Neoiobăgia/Casa rurală
| ←Băncile populare | Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea Casa rurală |
Obștile sătești→ |
Să trecem acum la altă reformă poporanistă: casa rurală.
Dacă băncile populare marchează, după poporaniști, o eră nouă pentru țărănimea oropsită, darmite casa rurală! Ea are doară menirea, nici mai mult, nici mai puțin, să răscumpere treptat proprietățile mari teriene[1] și să le treacă țărănimii în formă de mici proprietăți agrare. Casa rurală e deci cu adevărat desăvârșirea operei incomplete de la 1864. Și înrudirea acestor două opere pare atât de mare încât au fost chiar apărate cu argumente la fel față de potrivnicii lor.
Astfel, M. Kogălniceanu, ca să răspundă adversarilor liberării și împroprietăririi țărănimii care îl acuzau de socialism, anarhism, proudhonism, invoca drept argument suprem exemplul Rusiei. lată Rusia, zicea el: o țară absolutistă, autocrată și a liberat și împroprietărit țărănimea; dar noi, țară liberală, constituțională! Și doar Alexandru II și guvernul rusesc n-or fi socialiști, proudhoniști, anarhiști, vrăjmași și distrugători ai proprietății private! Și cu acest argument închidea gura potrivnicilor săi, cel puțin pentru moment.
Astfel și poporaniștii noștri, mai mult sau mai puțin în curent cu viața economică a Rusiei, când erau atacați de potrivnicii casei rurale și taxați de socialiști, vrăjmași ai proprietății și ai statului, răspundeau, ca și Kogălniceanu, invocând exemplul Rusiei.
Dar este în această privință și o deosebire între Kogălniceanu și apărătorii casei rurale: Kogălniceanu, pe vremea aceea, nu putea ști ce rezultate vor da liberarea și împroprietărirea țărănimii ruse așa cum au fost făcute; pe când apărătorii casei rurale nu puteau să nu știe ce rezultate deplorabile a dat .casa rurală rusească.
Banca țărănească a Rusiei, casa ei rurală, a dat un fiasco desăvârșit și față de țărănime, și față de stat. în prima și a doua Dumă a fost o grupare puternică, numită a muncii (trudoviki), compusă din 120 de deputați, dintre care foarte mulți țărani adevărați, nu de carnaval. Ei bine, în acele interminabile discuții asupra chestiei agrare, care au ținut luni întregi, de câte ori venea vorba de casa rurală, țăranii săreau ca mușcați de șarpe și strigau într-un glas: nu ne trebuie bancă țărănească (casă rurală), afară cu banca țărănească! Asta e atitudinea țărănimii față de casa rurală. în cât privește atitudinea statului, apoi chiar acum când scriu aceste rânduri citesc în ziarele rusești că ministrul de finanțe Kokovțev pleacă în voiaj prin Rusia ca să vadă ce e de făcut cu pământurile băncii țărănești ca să se mântuie de ele. Că de cumpărat a fost ușor: în Rusia, ca și la noi, când dai un preț bun găsești vânzători câți voiești; dar ce te faci pe urmă cu pământurile cumpărate? Le vinzi în loturi la țărani? Dar țăranii nu pot plăti ratele și pământurile se întorc de unde au plecat. Și pe urmă ce te faci ou ele? Bietul Kokovțev!
Și rezultatul acesta, fiascul casei rurale, nu era greu de prevăzut nici pentru Rusia, nici pentru noi.
Că la noi se va întâmpla același lucru ca și în Rusia și chiar mult mai pronunțat nici o îndoială nu încape. De ce? După cele zise până acuma în această lucrare, puține cuvinte ne vor trebui pentru a o demonstra.
Casa rurală are drept menire să cumpere pământurile proprietarilor mari și să le revândă în loturi mici agricultorilor țărani. În felul acesta, latifundiile noastre se prefac în mică proprietate agrară. O condiție esențială pentru reușita lucrului este ca lotul vândut țăranului să fie rentabil, adică rata plătită de țăran să nu fie mai mare decât ce-i produce pământul cumpărat, căci altfel el își cumpără o belea menită să-l ruineze, nu să-l înțolească. Or, parcelele cumpărate de la casa rurală în general vorbind, de excepții nu vorbim, nu sunt rentabile. Și cu asta basta. De ce nu sunt rentabile? Pentru că țăranul le plătește prea scump față de rentabilitatea lor, având în vedere condițiile în care trebuie să le lucreze. Și le plătește prea scump din mai multe pricini, dintre care vom vedea pe cele mai principale.
