Neoiobăgia/Problema ilegalismului și rezultatele morale, culturale, juridice și politice ale neoiobăgiei
| ←Rezultatele economice ale neoiobăgiei | Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea Problema ilegalismului și rezultatele morale, culturale, juridice și politice ale neoiobăgiei |
Revoltele țărănești→ |
Am analizat până acum principalele efecte economice ale regimului nostru agrar așa cum se manifestă din relațiile lui de producere. Să-i analizăm acuma efectele morale, culturale, juridice, politice.
Starea morală — în sensul larg al cuvântului — a unei țări atârnă în primul loc de organizația ei economică, în special de felul și relațiile economice de producție. Acesta e un adevăr care a intrat adânc în conștiința cercetătorilor de azi și care e admis tacit chiar de cei care nu sunt marxiști, care combat chiar pe Marx. Frumoasa carte a d-lui Radu Rosetti e până la un punct pătrunsă de acest adevăr; adeseori cel puțin d-sa caută ca din organizația economică, din relațiile de producție să deducă și stările morale, intelectuale și juridice ale poporului, și asta fără a cunoaște pe Marx; cel puțin nu-l pomenește nicăieri.
Da, Marx e acuma în aer —, n-ai ce să-i faci!
Din cercetarea stării economice din vremea iobăgiei, d-l Rosetti deduce stările morale, sufletești ale țărănimii de atunci. în privința aceasta ar fi de citat pagini întregi. Cititorii le vor găsi în opul pomenit; .noi vom da numai rezumări de .acolo. D-l Rosetti citează din memoriul prințului Mihai Sturdza adresat lui Nesselrode următorul pasaj, care în câteva cuvinte caracterizează minunat starea țărănimii din timpul iobăgiei:
„Da, starea țăranului moldovean și muntean este ticăloasă; privit ca o ființă care nu trebuie să existe decât pentru capriciile altuia; aproape redus la starea abjectă de bestie (brută); părăsit în prada lăcomiei tuturor slujbașilor, începând de la cler, de la cel mai înalt dregător până la cel mai mic dăbilar; împilat deopotrivă și de proprietar, și de arendaș, și după toate acestea se mai învinovățește acest biet țăran că este nepăsător și leneș! Mă pun numai cu groază în locul lui. Simt ca un om care este sigur să nu aibă niciodată nimic în propriu, un om dezamăgit prin o tristă experiență și, știind că în zadar ar urma să verse fără cruțare sudoarea frunții lui spre a putea strânge ceva bani pe care jaful ar veni fără greș să-i răpească, zic că acest om nu poate resimți decât scârbă către orice ban ce ar pune deoparte și că el poate privi ca folos numai banii ce-i sustrage lăcomiei pentru a merge să-i bea la crâșma proprietarului” (p. 33, 34).
Și din această stare ticăloasă a țăranului, product al iobăgiei, reiese o stare morală și sufletească pe care d-l Rosetti o caracterizează astfel:
„Dacă nu se poate tăgădui că țăranul român din regat este un element economic slab, mai adesea nesilitor, neiubitor de muncă, neștiind a strânge și a aduna, nu este mai puțin adevărat că împrejurările politice în care s-a dezvoltat țărănimea noastră au fost cu deosebire prielnice dezvoltării acelor cusururi” (p. 35).
Și în altă parte:
„Țăranul român de înainte de 1830 se poate caracteriza în chipul următor: deștept și vioi la minte, bun la inimă, blând, pașnic și supus până la exces, dar cu desăvârșire lipsit de cultură, fără încredere în sine, neiubitor de muncă, nedoritor să-și schimbe soarta, bănuitor, fără conștiință de neam, prefăcut superstițios. Astfel îl făcuse împrejurările istorice, astfel îl făcuse dușmanii din afară, astfel îl făcuse lăcomia domnilor și aceea a clasei stăpânitoare” (p. 40).
Și d-l Rosetti vorbește de pasivitate, de lipsă de energie, de supunere oarbă către oameni și împrejurări, de ură adâncă și neîmpăcată împotriva clasei stăpânitoare ș.a.m.d.
Citind caracterizarea stării țărănimii din timpul iobăgiei făcută de Mihai Sturdza și descrierea stării ei morale făcută de d-l Rosetti, orice om care cunoaște cât de puțin starea de azi este izbit de marea asemănare dintre ce a fost atunci și ce este acum. Și e natural să fie așa, pentru că. după cum am văzut, starea economică și relațiile de producție rămânând în mare parte aceleași, și starea morală a țărănimii trebuia să rămână aceeași. Nu-i vorbă, e cam riscant a vorbi de lenea țăranului când, în definitiv, el produce aproape întreaga noastră bogăție națională; dar că e indolent, nepăsător, nechibzuit, superstițios la culme, lipsit de energie și de dorința de a-și schimba soarta, toate acestea sunt în mare parte adevărate, acum ca și mai înainte, și se explică perfect prin starea lui economică și de atunci și de acuma.
