Nălucirea

 

Când noaptea vine placidă, lină,
Când alba lună suie pe cer,
Când vântu-n frunze duios suspină,
Când dulci arome plană-n eter,
Ades mi-apare fața-i blondină,
Plină de farmec și de mister.

Să fie feea rimelor grele?
Sau e-al meu angel privighetor?
Sau este roua zilelor mele,
Chipul Speranței consolator?...
Când mi s-arată, uit orice rele,
Uit orice rele și orice dor!

Fața-mi pălită o reanimă,
Fără de voie-mi încep să cânt,
Și poezia vine, sublimă,
Să mă-nvelească cu-al său vesmânt!...
Să mă oprească nu este rima
Dintr-acest sacru, tainic avânt.

Viața ce este grea pentru mine
Mi se-nveselește cum mi-a zâmbit,
Și împletindu-mi ore senine,
Piere spre ziuă chipu-i dorit!
Piere... cu noaptea, însă revine,
Ca să mă facă iar fericit!

Ea este feea rimelor grele,
E ș-al meu angel privighetor,
Este și roua zilelor mele;
E-o nălucire dulce d-amor!
Cum mi s-arată, uit orice rele,
Uit orice rele ș-orice dor!

Fecioare albe și virginale,
Ochii sunt două raze d-azur,
Și tot de roză buzele sale,
Cu zâmbet tânăr și pur!
Formele-i nu pot s-aibă rivale
Într-al lor palid și vag contur!

Talia-i este atât de subțire,
Sânul îi este-atât de plăpând,
Încât te-aruncă în rătăcire,
Ai vrea în brațe s-o strângi palpitând!
Vană dorință!... E-o nălucire
Ce într-o clipă vezi dispărând!

Când noaptea vine placidă, lină,
Când alba lună suie pe cer,
Când vântu-n frunze duios suspină,
Când dulci arome plană-n eter,
Mi se arată fața-i blondină
Plină de farmec și de mister!

Ore sublime de reverie,
De inspirare trec atunci eu,
Și-n valuri dive de poezie
Exal cu-ncetul sufletul meu!
Ea, înclinată pe-a mea hârtie,
Zâmbind, conduce pana-mi mereu!

Când se întâmplă să nu-mi apară,
De întristare sunt înnegrit!
Chiar Poezia repede zboară
Când nu mai vede chipu-i iubit;
Dar la vedere-i se-ntoarce iară
Și mă inspiră necontenit!

Ea este feea rimelor grele,
E ș-al meu angel consolator,
Este și roua zilelor mele;
E-o nălucire dulce d-amor,
Cum mi s-arată în cântecele,
Uit orice chinuri, uit orice dor!