Neliniști
Luna erà o frunză galbenă, în grădina unui cer dureros.
Plopii fluturau zarea, ca pe un steag, pentru sfârșit de luptă.
Îmi simțiam viața, cu pădurea și cu toamna, ruptă,
și pașii, răsunau în amintire, ca pe-un drum pietruit și ros.
Mâhnirea mea căzuse – vestmânt prea greu – în noroi.
Voiam liniștea, ca un cerșetor, un ban care să-l aline.
Departe, un trecut sfâșietor, mă chemà înapoi,
și țipătul unei făbrici, își revărsase toată desnădejdea în mine.
Până când va tărî sufletul, mantaua mâhnirilor sfâșiate?
Din despletirea nopților, nici o răsărire nu rămâne.
Păsările tristeții, mă ciugulesc ca pe-o bucată de pâne,
și-mi văd sub roțile deșărtăciunii, nădejdile sdrobite toate, toate.
Peste acestea, dacă mâna ta, și-ar fi cernut, ninsoarea ei de clopoțel alb,
ar fi tresărit poate, prin ceață, o bucurie demult pierdută.
Plânsul pomilor ar fi fost atunci, bani de aur dăruiți amintirii,
și-aș fi simțit cum seara, cu buzeleei moi, întreg sufletul mi-l mângâe și mi-l sărută.