Așa, după cum am văzut, legea de la 1864 a vrut, chip[urile], să prefacă pe țăranul român într-un mic proprietar ca în Occident. Or, la un asemenea mic proprietar se dezvoltă o anumită psihologie, cu anumite defecte și calități proprii acestei stări economice: de o parte, acea iubire pasionată, exclusivă, aproape brutală, pentru proprietatea lui, un egoism împins până la brutalitate; orizontul intelectual și moral foarte redus; de altă parte, chibzuința, cumpătarea, zgârcenia chiar, tenacitatea și energia la muncă, prevederea.
Dacă țăranul nostru ar fi fost prefăcut realmente în inic proprietar, aceste însușiri s-ar fi dezvoltat și într-însul. Dar sub mantia liberalismului el a fost prefăcut iarăși într-un iobag. El este o materie învoibilă, asupra lui apasă un contract agricol, pe care în bună parte nici nu-l înțelege; el trebuie să se prezinte la muncă la prima chemare, altfel e adus de primar sau jandarmul rural; pământul lui și-l lucrează când îi permite contractul agricol; muncește în mod semigratuit, întotdeauna e îndatorat. Cu un cuvânt, e înconjurat de forțe sociale care dispun de dânsul, cărora trebuie să se supună orbește, după ce prin însuși felul ocupației sale agricole e supus altor forțe oarbe, forțelor naturii. Rod al împrejurărilor sociale — atât de complexe și implacabile — și rob al forțelor naturii, mai ales într-o agricultură atât de primitivă. cum puteau să se dezvolte în el alte însușiri decât cele ale robului, cum puteau să se dezvolte în el voința, mândria, energia, prevederea, chibzuința? Știind că, orice ar face, tot în mizerie va trăi, îi dispare orice imbold de luptă pentru îmbunătățirea sorții, se dezvoltă într-însul indolența. Dubla robie în care zace îl preface în fatalist, superstițios, prefăcut și supus ca robul, și întreaga lui psihologie se rezumă în aceste cuvinte stereotipe și caracteristice: „așa vrea Dumnezeu”.
În aceste trei cuvinte e cuprinsă o întreagă concepție morală și filozofică a robiei.
Am zis mai sus că starea morală a țărănimii a rămas în bună parte aceeași ca și în timpul iobăgiei, pentru că relațiile economice de producție au rămas în bună parte aceleași. Dar în bună parte nu vrea să zică în totul. Sunt și elemente noi din viața capitalisto-burgheză care s-au introdus în viața țărănimii. Țăranul e neoiobag, dar, cu toate astea, el nu produce numai valori de întrebuințare — pentru hrana familiei —, ci produce și pentru vânzare; condițiile economice în care trăiește nu mai sunt numai naturale, ci sunt și bănești. Apoi țăranul intră în legături dese cu lumea din afară; ba, prin mărfurile ce cumpără și vinde, e în legătură indirectă și cu străinătatea. în sfârșit, vin drumurile de fier, telegraful, școala, presa ș.a.m.d. de înrâuresc psihologia și întreaga viață morală și materială a țăranului. Despre caracterul acestei înrâuriri vom vorbi mai jos. Aci vrem să stăruim asupra unui fapt de primordială importanță, care a avut o influență decisivă asupra vieții satelor noastre: e profundul dezacord, e abisul dintre ceea ce am numit altădată starea formală de drept și starea reală de fapt, abisul dintre instituțiile noastre occidentale politico-juridice, de o parte, și realitatea vieții sociale, de altă parte. Cu acest prilej îmi voi permite să citez un pasaj din articolul meu Cuvinte uitate:
„La noi, acum mai bine de patruzeci de ani, era cam următoarea stare reală de fapt: o treaptă economică de dezvoltare foarte înapoiată, relații economice semifeudale, moravuri semiorientale, o stare culturală primitivă; pe acest fond social, pe această stare reală de fapt, s-a altoit o stare formală de drept luată din Occident, o stare de drept care corespundea și era produsă de o stare de fapt, de o stare economică; morală și culturală incomparabil superioară nouă. Dar, odată cu introducerea acestei întocmiri politico și juridico-sociale superioare, nu s-au schimbat în mod corespunzător și organizația și relațiile economice; dimpotrivă, acestea au rămas în bună parte semifeudale; și tot așa și relațiile care izvorăsc dintr-însele au rămas și ele aceleași.
De aici a urmat un dezacord profund între starea noastră formală de drept, superioară, și starea reală de fapt, inferioară, un dezacord care a avut de rezultat că starea noastră legală a rămas, cel puțin în parte, nerealizată, a rămas numai pe hârtie. Rezultatul — de o foarte mare importanță pentru întreaga noastră dezvoltare socială — a fost că, pe lângă regimul legal, s-a creat un regim de ilegalitate, sub care, în parte cel puțin, trăim și acum”.
