Muzica (Teoria lui Schopenhauer)
Muzica se caracterizează prin faptul, că cu nu reproduce imagini de lucruri și de ființe ca poezia, pictura și sculptura, nici însăși fenomenele ca arhitectura, ci numai esența, numai firea intimă a acestora. Pentru aceia înrâurirea muzicii e mai puternică și mai pătrunzătoare decât a celorlalte arte; și deși e mai vagă, mai puțin lămurită, e mai lesne de înțeles de toată lumea; ea e limba universală a sufletelor.
Din cauza intimității ei nu poate fi o nemijlocită asemănare între muzică și fenomenele lumii vizibile; dar este o analogie între ele. Astfel, tonurile cele mai adânci, în bas, exprima tendința naturii neorganice sau a masei planetei. Toate celelalte tonuri se nasc din tonul fundamental al basului și formează împreună cu el armonia. Ele, mișcându-se mai ușor și încetind mai repede, închipuesc felurite lucruri și fenomene și felurite ființe organice ale naturii, născute din dezvoltarea treptată a planetei, care e purtătorul și izvorul lor. Tonurile mai apropiate de bas oglindesc firea planetelor și animalelor. Intervalele determinate din scara tonurilor sunt paralele cu anumitele trepte ale dezvoltării speciilor în natură iar abaterea vreunui ton de la exactitatea aritmetică a intervalelor înfățișează abaterea individului de la tipul speciei sale, și disonanțele sau tonurile false se aseamănă cu monstruozitățile dintre om și animal sau dintre două specii de animale.
Deasupra tuturor tonurilor se înalță glasul, care cântă melodia, care singur se mișcă în modulațiuni ușoare și repezi și are o coherență, o legătură intimă, care n-o are nici unul din tonurile inferioare. Mișcarea liberă consistentă și plină de înțeles a melodiei este analogă vieții omenești însoțite de o conștiință superioară, care lipsește celorlalte animale și care leagă într-un singur tot viața individului și, într-un grad mai înalt, viața speciei. Prin mersul său progresiv, liber și plin de simțire, melodia povestește istoria firii omenești sau a voinței luminate de minte; însă ea nu spune istoria cea mai tainică a tuturor mișcărilor sufletului care se cuprind sub cuvântul simțimânt și pe care nu le poate traduce nici o limbă omenească. Pentru aceia muzica s-a numit totdeauna limba inimii și a pasiunilor, precum vorbirea este limba rațiunii.
Faptul, că vocea, care cântă melodia, e tot odată și parte întregitoare a armoniei, și prin aceasta stă în legătură cu cel mai adâne ton al basului, poate fi privit ca analog cu faptul, că materia care în organismul omenesc este purtătoarea ideei-tip a umanității, trebuie să înfățișeze și ideile-tipuri ale gravitațiunii și însușirilor chimice, adică ale celor mai joase trepte ale întrupării voinței de a fi [1].
- ↑ Die Welt als Wille. II § 89, p: 510 ed. III.