Neculai Schelitti
În timpul scurt de cinci ani și jumătate de când publicăm „Convorbirile Literare“, am avut nenorocirea de a înștiința despre moartea unui număr însemnat de oameni de litere. Din cei mai bătrâni țara noastră a pierdut pe Alexandru Donici, pe Constantin Negruzzi, pe Gheorghie Asachi și in zilele din urmă pe Ioan Eliad Rădulescu; din cei mai tineri care au lucrat împreună cu noi și promiteau a se deosebi in câmpul literaturei, am avut durerea de a însemna moartea lui Scarlat Capșa, lui Neculai Neculeanu și astăzi a lui Neculai Schelitti.
Acești trei din urmă abia trecuseră vârsta de treizeci de ani și cu toate acestea se prevedea moartea lor prematură cu mult înainte. Pentru Neculeanu și Schelitti moartea a părut chiar o binefacere in starea grozavă de suferință in care se găseau.
Colonelul Neculai Schelitti a murit in 20 a lunei iunie in Viena. El a fost unul din cei mai activi colaboratori ai jurnalului nostru. Publicul cetitor îl cunoaște din un șir de poesii originale și din un număr mai mare încă de traduceri frumoase din poeți germani și franceji. Născut in anul 1836[1], tatăl său vechiu militar, îl destină și pe dânsul pentru cariera armelor. De aceea îl trimise din copilărie in Prusia pentru a-și face studiile elementare în școala militară din Potzdam și Berlin. Acolo, după ce trecu cu succes prin mai multe clase, împrejurări de natură cu totul private, îl siliră a se reîntoarce in țară.
Aici intră in armată și din soldat deveni in curând ofițer, apoi prin meritele lui inainta cu grabă, așa incăt in anul 1869 fu numit colonel și comandant a unui regiment. În acel an însă, în timp când regimentul său se găsea in tabăra de la Furceni, o boală de creeri îl lovi. De pe atunci chiar medicii dădură puțină speranță de îndreptare; boala din ce in ce făcea progresuri și nici cura de apă rece ce întreprinse la Răpedea lângă Iași, nici o călătorie la Berlin și Paris, unde fu transportat pentru a consulta medicii cei mai însemnați, nu folosi nimic. Moartea îl ajunse pe drum spre patria sa. Tânăr a fost cules din mijlocul familiei sale și a numeroșilor săi amici ! Cu dânsul țara noastră pierde un bun cetățean, un om de litere distins și un brav ofițer, ear noi unul din intemeetorii societății literare „Junimea“ și un amic scump și iubit.
Cine a cunoscut pe Schelitti va păstră pururea de dânsul o duioasă amintire. Pe căt era de aspru și corect în îndeplinirea datoriilor de militar, pe atăt era de blănd in viața privată. Natura sa simțitoare și plecată spre melancolie il împingea spre poesie, ocupațiupe care avea pentru dânsul o nesfirșită atragere.
Pe când alții incep cu traduceri de poesii și apoi se încearcă a crea și ei, Schelitti a urmat calea contrară. O pasiune de juneță iî inspiră un șir intreg de poesii lirice pline de durere și in care se repetează nesfirșit, ca in chip de presimțire, ideea unei morți triste și premature. Din aceste poesii originale ne-au fost comunicate numai nouesprezece care s’au și tipărit in jurnalul nostru. După ce timpul și împrejurările il depărtară de această temă, Schelitti traduse un însemnat număr de poesii din Heine, Goethe, Schiller, Uhland, Herwigh și Claudius și trei poesii din Lamartine — avănd deapururea o plăcere deosebită pentru traducerea poesiilor lui Heine din care a reprodus in limba noastră vre-o douezeci. Traducerile lui se deosebesc prin o limbă corectă și armonioasă, neinfectată de boala neologismului exagerat, și prin o reproducere exactă a ideei autorului. Cea mai bună dovadă despre aceasta este că nu numai din poesiile sale originale ci și din cele traduse s’au pus mai multe in musică și trăesc astăzi in gura poporului nostru. Afară de poesii, Schelitti împreună cu D. Vasilie Pogor a tradus partea întăia a lui Faust și mai inainte ăncă știm din gura lui că tradusese „Suferințele lui Werther". Lucrarea aceasta o făcuse în timpul când sufletul său era agitat de suferințe asemănate acelora ce simțea eroul romanului lui Goethe; de aceea nu a ținut niciodată ca traducerea lui să se tipărească și chiar a refuzat a ne comunica manuscriptul. Straniu este însă că, in timpul întăiu a suferințelor sale fisice de care soarta hotărise a nu-l scăpa, ideile lui se întorceau earăși spre Werther, spre această Carte, cu care petrecuse mai mulți ani ai adolescenții. Nu numai că-i plăcea să vorbească de acest roman, ci, intr’o zi in care mintea lui era mai alinată, compuse chiar mai multe strofe ce le intitulă „dedicațiune lui Werther". Această ultimă idee poetică a lui Schelitti care nu a fost tipărită, o reproducem după manuscript:
De când compuse aceste versuri, boala lui luă proporțiuni așa de întinse, incât nu mai avu putere de a-și îndrepta mintea spre o ocupațiune intelectuală oare care, și chiar copiarea și revezuirea poesiilor sale ce voeai să adună, a trebuit s’o părăsească. Acelor poeți pe care îi iubea mai mult și a căror cetire le datorea periode intregi de mulțămire, Schelitti se simțea împins de a compune căte o dedicațiune, în care sufletul seu manifesta încântarea de care fusese cuprins. Din poeții Români, Alecsandri îi făcuse totdeanua impresiunea cea mai adâncă, pe care o arătă in următoarele versuri dedicate „Musei lui Alecsandri“.
Cântările resboinice ale lui Ossian îl entusiasmase earăși multă vreme, și pe atunci a compus poesia intitulată:
O altă dedicațiune ce scrisese lui Goeth a desființat’o singur. Noue care îi bănueam despre aceaista, ne respundea că se simte pre slab pentru a se ridica pănă la îndrăzneala de a lăuda pe Goethe, și că niciodată nu a fost inspirațiunea sa atât de mare ca să poată exprima toate simțirile ce-l cuprindeau la cetirea opurilor acestui poet, pe care îl avea de cel mai mare a tuturor timpurilor.
Iubirea țerei, speranța in viitorul ei sau idei jalnice despre tristul present nu l’au inspirat niciodată cum a inspirat pe cei mai mulți poeți contimpurani. O singură poesie a lui are de obiect o idee națională, aceasta, intitulată „Adunarea din Suceava“, este una din cele mai frumoase ce a compus prin plasticitatea imaginilor descrise.
Prin aceste citațiuni am căutat să înviem memoria nenorocitului Schelitti la publicul cetitor; cât pentru noi care am trăit și lucrat cu dânsul ani îndelungați, vom păstra pururea cea mai blândă amintire de acest amic scump, care era înzestrat cu atâta talent. Soarta însă a voit să-l pierdem in anii cei mai frumoși ai vieței!
Note Wikisource
modifică- ↑ După „Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900”, autor Dan Mănucă, data nașterii este 2 august 1837