Întâia pricină este că nu țăranul cumpără pământul, ci alții îl cumpără pentru el: funcționarii, diriguitorii casei rurale, care de multe ori pricep tot atâta nevoile unei mici culturi țărănești în condițiile date cât pricepe țăranul operațiile complexe ale casei rurale și care n-au un interes direct și personal în această cumpărare cum are un cumpărător care cumpără pentru sine. În aceste condiții, lipsind și priceperea practică, și interesul personal, cumpărăturile făcute vor fi mai scumpe. Și aici fac abstracție de simpla rea-credință care face să se plătească prețuri exorbitante, de complezență, pentru a proteja un prieten, a satisface intervenții puternice, a dobândi sau conserva partizani politici etc. Pe urmă sunt cheltuielile de administrație ale casei rurale, foarte mari — lefuri grase, diurne, jetoane de prezență —, care scumpesc pământul, iară la casa noastră rurală, care e o bancă pe acțiuni, se mai adaugă și dividendele considerabile plătite acționarilor, care cad și ele în sarcina pământului cumpărat. Apoi însuși faptul ivirii pe piață a unui cumpărător atât de însemnat cum e casa rurală scumpește foarte mult pământul. Pământul în societatea modernă e o marfă ca toate mărfurile, iară prețul unei mărfi se hotărăște de legea ofertei și cererii: cu cât se mărește cererea, cu atât crește și prețul. Sunt însă mărfuri speciale, acelea care nu pot fi reproduse în cantități arbitrare voite, cum e pământul și produsele sale; acestea au tendința să crească în preț cu totul disproporționat cu ridicarea cererii din piață.
Casa rurală deci, dacă își va lua rolul în serios și va cumpăra mari cantități de pământ, prin însuși faptul acesta va ridica foarte mult prețul pământului.
Și mai e o altă cauză, și mai importantă, care face ca parcela cumpărată de țăran să-i revină prea scumpă, să nu-i fie rentabilă. Aceasta e rentabilitatea mai mare a proprietății mari decât a celei mici.
D-l Stere a adus în țară discuția teoretică din Occident asupra relativei superiorități sau inferiorități de rentabilitate a proprietății agrare mari și mici, pentru a dovedi că proprietatea mică țărănească nu numai că nu este inferioară, dar este chiar superioară în această privință proprietății mari. Desigur, d-l Stere a făcut un serviciu culturii noastre economice prin faptul că a ridicat această discuție, pentru că ea este pe cât de interesantă teoreticește, pe atât de importantă practicește. Dar, d-l Stere n-a băgat de seamă, cum n-au băgat de seamă nici alții, că pentru noi acuma această discuție poate să aibă numai un interes academic, că interes practic are numai în Occidentul Europei și în țările capitaliste, unde există cultura agricolă intensivă și proprietatea mică propriu-zisă. Acolo, într-adevăr, se poate discuta care proprietate agrară e mai rentabilă: cea mare ori cea mică?
Noi însă avem cultura extensivă și producem în mare parte cereale pentru export. în .asemenea condiții, nici un economist serios, oricât de fanatic partizan al micii proprietăți ar fi, nu va susține superioritatea acesteia asupra celei mari, ci contrariul. Afară de asta, noi nici n-avem proprietate mică propriu-zisă, ci, după cum am arătat, proprietate semifeudală, neoiobăgistă. în aceste condiții speciale, superioritatea proprietății mari ca rentabilitate nici nu mai trebuie discutată. N-are decât să vadă cineva din statistici cât grâu și porumb la pogon produce proprietatea mare și cât cea țărănească, ce calitate de produs au și una și alta.
Se va obiecta că lucrurile vor sta altfel, în alte condiții, în condiții favorabile micii proprietăți. Negreșit că atunci va fi altfel și că atunci va fi de discutat. Dar casa rurală, prin apariția ei, nu schimbă o iotă în condițiile economice esențiale ale țării. După, ca și înainte de apariția ei, rămânem o țară cu o cultură extensivă, producătoare mai cu seamă de cereale pentru export. Asemenea, nu se schimbă nimic în raporturile noastre esențiale de producție sau în raporturile esențiale politico-sociale. Și, împreună cu toate condițiile care rămân neschimbate, rămâne și superioritatea rentabilității proprietății mari asupra celei mici.
Prețul pământului însă e renta lui capitalizată.
Deci țărănimea va plăti moșia după rentabilitatea ei de proprietate mare, dar se va folosi de ea în loturi mici, prin urmare, rentabilitatea ei scăzută de proprietate mică; va să zică, va plăti moșia mai mult decât face, diferență de preț însemnată care-i va fi fatală.