Acest pasaj și câteva dezvoltări ce-l urmau au avut darul să stârnească în ziarele noastre o întreagă polemică, ceea ce nu prea se întâmplă la noi când e vorba de chestii teoretice economico-sociale. Motivul pentru care pasajul de mai sus a fost atât de remarcat este că el cuprinde o constatare de cea mai mare importanță pentru întreaga noastră viață socială. Aceasta au simțit-o chiar și cei care nu-și puteau desluși bine în ce anume consistă această importanță. Pentru acea constatare, ziarul conservator Epoca era cât pe ce să mă treacă între teoreticienii conservatorismului român. Adevărul e că, conservatorii români, și în special doctrinarii conservatorismului boieresc, junimiștii, au fost cei dintâi care au insistat asupra dezacordului dintre starea noastră reală de fapt și starea formală de drept, dintre realitatea noastră semiiobagă și instituțiile occidentale, care mai ales la sate au rămas în mod absolut literă moartă; și tot ei au arătat măcar unele din neajunsurile adânci care rezultă din acest dezacord. Până aci sunt, în adevăr, perfect înțeles cu doctrinarii conservatorismului nostru. Dealtfel, era și foarte natural ca mai ales conservatorii, reprezentanții vechii clase boierești, să fie aceia care să pună în lumină acel dezacord și neajunsurile ce rezultă din el. Cum am văzut și cum vom mai vedea, acest dezacord a fost una din bazele pe care s-a dezvoltat tocmai burghezia noastră agrară, clasa cea nouă economică, dominantă, căreia această stare de lucruri i-a servit minunat. Dimpotrivă, boierii cei vechi, întrucât n-au putut să se adapteze noilor condiții, au suferit și în bună parte au dispărut chiar, ca clasă socială, de la suprafața vieții economice. Era deci foarte natural ca ei sau doctrinarii lor să facă o critică acerbă noii stări de lucruri și să releveze cu vehemență acest contrast izbitor dintre realitatea noastră orientală și aparențele mincinoase occidentale.
Dar care e soluția? Care ar fi modul de a înlătura această dureroasă contrazicere socială?
Pot fi două moduri: sau reduci starea de drept până la starea de fapt, sau ridici starea de fapt până la înălțimea celei de drept. Prima soluție a fost a conservatorilor, a doua este a mea. Nu găsiți o oarecare deosebire? La orice introducere de instituții nouă liberale, doctrinarii conservatorismului protestau, aducând dealtfel un argument destul de solid: de ce să mai introducem instituții, unele mai liberale decât altele, dacă — nepotrivite cu realitatea noastră socială — ele tot vor rămâne o minciună? Pentru mine, instituțiile noastre nu sunt destul de liberale, le-aș dori mult mai democratice, le-aș dori completate cu votul universal; iară ca să nu rămână o minciună din cauza nepotrivirii cu realitatea vieții, doresc schimbarea și reformarea acestei realități — în special a celei economice —, pentru ca aceasta să fie pusă în acord cu starea democratică superioară de drept. Cred că e clar și că poziția mea ca social-democrat față de această problemă nu numai că nu e asemănătoare cu a conservatorilor, dar nici deosebită nu e, ci diametral opusă.
Și tot așa de opus e și felul de a pricepe cauzele fenomenului. Pentru doctrinarii conservatorismului, cauza lui e în faptul că n-am fost pregătiți culturalicește pentru noile instituții, că li se opuneau moravurile, deprinderile, mentalitatea de altădată. E, desigur, o parte de adevăr ,în această aserțiune și eu însumi am relevat-o; dar nu asta e cauza primordială și decisivă, lucru pe care de asemenea l-am demonstrat în capitolele precedente. Moravurile se opun numai vremelnic realizării noilor instituții politico-sociale; curând ele li se adaptează foarte bine. Moravurile, fiind rezultatul unei anume organizații economice și al instituțiilor politico-sociale corespunzătoare ei, nici nu ,pot să se schimbe fără schimbarea acelei organizații și acelor instituții; și, deci, a face să depindă schimbarea instituțiilor sociale de o prealabilă schimbare a moravurilor înseamnă în fond a amâna schimbarea la calendele grecești, a nu mai introduce niciodată noile instituții, ceea ce și era — inconștient sau conștient — gândul unora din conservatorii noștri vechi.
Ceea ce face însă în adevăr ireductibil contrastul dintre realitatea vieții sociale și anumite instituții politico-sociale este organizația economică, relațiile economice de producție. Acestea, fiind un fapt social primordial și generator, nu se pot adapta cu ușurință la fapte sociale derivate.
O anume organizație economică, felul de producție și anume raporturi economice de producție, care formează baza stării de fapt, a realității sociale, trebuie să aibă o anumită stare de drept; dacă aceasta din urmă nu corespunde celei dintâi, atunci rămâne pe hârtie, nerealizată, duce o viață de aparență.
Aici e nodul întregii chestiuni, cum am arătat și în pasajul citat mai sus. Acel pasaj, care atunci va fi părut prea puțin limpede, acuma, după toate dezvoltările din această lucrare, sper că e perfect clar. Este evident acuma că după 1864, mulțumită condițiilor istorice arătate în capitolele precedente, s-a reintrodus în viața satelor noastre o realitate economică în bună parte iobăgistă — neoiobăgistă, cum am numit-o —, în contrast adânc cu instituțiile politico și juridico-sociale liberalo-burgheze, două stări care trăiesc alături fără să se confunde, aproape fără să se întâlnească, întocmai ca două linii paralele.
