N-auzi cum bat și cheamă?

 

N-auzi cum bat și cheamă
în soare, clopote mari de aramă?
Din cețuri se ivește cetatea
și toate există în claritatea
ceasului făr-amintiri.

Fire de iarbă subțiri
se-nalță și cântă,
crinii câmpului se-nveșmântă,
mii de flori cu cădelnițe și cățui
au ieșit întru slava lui.

Nici un bob de nisip... spun ele,
nu se mișcă fără voia ta.
Doamne, nu ne uita.
Numai mâinile mele grele,

nu se ridică pentru-nchinăciune.
Sufletul plin de umbre clătinătoare
nu mai pricepe zilnica minune
a răsăritului tău, soare.

În toate-i o lege profundă,
de care neamul meu omenesc
a fugit. În arborii liniștiți care cresc,
în fuga timpului, albă, rotundă,
pe care numai noi o știm,
în fiecare lucru e zeul de care fugim.