Mureșanu (Pillat)

 

Un zgomot surd de ropot, tăcerea o-ntretaie —
Din depărtări afunde se-aud mulțimi în mers,
Atâtea mii de șoapte nu fac decât un vers.
Se umflă ca un fluviu, crescând din om în om,
Cum freamătă furtuna prin frunzele de pom.
Acum răsună totul în aspră vijelie.
Ca tunetu-n pădure, un glas adânc învie
Și norii dă să spargă— și norii grei se sparg.
În fața-mi, ca pe-o hartă deschisă,-n lung și-n larg
Se-arată tot Ardealul cu munți și cu coline,
Dezvăluindu-și codrii și apele lui line,
Ogoarele, câmpia, pășunile bogate,
Cetățile de piatră și albele lui sate
Ca miei priori pe iarba cea verde-a primăverii...
Ardealul! Tot Ardealul în soarele-nvierii!

Ca un puhoiu de apă ce după ploi s-a scurs,
Din Retezat vin bacii în sarică de urs.
Mioarele, cârlanii, rămas-au sus, la stâni —
Azi bâta ciobănească e ghioagă-n a lor mâni
Și doina pastorală e chiot groaznic azi.
Ca-n vremi bătrâne-nvie pădurile de brazi?
Pe plaiuri iar se mișcă în mers greoi stejarii?
Nu — din Parâng coboară în haită Poienarii.
Prin stânci rostogolite, pe râpe și poieni,
Călări vin falnic Moții din munții Apuseni
Să prindă — ei, vulturii — regescul corb, în plisc.
Și buciumul lor sună prelung din pisc în pisc,
Din vârf în vârf se-alungă ecoul până tace,
Înmormântând chemarea din vremurile dace,
Trezind năvalnic visul ce n-a murit de-atunci..
Și iată visul crește pe lanuri și pe lunci,
Pătrunde viu în case și în inimi fără frică,
Cu mic și mare, sate de-avalma se ridică;
Pornesc bărbați, neveste și fete și flăcăi —
Se umflă de mulțime potecă, drumuri, căi;
Pământul tot îl spală înfricoșate ape,
Rostogolind în ele topoare, furci și sape...
Dar preoți blânzi, cu cârjă și cruce merg în cap —
Păstori albiți de vremuri sub negrul lor potcap.
Cu Domnul călăuză, ei duc poporu-ales
Spre zarea libertății și-al Blajului drag șes,
Lucind, ca pentru Moise, pe-Horeb, ținutul sfânt...

Atuncea Mureșanu ieși ca din pământ,
În ochi purta el singur a lor priviri ce ard
Și graiul tuturora în glasul lui de bard.

— Având drept bronz, toți munții, iar limbă, neamul meu,
Și-o singură credință în el și-n Dumnezeu,
Turat-am cu-al meu suflet în al iubirii clocot
Să sune mântuirea Ardealului, un clopot.
El sună clar pe Crișuri, el sună pe Târnave,
Să scoale inimi moarte și suflete trândave;
El cântă sus pe Someș, el cântă jos pe Olt,
Unirea să-nflorească ca rujile în volt...

Pe Câmpul Libertății obezile sunt sparte —
«Deșteaptă-te Române, din somnul cel de moarte!»
M-am deșteptat din somnu-mi?— doar luna umblă vie
Prin paginile roase din vreo antologie.
Legende naționale! An patru zeci și opt!
Cu versuri împlinite cum este fructul copt...
O, lună, pentru cine te-mbeți cu mustul lor,
Cu-avântul și nădejdea înaintașilor...
În patria de astăzi credeau ei, în trecut —
Azi nu mai cred urmașii în ceea ce-au făcut.