Primul rezultat al acestei anomalii a fost întronarea la sate a regimului de ilegalitate. Asupra acestui regim am scris în articolul citat. Reproduc de acolo:
„Urmările acestui regim de ilegalitate au fost foarte deosebite pentru feluritele clase sociale. Pentru clasele dominante și oligarhia politicianistă, regimul de ilegalitate avea de urmare (și are încă, deși nu în aceeași măsură) că aceste clase și această oligarhie pot uza și abuza de lege, o pot și eluda în relațiile lor cu cei mai mici și mai umili, și în special cu poporul muncitor.
În țară la noi domnește, în relațiile dintre cei mari și tari, de o parte, și cei mici și slabi, de alta, nu legea, ci bunul plac și interesele celor tari; aceasta e, cred, un fapt care nu mai cere nici o dovadă. Cei tari nu sunt legați de lege în relațiile lor cu cei mici (vorbim, bineînțeles, relativ, nu absolut), ei își valorează interesele lor față de cei mici după lege dacă le convine, în afară de lege dacă le e util. Aceasta a ajutat la prosperarea materială a claselor oligarhice, nu însă și la prosperarea lor morală, sufletească și culturală; nu, deloc, dimpotrivă! Asupra claselor muncitoare acest regim de ilegalitate a avut o influență dezastruoasă.
Clasele muncitoare (mai ales cele sărace de la țară) trăiau și trăiesc încă lipsite aproape de protecția legii, scoase de fapt din lege, cel puțin întrucât privește relațiile lor cu cei tari (nu e vorba, bineînțeles, de absolut). Cei slabi n-au cele mai elementare garanții legale personale, n-au garanția legală a persoanei lor, a averii lor, a familiei lor, a muncii lor, acele garanții legale personale fără de care însăși viața e depreciată și pierde orice valoare.
Pentru a arăta ce influență dezastruoasă a avut și are acest fapt asupra vieții morale, sufletești și culturale a poporului muncitor, și bineînțeles și asupra energiei lui de muncă și a vieții lui materiale, ar trebui scris un articol special, care ar fi pe cât de lung, pe atât de trist”.
Acest articol îl voi scrie aici.
Voi supune analizei diferite fenomene foarte importante din viața satelor, cum sunt neaplicarea legilor, lipsa totală de administrație — neajuns intim legat de cel dintâi —, drepturile politice ale țăranilor și altele.
Administrația noastră sătească detestabilă și anarhică — sau lipsa totală a unei administrații organizate — și desăvârșita neaplicare a legilor, fenomenul acesta extraordinar de anormal ,preocupă de mult toate clasele sociale, toate partidele politice, începând de la cei mai extremi reacționari până la social-democrați inclusiv, iar un om de valoarea d-lui Carp a făcut chiar din rezolvarea acestei probleme rezolvarea problemei noastre agrare, mai mult: rezolvarea problemei țării.
D-l P. P. Carp e o excepție printre oamenii noștri politici. Om cult, inteligent, minte corectă, căreia îi repugnă minciuna și demagogia sub orice formă, d-l Carp e și un om de stat în adevărata accepție a cuvântului, adică un om care, mai presus de interesele momentane proprii, de rudenie sau chiar de clasă, urmărește interesele permanente ale clasei dominante și, deci, și ale organizării statului, care în mare parte reprezintă tocmai acele interese. Ca om de stat, d-l Carp a presimțit și prevăzut de la început toate neajunsurile profunde care vor rezulta din faptul gravei contraziceri dintre ceea ce am numit starea reală de fapt și starea formală de drept. Din această presimțire și prevedere a urmat critica acerbă făcută întregii stări noi de lucruri de către grupul junimist, al cărui suflet politic era d-l Carp — aci este miezul și însemnătatea criticii sociale junimiste.
Dar, alături de această critică negativă, care erau tezele pozitive ale conservatorismului nostru? Cum ar fi trebuit organizat statul român și ce trebuia făcut acuma? După conservatorii doctrinari, ceea ce mai cu seamă era greșit în transformarea statului român era repeziciunea, tempo cu care s-a făcut. Instituțiile europene trebuiau introduse, dar pas cu pas, picătură cu picătură, până vor prinde și se vor înrădăcina bine în moravuri; iară în ce privește starea reală a țării, cu iobăgia ei, apoi și asta trebuia înlăturată pas cu pas, nu distrugând tot edificiul, ci înlocuind cărămidă cu cărămidă, pentru că numai în felul acesta se conservă echilibrul social. Or, această transformare lentă înseamnă în fond dăinuirea vechii iobăgii, dându-i-se și o stare de drept corespunzătoare. Nu e vorbă, în felul acesta echilibrul social ar fi fost conservat în adevăr, decât mersi pentru așa echilibru și mersi pentru așa conservare! Dealtfel, n-am de gând să fac aci critica junimismului, ceea ce ar implica o critică nu numai a vederilor lui politice și economico-sociale, dar și a celor filozofice și literare. Aci, într-o lucrare asupra problemei agrare, spun numai ceea ce este în legătură strictă cu această problemă.
