Necazuri

 

Stam întins pe pat și cîntam din fluier. Din vreme în vreme îmi întrerupeam cîntecul și dam după muște. Mama torcea, iar tata luase între genunchi o oală de lapte acru.

Era una din acele lungi și înăbușitoare zile de vară cînd ai isprăvit un lucru și mai avînd două de făcut, nu știi de care să te apuci. Seceraserăm orzul, și mana spunea că ar fi bine să cărăm finul, că „pot da ploile și se face gunoi”. Tata: că „fînul nu l-a trăsni”, să ne apucăm de secară. „Crește holbura peste ea și o pune polog jos. Cine s-o mai secere?”

– Bine, omule, fă cum știi!

Tata nu mai răspunse. În tăcerea ce s-a întins, se auzi afară un zgomot, da atunci cînd cineva a băut o apă prea rece și îl arde în gît.

– Ce apă, mă, ca la munte!

Pe prag se ivi un om înalt, spătos, cu barba scoasă înainte și cu mustăți haiducești. Își șterse gura cu poala cămeșii, apoi își potrivi mustățile.

– Da, mere, domnișorule, mere?

Se așeză pe laviță și își trase pălăria pe ochi, ca omul necăjit. Locuiam în câmp, departe de sat. La fîntînă noastră oamenii veneau, mergeau, și fiecare avea de spus o noutate, o vorbă de clacă, ori de plîns vreun necaz.

— Morții ei de lume! începu omul vorba. Am trimes azi-dimineață sluga la secere. A secerat doi snopi și s-o culcat. Pînă amu, ce am venit cu amiaza, a sforăit într-una.

– E cald!

– Cald, găinușa și toaca lui, da’ și pînă a vedea el simbrie de la mine…

Avea glas răgușit, scîrțîitor, dar vorbea tare, amenințînd, tropotea din picioare, se scula’ și se așeaa iar pe scaun, de părea că toată ființa lui vorbește.

– Mâi, reîncepu, ducîndu-și mîna la ceafă, eu și cînd l-am băgat slugă i-am spus babei: tu, dă-l în mîna dracului, că nu-i bun de nimic. Da te poți înțelege cu muierile?

– Decît să-ți poarte muierea clopul, mai bine să-ți legi o piatră de grumazi și să te arunci în apă! zise tata.

– Dacă bărbatul nu-i bărbat, să știe să-și poarte lucrurile, cată să-l poarte și muierea! răspunse mama.

O clipă se auzi bîzîitul muștelor și sforăitul, acum grăbit, al fusului. Apoi Dumitru se întoarse spre mine și, sărind de pe scaun, începu iar:

– Domnișorule, eu nu știu ce înveți dumneata la școală, dar știu că copilul de mic se cunoaște ce țară o fi. Ia vezi pe Roma, sluga ăsta al meu. Asta așa un prăpădit s-o alege, de l-or purta jandarmii din sat în sat, cu stupii în spate, ca pe a Banului și cînd mi-am măritat fata, pe Ana, mai bine aș fi îngropalt-o atunci. Al lui Botoș venea în toată seara la noi, cu ziua, și se ducea a doua zi pe la prînz. Eu l-am văzut atunci că nu-i țară daldă: un fecior tînăr care ar mînca somnul cu mămăligă. Și odată îi spui: „Mă omule, ai tu nas? Nu ți-e rușine de oameni? Ce zic ai voștri? Da’ ce zic oamenii din sat de mine, mă? Ori vii și vorbești două-trei vorbe, cu fata, ori te șterge de la casa mea! Și pe aici să nu te mai văd, că te chilăvesc.” Așa i-am spus lui, și muierilor le-am spus să nu-l mai primească. „Îi fecior frumos, de neam, și are avere!” zic ele. Că una, că altia, eu să tac și să nu mă amestec unde n-am treabă, se pun amîndouă cu gura pe mine. Cînd eram pe acasă nu mai venea; îi era greu la nas. Da’ cînd eram la moară și tncătrău îmi trebuia, el era la noi. Și iacă, după un an îi face un copil fetii. „Ai, zic, toaca și crihanu vost de muieri! Asta-i bună! Și omul își scutură capul ca și cum l-ar fi mîncalt ceva după gît și i-ar fi fost rușine să se scarpine. Ce să fac, a trebuit să i-o dau…

– Da’ eu nu știu ce muiere e și ea, zise mama. N-aș sta cu el nici un ceas. Dă-l în mama minunii, să-l coacă! Șede într-o hrubă de se hîie pe ea, și el își vinde locuțul din gura copiilor și umblă dintr-un făgădău într-altul. Îi vine ei în toată seara acasă beat leocă, de-i cură mucii, și ea mîncă cu el dintr-un blid. Ptiu! Eu l-aș opări!

