și se făgădui că în viața ei nu va mai face ceea ce a făcut.

Bărbatul își iertă muierea pentru astă greșală, dară și ea se ținu de cuvînt, căci văzu cu cine are a face.