Am văzut că d-l Carp și junimismul, după câțiva ani de crâncenă opoziție împotriva liberalismului și a instituțiilor noi s-a împăcat perfect cu ele. Care a fost cauza acestei împăcări? Să fi fost, după obiceiul țării, interese personale, interesul personal de a se învoi cu învingătorul, de a face carieră, de a deveni șef de partid? Nu, nu din astfel de aluat e făcut un P. P. Carp.
Cauza sau cauzele acestei împăcări sunt următoarele:
D-l Carp a trebuit să se convingă de necesitatea întocmirilor occidentale în țară la noi, așa cum această necesitate a fost arătată mai sus. Or, un om de stat contează cu necesități sociale și nu cu preferințele sale proprii. Această cauză putem s-o numim intelectualo-socială.
A mai fost și altă cauză, poate și mai importantă, de natură economico-socială. Am spus mai sus că noua noastră întocmire, neoiobăgia noastră, a găsit vechea clasă dominantă — boierimea — nepregătită în lupta pentru existență, incapabilă pentru această luptă, ceea ce a făcut ca o bună parte dintr-însa să dispară de pe arena socială. Tocmai această inferioritate în luptă a făcut ca boierimea noastră și reprezentanții ei politici, conservatorii, între care era și d-l Carp, să ducă o luptă atât de aprigă împotriva noii întocmiri. Dar, cu vremea, o parte din boierime a dispărut, iară cea rămasă s-a adaptat perfect noilor împrejurări. Acești adaptați — și între ei și d-l Carp — împreună cu boierii cei noi. ieșiți dintre avocați, negustori, cârciumari, feciori boierești, arendași. au format noua clasă dominantă, clasa agrarienilor, al căreia cel mai mult, mai luminat și mai prevăzător reprezentant este d-l Carp. Or, această clasă — firește, mai ales dominantă într-o țară eminamente agricolă — nu numai că în dezvoltarea ei n-a fost împiedicată de întocmirea nouă, dar tocmai pe baza acestei întocmiri s-a dezvoltat. Noii clase i-a mers strașnic de bine pe baza neoiobăgiei, al căreia unul din principalele elemente constitutive erau instituțiile nouă burghezo-occidentale. Îmbogățirea — îmbogățirea ușoară — a mers crescând, averile — aproape fabuloase pentru o tară așa de săracă — sporeau ca din pământ, renta pământului se urca vertiginos. În asemenea condiții, a te mai ridica împotriva noii stări de lucruri ar fi fost să te ridici împotriva întregii tale clase, să rămâi fără partizani, absolut izolat. E drept, d-l Carp a dovedit, nu o dată, că pentru așa ceva nu-i lipsea curajul; dar vorba e că a recunoscut singur necesitatea socială neînlăturabilă a noilor instituții. iară pe de altă parte — cum se întâmplă atât de des inteligențelor celor mai clare — a confundat creșterea vertiginoasă a bogăției clasei sale cu creșterea bogăției țării. Nu o dată d-l Carp a spus în parlament că urcarea rentei pământului arată și e întovărășită de creșterea avuției țării[1]. Toate acestea au făcut ca d-l Carp să se împace cu noua stare de lucruri. Dar, om prea mândru și corect ca să se mulțumească cu aparențe, urând demagogia și minciuna, și-a zis că, dacă e vorba să fim constituționaliști, atunci să fim constituționaliști sinceri. Și tocmai aceasta l-a făcut să-și numească partidul constituțional.
Despre ideile politico-sociale ale d-lui Carp, în general, vom avea poate prilejul să mai vorbim când vom vorbi despre orașe și despre problema țării. Aci însă avem a face cu satele, și pentru sate constituționalismul d-lui Carp înseamnă aplicarea legilor, administrația bună, cinstită și civilizată. La aceasta a și redus d-l Carp rezolvarea întregii probleme agrare. Ideea aceasta a făcut fortune, cum zice francezul, și a avut norocul să fie acceptată, într-un fel sau altul, de toate partidele și de toți oamenii care cunosc țara și nevoile ei. Astfel, Epoca găsea chiar că între ideile d-lui .Carp și ideile mele ca social-democrat nu e o mare deosebire, pentru că și eu văd în aplicarea legilor și în administrația corectă, bună și civilizată un mare progres în viața țării.