Cele arătate mai sus ar fi suficiente pentru a demonstra greutatea reușitei unei oase rurale. Dar această reușită mai este dificilă și din altă pricină, esențială, hotărâtoare și specială, țării noastre.
Menirea casei rurale este să creeze și să susțină mica și mijlocia proprietate țărănească. Insă noi știm acum că așa ceva n-avem și — cu raporturile de producție existente, în condițiile economico- și politico-sociale în ființă — nici nu putem avea. Casa rurală din punctul de vedere al scopului în care e întemeiată este deci contradicția personificată: chiar de la înființare, ea poartă în sine germenii morții, își propune să rezolve o problemă absolut nerezolvabilă, un fel de cvadratură a cercului.
Și e original, ca să nu zicem altfel, rolul statului (statului în sensul larg al cuvântului) în crearea casei rurale: un rol absurd, provenit din, dubla lui făptură de stat neoiobag și burghezo-democrat. În primul său ipostas, ca stat neoiobag, prin întreaga legislație a muncii agrare, prin întreaga practică administrativă, prin tot sistemul economico-social și politico-social de la sate, el împiedică pe țăran de a deveni mic proprietar și-l menține în starea de neoiobăgie; iară în al doilea ipostas, ca stat burghezo-democrat, el caută prin casa rurală să creeze proprietatea mică și mici proprietari, adică sa creeze ceva ale cărui condiții de existență le-a distrus și le distruge.
Și după ce a tăiat craca de sub picioarele casei rurale, care astfel se va rostogoli cu capul în jos și picioarele în sus, statul — cine știe? poate chiar în chip sincer — va deplânge lenea, inerția, nechibzuința și stricăciunea țăranului, pe care „în zadar vei căuta să-l ajuți; orice ai face, e în zadar”.
Dealtfel, noi cunoaștem doar o activitate analogă a statului și încă într-o formă mult mai largă decât casa rurală: aceasta e împroprietărirea țăranilor pe domeniile statului. Și una, și alta au doar același scop — prevenirea proletarizării țărănimii — a cărui realizare se urmărește prin același mijloc: darea de pământ. Dar, dacă e o mare asemănare, sunt și deosebiri importante. Priceperea acestora e de mare preț pentru priceperea casei rurale și a rezultatelor ce trebuie să dea.
Prima deosebire este că statul dădea pământul statului, al națiunii, așa că putea să-l dea cu preț cât de scăzut, putea să ierte restanțele de plată etc. Nu-i vorbă, statul a vândut de obicei cu prețuri curat cămătărești, uneori, după mărturisirea însuși a d-lui Dimitrie Sturdza într-unul din discursurile d-sale, cu prețuri duble decât era prețul curent, și astfel ajungea chiar mai sigur la scop: de a împiedica formarea proletariatului, dar de a împiedica și prefacerea proletariatului în proprietar de-sine-stătător, prefăcându-l în proprietar neoiobag. Dar cel puțin teoreticește e admisibilă putința ca statul să vândă pământul cât de ieftin. Pe când casa rurală nu poate să-l vândă decât după costul lui, așa cum îi revine ei însăși.
Altă deosebire însemnată este între scopul și mijloacele casei rurale și cele ale statului.
Scopul principal — mărturisit și nemărturisit — pe care-l urmărea statul odinioară era să prevină proletarizarea țărănimii, prefăcând-o în neoiobagă. Scopul casei rurale însă nu este numai de a preveni proletarizarea țărănimii, dar și de a crea și de a asigura existența micilor proprietăți și micilor proprietari ca atare. De această intenție bună și cinstită a preconizatorilor și inițiatorilor casei rurale nu mă îndoiesc un moment. Și în felul cum se deosebește scopul de odinioară al statului de scopul de acum al casei rurale se deosebesc și mijloacele respective. Statul, pentru a împiedica proletarizarea. dădea pământ în special la proletari, pe când casa rurală, pentru a crea și consolida mica proprietate, dă pământ numai țăranilor mai înțoliți, care pot să răspundă înainte [cu] zece la sută cel puțin din prețul pământului, o sumă destul de însemnată pentru țărănimea noastră. Acest fel de a proceda se datorește priceperii greșite a cauzelor care au făcut ca împroprietăririle să dea un rezultat atât de rău. Inițiatorii casei rurale nu văd că, dacă împroprietăririle au dat rezultatele știute, aceasta se datorește felului în care au fost făcute, însuși scopului nemărturisit urmărit de stat, și mai cu seamă regimului nostru agrar, economico- și politico-social, care împiedică formarea micilor proprietăți de-sine-stătătoare. Ei cred că pricina cea mai de seamă e incapacitatea celor împroprietăriți, lipsa la cei mai mulți dintre dânșii a calităților cerute pentru a deveni proprietari. De aceea, casa rurală vrea să facă o selecție de țărani care ar fi dovedit că pot să înjghebeze și să conducă o gospodărie, că au, prin urmare, capacitatea cerută pentru asta. Aceștia ar fi țăranii mai înțoliți, semifruntași sau fruntași, care dispun de o avere oarecare, așa că pot da un avans de 10% Această procedare nu e lipsită de logică și aparență de dreptate. Din nenorocire, rezultatul neîndoielnic la care va ajunge casa rurală va fi diametral opus celui dorit, dorit sincer de astă dată, nu mă îndoiesc. În mod tipic iată ce se va întâmpla cu țăranul devenit proprietar prin casa rurală.