– Tu, îi prea bună, tu! Apoi își muie glasul și continuă rar, bătrînește: Asta nu-i nimic. Dacă se iau laolaltă,, trebuie să rabde unul la altul. Da’ iacă ce pățesc astă-toamnă cu el.

O vîndut locul din Sorti cu nouă mii, o plătit cu șasesute niște datorii și ăialalți i-a luat la el. Și cît era vremea umbla turtă. Fata vine la mine plîngînd: „Tată, ce să mă fac, îmi mor copiii de foame și el bea toți banii!” Eu, ca tată, ce să fac? „Ai, zic; găinușa ta de om prăpădit!” Mă duc la primarul, iau doi jurați cu mine și merg la el de cu noapte; ziua nu-l puteai găsi pe acasă. „Bună ziua, domnule”, zic. Era întins pe spate și sforăia ca un grof. Îl sculăm noi. „Mă, zic, am venit să-mi dai bani să cumpăr bucate la copii și la muiere. Dacă nu, îi încarc hainele și o duc acasă la mine, cu copii cu tot. N-oi lăsa-o să moară de foame și tu să stai întins la soare și să-i bei truda.” Că el nu o dă, că e stăpîn în casă, ce am eu cu el, și așa și pe-dincolo. Era să ne batem rău. Au venit jandarmii: Cînd să-i încarc hainele și s-o aduc acasă, fata, că ea nu vine. Acolo între satu întreg… Noa, asta-i bună!

Omul își aduse aminte de toacă, de clopotele lui Adam și de un car de sfinți pe care-i aruncă după fată. Apoi tăcu un răstimp și, își plecă fruntea ca sub povara unei mari greutăți. Cînd începu iar, cu capul proptit în palme, cu coatele pe masă, glasul îi era muiat, stins. Clocotea a plîns. Pe măsură ce vorbea, se ridica, dă cu pumnul în masă, se repezea și se așeza pe loc; acum glasul îi părea un torent rostogolitor de munte.

— La comîndarea lui Iordan — bag sama, Dumnezeu cînd lovește pe om tocmai la inimă îl atinge, mi-o luat pe ăl mai drag — ce-mi face? După ce s-au întors de la groapă popa și dascălul și oamenii de omenie, îi poftesc la masă. Popa în frunte, și ceilalți, care-și după rangul lui. Noi, oamenii de casă, am rămas mai pe de lături. Ca omul la casa lui. Și nu ne era nouă de mîncat. Gîndeai că mă arde ceva la inimă. L-am crescut, am cheltuit cu el, și tocmai cînd să fie și el om: sapa și lopata! Hee!!… Cînd mîncau mai bine, intră în casă, își ia nevasta de mînă și o trage după el: „Hai acasă, zice, că cu mine te-ai cununat, nu cu tată-to. Hai!” și o scoate afară. Oamenii își lasă lingurile și se uită unii la alții. Eu ies după el, și colea, la tîrnaț, îl întreb: „Mă, ce vrei tu? Ce-ți trebuie ție, de-mi faci casa de rîs? N-am eu necazuri destule pe cap?” Că pe el nu dau nimic; că el nu-i nimeni la casă! I-ar fi trebuit să-l bag după masă cu popas să se umple de mîncare și de beutură. Și o trăgea de mînă către poartă pe nevastă. Mi-am sufulcat mîneca și i-am trîntit tui pumn-în cap, de tot de-a dura s-o dus. Nevasta a început să strige, și oamenii au ieșit buluc afară. I-am mai dat cîteva, l-am luat de picioare și l-am zvîrlit în drum. M-am întors la fată și i-am zis să rămîie la mine, c-o țiu cu copii cu tot. Ea a început a mă ocărî, că-i omor bărbatul. El urla pe drum ca turbat. Și s-o pornit și baba, de nu mai știam unde mi-i capul. M-am slobozit, năcăjit cum eram, după ea și, poate, i-oi fi dat vreo una. Apoi la fată: „Să nu te mai prind pe aici, că-ți mut fălcile! Și pe tine, prăpăditule, dacă te prind pe la poarta mea, te omor, înțelesu-m-ai?

Și așa am pățit eu cu muierile mele ..

Ieși afară, vărsă apa din cantă, căci se încălzise, scoase alta și plecă să-l scoale pe Roma, care, de bună seamă, adormise iar.