Cauzele pentru care toată lumea a primit această idee a d-lui Carp sunt numeroase. Mai întâi e, desigur, și asta, că aici e o bubă adevărată a țării, pe care toți au simțit-o. Ce și cum și unde, asta n-au priceput-o toți, dar de simțit a simțit-o oricine cunoaște țara. Pe urmă mulți au văzut satele din țările civilizate — sate care își au, desigur, neajunsurile și mizeriile lor, dar în comparație cu ale noastre sunt adevărate paradise — și au constatat acolo și o administrație bună, corectă, organizată. Și atunci — cum se întâmplă de obicei cu oamenii nedeprinși să se descurce și să judece logic în complexele chestiuni sociale —, văzând două fenomene coexistente, au și dat pe unul drept pricina celuilalt. Atâta numai că aceia care judecă așa n-au priceput că nu viața socială a satelor occidentale e produsul administrației bune, ci mai curând viceversa: viața socială a satelor, ca produs al vieții sociale generale, face ca administrația să fie așa cum este.
Dar ceea ce mai ales a făcut ca ideile d-lui Carp în forma lor generală[2] să fie aprobate de toată lumea este că prin aplicarea legilor și prin buna administrație fiecare în parte înțelegea altceva. Așa, de pildă, pentru mine acestea înseamnă a grăbi în mod simțitor dizolvarea și transformarea tuturor rămășițelor feudale, deci a ajuta prefacerea statului nostru neoiobag într-un stat burghez civilizat, care, la rândul lui, este o etapă necesară către statul socialist. De aici se vede că dezideratul meu, absolut pașnic și legal în mijloacele sale, este revoluționar în rezultatele la care țintește. Dimpotrivă, pentru d-l Carp aplicarea legilor și administrația bună înseamnă crearea unor norme legale în toate raporturile sociale din viața satelor, pentru consolidarea statului nostru așa cum este el acum, ceea ce ar fi în primul rând în interesul permanent al claselor dominante, și îndeosebi al clasei agrariene. În intenția d-lui Carp, aplicarea legilor și administrația corectă au deci un sens eminamente conservator. Pentru mulți din agrarienii noștri, care cer și ei aplicarea legilor și, mai ales, o administrație bună, aceste cereri înseamnă un lucru pe cât de nostim, pe atât de original. Ilegalismul și anarhismul administrativ, care au ajutat atât de mult la prosperarea agrarienilor și la îmbogățirea lor repede și ușoară, au dat și rezultate rele pentru dânșii, uneori chiar primejdioase pentru persoana și averea lor. Așa fiind, în intenția lor aplicarea legilor și administrația bună a d-lui Carp ar însemna consolidarea ilegalismului, legalizarea destrăbălării administrative, însă în așa fel ca de aici să rezulte toate foloasele cele vechi, fără neajunsurile și chiar primejdiile pe care — uneori — le implică o asemenea stare de lucruri.
Însă, cu toate că felul de a înțelege ideea d-lui Carp e atât de diferit, totuși acceptarea ei, măcar în forma de generalitate, de către opinia publică e un mare avantaj pentru omul de stat, căci îi ușurează foarte mult realizarea ideii. Și, cu toate astea, au trecut zeci de ani și nimic nu s-a realizat. D-l Carp a fost de atâtea ori ministru, a fost d-sa însuși șeful administrației; au fost și alți miniștri — ca răposatul V. Lascăr, om inteligent, energic și practic — care au priceput întreaga importanță a ideii d-lui Carp și au căutat să o realizeze; s-au preschimbat în tot felul plășile administrative; s-au schimbat pomojnicii în subprefecți, subprefecții în administratori de plasă; s-au înlocuit netitrații cu licențiați; s-au votat legi și iară legi, legi cu duiumul, legi cu ridicata — și degeaba: starea de lucruri nu numai că nu s-a îmbunătățit, dar poate că s-a mai înrăutățit.
De ce? Care e cauza acestui fenomen extraordinar?
Prima explicație, care s-a dat mai cu seamă din partea grupării junimiste, a fost asta: n-avem administrație pentru că n-avem administratori. Românul nu e capabil sau nu e capabil încă să administreze. Era o vreme când această explicație era en vogue și, de la „Capșa” până la cea din urmă cafenea din provincie, auzeai pe cei care pun la cale treburile publice repetând pe toate tonurile: „Nu, domnule, prea curând ne-am dat Constituție; ne-ar trebui încă cel puțin cincizeci de ani cnutul rusesc”. „Ba nu — zicea altul, ceva mai occidental —, ne-ar trebui, ca să ne ia Austria cel puțin pentru vreun secol ca să ne învețe să ne administrăm și ,pe urmă să ne dea drumul să trăim independenți”. „Dați-ne — spuneau junimiștii —, dați-ne 32 de oameni, dar oameni, 32 de prefecți. dar prefecți, și schimbăm fața țării”. Așadar, n-avem administrație faute d'administrateurs.
