Năluca

Năluca

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

Frunză verde alunică!

Mircea suie pe potică

Și-ntâlnește o fetică

Ce purta cofiță-n mână

Cu apă de la fântână:

„Copiliță, stăi să beu,

Răcori-te-ar Dumnezeu!"

„Ba, bădiță, ba, nu vreu,

Că mă tem de dragul meu,

El mi-a zis să mă feresc

De străini ce-i întâlnesc,

Că de apă nu le-i sete,

Ci de sărutări de fete."

Nu te teme, fata mea,

Că el de s-a mânia

Cu baltagul l-oi lovi,

Cu pământ l-oi înveli.

„Mergi în valea cu sulcină,

Că-i găsi o cofă plină

Scoasă chiar cu mâna mea,

Descalecă și o bea,

Bea-o toată dacă-i vrea,

Da-ți fă cruce mai întăi

Și suflă pe fața ei

Să nu fie descântată

De baba cea blestemată,

Să nu aibă vreo nălucă,

În pustiu ducă-s-ar, ducă!

Mircea-n vale se ducea,

Dar el cruce nu-și făcea,

Peste apă nu sufla,

Ci la ea năvală da.

Înghițea, bietul, o dată

Și-l lovea dorul de fată.

Înghițea de două ori

Și-l apucau reci fiori.

Înghițea iar de trei ori

Și cădea mort între flori!

---

Românul a păstrat multe obiceiuri și crezuri din timpul păgânismului, pierzând simțul mitologic acelor datini. Așa el, fără a se gândi la libațiile vechilor romani, crede că e de augur bun a sufla în fața apei sau a vântului dintr-un vas și chiar a vărsa o parte din băutură pân-a nu duce vasul la gură. Acest soi de libație el o face pentru ca să alunge nălucile morților ce zbor prin lume și se amestecă în faptele oamenilor. Asemenea este în țară o datină veche de a pune câte o mică monedă în mâna fiecărui mort, când este a-l înmormânta, și aceasta poporul o face fără a se gândi la antica obolă a lui Caron.