Neajunsurile socotelii cu bobii

 

Preotul Mușat, dintr-un sătucean, se dusese la o moară, cu paracliserul, ca să macine cîțiva saci cu grîu și cu porumb. Și fiindcă nici în satul lor, nici în satele învecinate nu erau mori, preotul fusese nevoit să se ducă tocmai la al patrulea sat. Era în postul Paștelui.

Înjugă boii la car, puse grăunțele într-însul și hăis-cea, merse omul pre îndelete, și tocmai a doua zi seara ajunse la moară. Pînă să-i vie rîndul de măcinat, mai zăbovi vro două zile, căci era mare îmbulzeală. Cînd să bage în coș, auzi trăgînd clopotele. Deodată îi sări inima.

Se duse iute și cercetă, apoi se întoarse repede și zise țîrcovnicului:

— Aide, dascăle, mai iute acasă, că ne-a apucat Paștele de pe urmă.

— Ce spui, părinte?

— Iată aci în sat a și sosit, și pînă în ziuă va ajunge și la noi; ce să ne facem?

— Să-l mai oprim nițel.

— Aș! nu se poate.

— Dar ce facem grăunțelor ce am adus să măcinăm? îl mai întrebă paracliserul.

— Că bine zici tu, dascăle. Rămîi tu dară aci, grăbește de isprăvește mai curînd, și vezi de vino într-un suflet, că eu mă duc să fac Învierea.

— Dar cum se făcu pozna, părinte, de te apucă Pastele așa fără veste?

— Dracul știe, răspunse preotul. Eu atît știu că postul cel mare este de patruzeci și opt de zile. Atîtea și boabe de porumb am pus în buzunar la lăsatul de sec. În fiecare zi am scos cîte unul și acum, cînd caut, văz că mai sunt încă multe. Pesemne că s-a izmenit lumea.

Pasămite preoteasa băgase de seamă că soțul său purta boabe de porumb în buzunar; bănuise că îi place a ronțăi în post, cînd și cînd, cîte o boabă la lucru, și îi mai adăogase o mînă, înainte d-a pleca la moară. Sărmana, credea că făcînd așa, umblă după gustul bărbatului.

Asta fusese ce zăpăcise pe bietul preot.

Ajungînd acasă, supărat și abia răsuflînd, începu a trage ale clopote de credeai că o să le spargă. Oamenii se mirară cum de, așa din chiar senin, îi cheamă popa la biserică. Aflară că este sîntele Paști, după ce se adunară. Săvîrșind slujba Învierii, se întoarse preotul acasă cătrănit și copleșit de rușine. Aci găsi pe preoteasa supărată foc.

— Da, bine, părinte, ce mai fuse și asta? Ce fel de Paști mai făcuși și sînția-ta, fără colaci, fără ouă roșii și fără să ne dai de veste de mai înainte, ca să știm și noi ce facem?

— Ia, fă și tu cum vei putea, răspunse preotul. Nu știu cine dracul a gonit Paștele cu cîteva zile mai-nainte. Și daca era să fie după boabele de porumb din buzunarul meu, eram s-o ducem tot într-un post. Parcă tot fătau. Noroc cu niște creștini ai lui Dumnezeu din satul unde am fost la moară și de la cari am aflat că a sosit Paștele.

— Ce spui, părinte, de boabe și de fătat? Eu ți-am pus o mînă, sunt acum cîteva zile, socotind că îți place să le ronțăi.

— Taci, preoteasă! Ptiu! Ucigă-te toaca, satano! Mă speriasem că o să rămînem fără Paște.