Explicația aceasta e tot pe atât de contrară bunului-simț, pe cât e de contrară evidenței faptelor. Românii incapabili să organizeze administrația? Dar atunci cum au organizat alte servicii ale statului mai complexe și mai grele, cum e al drumurilor de fier? Numai cine are o idee măcar aproximativă de ce înseamnă drumurile de fier știe câtă muncă enormă cer serviciile lor, câtă energie, persistență, pricepere. îndemânare, cât devotament și câte cunoștințe speciale desfășoară toți aceia care iau parte la funcționarea lor, de la macagiu până la inginerul superior. Și noi am găsit în țară zeci de mii de oameni pentru a conduce și îndeplini acest imens și complex serviciu social — cel mai complex din câte există în societatea modernă — și n-am fi găsit câteva sute de buni administratori? Asta e o glumă.
Cu vremea, tema incapacității românului de a se administra a trebuit să dispară măcar în parte (cu totul n-a dispărut nici acuma), își pe de o parte evidența faptelor, pe de altă parte și ideile de luptă de clasă aduse de socialismul teoretic au făcut să se dea de altă cauză a fenomenului în discuție, o cauză mai adevărată și mai adâncă: înseși clasele dominante — iară întru cât e vorba de sate, îndeosebi cele agrare —, însuși statul, și cu deosebire oligarhia care îl ține în mână, împiedică și aplicarea legilor și organizarea unei administrații corecte care să le aplice. Așa le cer interesele. Nu-i vorbă, aceste interese sunt momentane și prin procedarea asta se pune în pericol și existența statului organizat, și interesele permanente ale clasei. Dar la noi omul nu se gândește la interesele viitoare ale copiilor săi, dar încă la ale clasei ori ale statului! Après nous le déluge!
Această explicație, care corespunde realității, a fost atacată de cei interesați din clasele dominante. S-a găsit însă un om din rândurile lor — și încă dintre cei din vârful piramidei sociale — care a recunoscut adevărul și a căutat să aducă și remediile necesare. Acesta e tot d-l Carp.
Remediile d-lui Carp au fost multe și variate.
Pe seama celui din urmă — celebrele căpitănate propuse după revoltele din 1907 — adversarii au cheltuit multă ironie. Adevărul e că nici nu se putea o soluție mai superficială la o problemă mai adâncă. Și cu toate astea d-l Carp a fost perfect logic, și din punctul d-sale de vedere nici nu putea propune altă soluție. în adevăr, odată ce d-l Carp constatase — cu franchețea d-bale obișnuită și cu sinceritatea d-sale aproape brutală -- că tocmai clasa noastră dominantă și statul nostru politicianist el însuși împiedică aplicarea legilor și administrația adevărată, cm putea să se adreseze d-sa pentru curmarea răului? Acelorași clase dominante, aceleiași oligarhii politicianiste? Dar d-l Carp are prea multă logică și are prea mult respect pentru seriozitatea vederilor sale ca să le prefacă într-o glumă. Atunci cui să se fi adresat? Claselor dominate, muncitoare? Dar d-sa nu e democrat și cu atât mai puțin social-democrat; nici ideile, nici sentimentele d-sale de clasă nu-i permiteau să se adreseze păturilor muncitoare, în care dealtfel n-a avut nici o dată un pic de încredere. Atunci cui? Rămânea încă un factor important, care altădată jucase un rol preponderent și hotărâtor în societate: regele. Și, în adevăr, primul gând al d-lui Carp a fost acesta: învestirea regelui cu puteri mai mult ori mai puțin discreționare, absolutiste, încredințându-i-se organizarea întregii țări, rezolvarea tuturor problemelor, lecuirea tuturor anomaliilor — în primul rând a celor agrare —, instituirea, cu un cuvânt, a ceea ce nemții numesc im absolutism luminat. Dar, din cauzele văzute mai sus, d-l Carp a fost silit să abandoneze aceste planuri. Dealtfel, unde duce absolutismul ca diriguitor al unei societăți moderne d-l Carp a putut s-o vadă în regimul țarist din Rusia, unde starea lucrurilor e mai rea decât la noi. Și atunci cui era să se adreseze pentru realizarea ideilor sale? Evident că n-avea cui. Și astfel, în disperare de cauză, a inventat șase căpitani și șase căpitănate. Șase crai de la răsărit, cărora să le fie încredințată rezolvarea problemei în chestie. De ce șase, și nu șaizeci se înțelege de la sine: românul nefiind apt pentru administrație, un bun administrator e o excepție, și, firește, e mai ușor să găsești șase astfel de oameni excepționali decât șaizeci ori măcar treizeci și doi, numărul prefecților de azi.
Foarte bine, dar acești căpitani vor avea de operat o prefacere adâncă în relațiile țării, operă în fond revoluționară. Pe cine se vor sprijini căpitanii în săvârșirea acestei opere atât de grele? Pe clasele muncitoare nu; aceasta-i exclus din gândul d-lui Carp ca o iluzie și utopie. Pe clasele dominante și oligarhia politicianistă iară nu, căci tocmai pentru a înlătura influența acestora ar fi să se instituie căpitănatele. în sfârșit, pe puterea absolută regală și a unei birocrații corespunzătoare iarăși nu, pentru că acestea nu există. Pe ce putere deci se vor baza cei șase crai de la răsărit în săvârșirea operei lor? Pe nici una. Nu vor avea nici o bază, vor sta atârnați în aer și, la prima încercare mai serioasă de a se amesteca în profundele relații sociale și a lovi în interesele clasei dominante și ale oligarhiei politice, vor fi răsturnați, se vor duce de-a berbeleacul. Asta e clar ca lumina zilei.
