Muntele (Nicolae Iorga)

 

În veșmântu-i alb se-nalță vârful muntelui pustiu
Peste-a negurilor turmă, ce-l înconjură la poale;
Numai aprige prăpăstii, stânci sălbatece și goale
Se desfășură fantastic în spre cerul cenușiu.

Totu-i mort în înălțime. Niciun zgomot nu dă viață
Înghețatelor întinderi. Vijeliile turbate
Nu mai tulbură nici ele trista lui singurătate
Doar vre-o rază rătăcită taie pânzele de ceață,
De-nroșește o clipeală fața lui încremenită
Și covorul alb s-aprinde de-o fantastică lumină,
Care scânteie și moare, o iluzie senină,
Lăsând iar să se coboare pacea mută și mocnită.

Și atunci, plutind alene peste vârfurile ninse,
Cu-al lor țipăt de durere, ce prelung pe munți răsună,
În spre văile înguste, locuite de furtună,
Nemișcați, se duc doi vulturi, cu aripile întinse.