Țăranul e dornic de pământ. De cumpărători nu va fi lipsă. Țăranul își va aduna toate economiile, va vinde ce va putea, se va împrumuta ca să dea avansul. Și iată-l împreună cu alții cumpărând o moșie, devenind stăpân pe un lot. Pământul, din cauzele multiple arătate mai sus, îi revine prea scump, nu e rentabil, încât chiar în actul de vânzare se cuprinde în mod tacit înstrăinarea lui ulterioară. Țăranul începe să-l muncească. Și vine anul cel mediocru — nu mai vorbim de un an rău foarte probabil —, sunt nevoi multiple și grele care trebuie împlinite întâi și nu ajunge pentru rata casei rurale. Omul se împrumută de la cămătar sau ia de la banca populară cu girul cămătarului, își vinde munca sa arendașului sau fruntașului țăran — acaparatorul pământurilor țărănești —, adică se învoiește pentru anul viitor. De acuma e neoiobag în toată regula, va munci în dijmă, va da rușfeturi în mod direct sau indirect, va munci ca rob al arendașului și cămătarului și, mai cu seamă, ca rob al casei rurale pentru a-și plăti ratele, iară pământul cumpărat și-l va zgâria în vremea slobodă după munca la stăpâni. Alt an mediocru, situația se agravează, datoria crește. Începe agonia, care va dura cu atât mai mult, cu cât țăranul va fi mai harnic, mai chibzuit, mai sobru, dar sfârșitul va fi mereu același: din cauza neplății ratelor, pământul se vinde sau se întoarce la matcă: la casa rurală. Se înțelege că un an de secetă cumplită va grăbi mult acest proces. Și, în clima noastră secetoasă, anii aceștia, din nenorocire, nu sunt rari, iară cu nenorocita despădurire a țării vor deveni cronici. Și astfel țăranul va pierde pământul — ceea ce e numai o jumătate de nenorocire, având în vedere câte belele i-a adus —, dar va pierde și avansul adunat cu atâtea sacrificii, se va proletariza.
Și aci vedem acea deosebire dintre împroprietărirea de altădată, prin stat, și cea de acuma, prin casa rurală. Statul, împroprietărind pe țărani, îi prefăcea, de bine de rău, din proletari în mici proprietari, proprietari sui-generis, neoiobagi, dar, oricum, mici proprietari; casa rurală va preface pe micii proprietari în proletari.
Casa rurală nu numai că nu va împiedica procesul de proletarizare a țărănimii, proces oare se petrece acum, dar încă îl va grăbi. Aceasta e neîndoielnic. Așa s-a întâmplat m Rusia, așa se va întâmpla și la noi, așa se va întâmpla mai ales la noi.
Acesta va fi rezultatul casei rurale pentru țărănimea muncitoare mai înțolită.
Dar pentru fruntași, pentru cârciumari, cămătari, pentru Titircă Inimă-Rea, pentru burghezia sătească într-un cuvânt? Pentru toți aceștia va fi o adevărată binefacere. Și lucrul se înțelege și apriori. De câte ori e vorba de o reformă poporanistă, se poate zice cu ochii închiși că ea va servi exclusiv sau mai cu seamă burghezimii mici în general, celei sătești în special. Și asta chiar atunci când reforma e făcută împotriva ei, cum sunt băncile populare, dar ce să mai zicem când pare înadins făcută pentru ea, cum e casa rurală? Titircă de atâta vreme se uită cu jind la moșia boierului X, dar n-are destule parale ca să pună mâna pe ea. Și iată vine casa rurală, oare numai cu un avans de 10% îi dă putința să apuce măcar o parte din ea. De la început va cumpăra câteva loturi maximale pe nume felurite din familia sa ori va cumpăra o moșie întreagă cu consătenii: pe urmă își va rotunji el partea lui cu loturile scoase în vânzare pentru ratele neplătite.
