Muncitorul (Mateevici)
Un biet creștin, ce ziua toată,
Ba uneori și noaptea încă,
Muncea ca să-și câștige pâine,
Tăind la piatră dintr-o stâncă,
Odată, ostenit de muncă,
A lepădat ciocanul jos
Ș-a îndreptat spre cer privirea
Ș-un lung oftat din piept a scos:
„O, Dumnezeule Preasfinte,
De ce Tu oare m-ai lăsat
Să duc atâta greu pe lume?
De ce nu sunt și eu bogat,
Să am slugi multe, casă largă,
De toate câte-mi trebuiesc,
Și-n loc de-a mă trudi cu munca,
Să stau și să mă hodinesc?"...
De sus din cer atunci un înger
S-a coborât la dânsul: „Fie,
Precum dorești..." Și muncitorul
Din cea mai neagră sărăcie
S-a pomenit ca-n vis deodată
Bogat, având tot ce dorea,
Și-n loc de-a se trudi cu munca,
El tot ședea, se hodinea...
Dar într-o zi a mers pe acolo
Stăpânul țării, -ncununat,
Cum umblă craii: în trăsură
De patru cai frumoși purtat,
C-un rând de călăreți 'nainte
Și călăreți având în urmă.
Bogatul de departe-l vede
Și fericirea i se curmă:
— „Ce strălucire! Câtă fală!
Așa viață-aș înțelege!
Eu nici pe-un sfert nu sunt ca dânsul.
Pe mine crai de m-ar alege!"
— „Să fie iar pe-a ta dorință",
Îi zice iar cel înger blând
Cu aripi albe, lucitoare,
Spre el din ceruri coborând.
Și iată-l crai de-acu bogatul,
El umblă prin supușii săi
Într-o trăsură de-aur, trasă
De patru cai ca niște zmei,
C-un rând de călăreți 'nainte,
Și-avea și-n urmă călăreți...
Dar iată soarele răsare
'Nălțându-se pe cer măreț.
Ș-a lui lumină — foc ce arde,
Îi pentru tot ce-i pământesc,
De sete iarba se usucă
Și florile se veștezesc.
Sărmanul crai! El nu mai poate
De nădușală arzătoare.
— „Oh, Doamne! se gândește-n sine,
Ce mult aș vrea să fiu eu soare!"
— „Prea bine", îngerul grăiește,
Spre el din nou venind în zbor...
Și craiul într-o clipă iată-l
Schimbat în soare lucitor.
Și de pe cer cu câtă fală
Își arunca a sa privire
În jos spre lumea fermecată
De-a lui frumoasă strălucire!
Un nour iată dar se 'nalță
Pe cer și tot se mai lățește;
Să scalde-n raze-acum pământul
Degeaba soarele voiește:
L-a învelit în umbră norul...
— „Vai! se plânge soarele cu foc:
Un nouraș mă biruiește,
În ceruri prinde al meu loc!
De ce, Stăpânule al lumii,
Așa un nor nu sunt și eu?"
Cel înger se coboară iarăși:
— „Să se-mplinească dorul tău!" --
În nor pe soare și-l preface.
Și norul varsă mări de apă
Potop îngrozitor, de care
Întreg nimica nu mai scapă.
Flori, grâuri, case, oameni, turme
Se pleacă-n apă, pier de-a rândul:
O stâncă nu mai stă tăreață
În față nourul privindu-l.
— „Poftim!... Of, Doamne!... Stânca asta
Mai tare este decât mine.
De ce, de ce nu sunt eu stâncă?"
Și bunul înger iarăși vine
Și noru-n stâncă și-l preschimbă...
Iar stânca arsă îi de soare,
De ploi, de vânturi îi bătută;
Dar stă pe loc nepăsătoare.
Deodată dar un om sosește
Având pe umăr o cazma,
Izbește cu cazmaua-n stâncă
Și stânca-ncepe-a se sfărma.
— „Vai mie! Muncitoru-acesta
Mă prăpădește! Mă doboară!...
De ce nu-s muncitor ca dânsul?"
Și iar cel înger se coboară...
— „Prea bine, cu blândețe-i zice,
Va fi precum ai cuvântat..."
Și bietul om din stâncă iată-l
În muncitor din nou schimbat.
Fusese-avut și crai puternic,
Iar astăzi? Taie ostenit
La piatră, cum tăia 'nainte
Și traiul nu i-a mai ticnit.
De soartă dar nu se mai plânge,
Căci a-ncercat pe lume toate:
Și trai făr' de necaz el știe
Că-n lumea asta nu se poate.
- August 1911