Deschide meniul principal
Narcis
de Alexandru Odobescu


Pe malul Kefisului, zâna Echo văzu pe frumosul Narcis și îndată se prinse a-l iubi. Dar lui Narcis puțin îi păsa de dorul fecioarei de la munte; căci el ducea dorul surorei sale, pe care i-o răpise Hermes, și o dusese în negrul pământ, dincolo de tristele ape ale Stixului.

Cât era ziua de mare, el ședea pe malul râului, cu gândul la gingașa ființă a cărei vieață era legată de a lui, fiindcă tot într-o zi și tot într-o clipă, ei amândoi văzuse lumina soarelui.

Biata Echo se apropria de dânsul, se așeza pe iarbă alături cu el și în tot felul se cerca, sărmana să-și facă un locșor, cât de mic în inima lui cea rece: – „Uită-te și la mine!” – îi zicea cu glasul înecat de lacrimi; – „Vezi-mă, eu poate nu voi fi mai urâtă decât surora pe care tu o jelești!”

Dar Narcis nu răspundea nimic, temându-se poate, ca nu cumva galeșa fetiță să afle vreun mijloc de a-l îndupleca. El sta tăcut, cu ochii țintiți în luciul limpeziu al apelor. Și apele oglindind a lui față, îi aduceau aminte de surioara a cărei pierdere îl lăsase nemângâiat.

Pare că i se mai alina durerea, când, în adâncul râului, zărea doi ochi albaștri ca ai lui, privind la el cu drag, și uneori i se arăta pare că și din buzele ei rumene, năluca apelor îi șoptea dulci cuvinte.

O jale ca a lui Narcis nu se putea potoli cu lacrimi; ea cu încetul îi seca și izvoarele viețuirii. În deșert îi răsunau la urechi blândele rugăminte, mereu îngânate de Echo:

– „Narcise, Narcise!” – îi șoptia dânsa cu glas prelungit, scoborându-se alene din văile vecine. – „Narcise, dorul tău cată o ființă care nu se poate să-ți audă tăcuta chemare; și tu nesocotești pe aceea care te cată și te dorește, care din adâncul sufletului, răspunse duios la fiecare suspin al tău!”

Dar Narcis, fără de a o asculta, fără de a o ține în seamă, nu-și mai lua ochii de la chipul gemenei sale, resfrânt în apele Kefisului; și astfel, sorbind mereu cu vederea acea scumpă nălucă, el adormi pe malul lunecos al râului și, furat binișor de valuri, se-necă și pieri în sânul lor răcoros.

De atunci își stinse și Echo răsunetele glasului ei tânguios; ea se așternu cu durere pe verdele mal, de unde pierise frumosul Narcis. Alături cu dânsa răsări o dalbă floare, un ghiocel cu bune rumeioare și cu dulce miros, care și dânsul, plecat d-asupra valurilor, se oglindește mereu în luciul lor limpeziu. Oamenii locului ziseră, pe limba lor, acelui mândru ghiocel, floare lui Narcis.


București, 1887.