Pentru membrii burghezimii sătești sunt multe — și vor fi și mai multe — forme și posibilități spre a face ca moșia latifundiară a boierului X să devină, prin intermediul casei rurale, proprietatea lor, împărțită în moșii mai mici. Și lor moșioarele acestea le vor renta, și încă bine. Pentru ei pământul nu este doară un instrument de muncă nerentabil, sub forma de mică proprietate neoiobăgistă, din cauza prețului exagerat; pentru ei pământul este un instrument de stoarcere a muncii altora, un capital, și încă un capital sui-generis, care afară de însușirea lui proprie de capital, așa cum este el în societatea capitalistă, mai are și virtuți de exploatare speciale, feudalo-iobăgiste. Și astfel latifundiul boierului X se va împărți în câteva moșii mai mici. Rezultatul deci va fi creșterea numărului proprietarilor mari și deci, după cum am văzut, creșterea intensității exploatării țărănești și consolidarea detestabilului regim neoiobag[2].
Am văzut până acum care va fi rezultatul casei rurale pentru feluritele categorii țărănești de cumpărători ai pământului, lucru ce ne interesează în special. Să vedem cât de pe scurt care va fi situația proprie a casei rurale, ceea ce, dealtfel, ne interesează mai puțin.
Casa rurală va avea greutăți de care nici nu-și dă seama. Întemeietorii au și început să le simtă de la primii pași, când au dat de greutatea cu pădurile și cu acareturile moșiilor cumpărate. Pământul îl împarți în parcele țăranilor cumpărători; dar cu pădurea și cu acareturile ce te faci? Grea problemă! Dar când casa rurală va fi nevoită să scoată în vânzare parcelele neplatnicilor și când, din lipsă de cumpărători, aceste parcele îi vor rămâne pe seamă și ea via deveni proprietara a [o] mulțime de parcele risipite între micile proprietăți țărănești? Acestea sunt însă detalii care, în definitiv, privesc pe acționarii casei rurale; lucrarea de față, după însuși planul ei, nu se ocupă de amănunte, ci de principii și fenomene generale. în general și în principiu vorbind însă, casa rurală, în afară de pământurile ce va vinde burgheziei sătești, va rămâne stăpână pe mari întinderi de pământ, fie de acel ce nu va putea fi vândut, fie de acel ce i se va întoarce înapoi. Ce va face ea cu acest pământ? Evident că sau îl va lucra singură, pe propriul său cont și după sistemul agrar în vigoare, sau — ceea ce e mult mai probabil — îl va da în arendă pentru a scăpa de imensa greutate pe care o prezintă agricultarea [cultivarea] a mulțime de moșii în diferite colturi ale țării.
Și ce înseamnă asta? înseamnă că astfel casa rurală devine un proprietar latifundiar, se preface în cel mai mare latifundiar și în cea mai mare proprietate de mână moartă.
Și acum, cititorule, vom putea cu și mai multă tărie și siguranță să verificăm exactitatea legii mecanico-sociale enunțată mai sus.
Casa rurală, în intenția preconizatorilor și întemeietorilor ei, a fost instituită pentru crearea și consolidarea de mici proprietăți țărănești și mici proprietari țărani, prin îmbucătățirea latifundiilor particulare și de mână moartă, spre a scăpa țara astfel și de proprietatea latifundiară, și de arendași latifundiară à la Mochi Fișer. Dar, în atmosfera economică a țării noastre și sub regimul nostru neoiobag, casa rurală va grăbi procesul de proletarizare a țărănimii, va mări latifundiarea țării și proprietățile de mână moartă și — cine știe? viitorul ne rezervă atâtea surprize! — va crea, poate, o serie de Mochi Fișer mai mărunței, căci din toate ironiile istoriei omenirii cea mai sângeroasă e ironia istoriei economice.
[1] [proprietate agricolă].
[2] Nu-i vorbă, nici această dezagregare a latifundiilor nu va dura mult. După obiceiul țării, Titircă își va trimite copiii să învețe la Paris, își va mărita fetele cu boieri scăpătați, și, în atmosfera noastră de consumare neproductivă, moșia va fi cu vremea vândută și iarăși va întregi un latifundiu oarecare.