Așadar, soluțiile d-lui Carp sunt mai mult decât ineficace. Rămâne totuși un merit al d-sale că a văzut problema, a afirmat-o și a căutat s-o rezolve. În schimb, partidele noastre politice așa-numite istorice și oligarhia politicianistă n-au văzut ori n-au vrut să vadă problema, poate din nedestulă perspicacitate, dar mai cu seamă pentru că asta ar fi fost împotriva intereselor momentane ale claselor dominante pe care le reprezintă. Firește, nu se putea tăgădui că legile rămân literă moartă, că administrația la țară nu există, că între instituțiile noastre occidentale și realitatea vieții e o prăpastie; dar acesta ar fi un fenomen trecător, de puțină importanță, care cu vremea, cu formarea unui personal administrativ mai bun, cu votarea unor legi noi, va dispărea de la sine. Iară d-l Carp pentru ideile sale a fost întotdeauna taxat ca un original, un paradoxal sau ca un reacționar incorigibil, care nu cunoaște spiritul vremii, ceea ce, dealtfel, e în parte adevărat. Dar nu .oligarhia politicianistă avea dreptul să facă aceste aprecieri, pentru că ea niciodată n-a ajuns la înălțimea nici a priceperii, nici a corectitudinii d-lui Carp și în fond era și este mai reacționară decât dânsul.
0 altă grupare a văzut problema în toată întinderea ei. îndrăznesc să cred că a văzut-o mai adânc decât d-l Carp și a căutat să-i dea și soluția corespunzătoare. E gruparea socialistă.
Zic socialistă, dar nu fost socialistă; foștii socialiști, prin faptul că au intrat în partidul liberal, au trebuit, neapărat, să uite problema, căci, dacă ar fi căutat s-o afirme, s-o agite și să-i urmărească dezlegarea în sinul partidului liberal, s-ar fi dus de-a berbeleacul din partid, cum s-ar fi dus și căpitanii d-lui Carp din înălțimile eterice unde ar fi vrut să-i plaseze d-sa.
Gruparea socialistă, adevărat socialistă deci, a simțit și văzut problema în toată întinderea ei și a căutat să-i dea o soluție în conformitate cu vederile ei socialiste. Dacă clasele dominante și statul politicianist oligarhic, care au puterea în mână și economicește, și politicește (prin legea electorală în vigoare), nu numai că nu statornicesc relații legale normale, dar chiar le împiedică, atunci trebuie deplasată puterea politică la clasele muncitoare, care sufăr mai ales de această stare de lucruri și care deci au tot interesul să rezolve problema spre binele lor. Prin urmare, votul universal[3]. La această soluție acum în urmă s-au mai asociat unii dintre democrații burghezi și poporaniștii înaintați, așa că ea poate fi socotită acuma ca soluția întregii noastre democrații.
Această soluție, din punctul de vedere formal-logic, e ireproșabilă. Dar nu toate câte sunt ireproșabile din punctul de vedere formal-logic sunt tot așa de adevărate din punctul de vedere istoric, al realității vieții. Și soluției propuse de democrați conservatorii i-au dat o replică, ce-i drept nu lipsită de un sâmbure de adevăr. În condițiile speciale ale țării noastre, toate instituțiile occidentale, între care și dreptul electoral — restrâns, dar în tot cazul un drept electoral —, au rămas o minciună. Votul universal în aceste condiții ar fi o minciună mai mult, și ca atare cum va putea el să aibă virtutea de a schimba o stare reală de lucruri? Este, cum am zis, o parte de adevăr în această obiecție; și, oricât de folositor ar fi sufragiul universal în multe și nenumărate privințe, ca factor politic decisiv însă în condițiile actuale ar rămâne încă multă vreme o aparență pentru viața satelor.
Greșeala conservatorilor, ca și a democraților, este că s-au oprit în drum în cercetarea lor și, constatând un fapt social, o cauză socială, n-au căutat să urmeze mai departe cercetarea; constatând că înseși clasele dominante și oligarhia politicianistă împiedică statornicirea unor relații legale .normale la sate și perpetuează anarhismul administrativ, nu și-au pus întrebarea: de unde provine acest fapt social anormal? Cum se poate ca tocmai organele care fac legi — și prin urmare au nevoie de domnia legilor — să împiedice executarea lor? Dacă și-ar fi pus această întrebare, ar fi trebuit să-i caute răspunsul; și, găsindu-l, ar fi găsit și adevărata soluție. Aceasta vom încerca s-o facem noi acuma.
Dar mai întâi câteva considerente teoretice. Și să nu se sperie cititorii: ne vom mărgini la câteva cuvinte; eu însumi evit disertațiile teoretice și le reduc la strictul necesar, ca să nu îngreuiez peste măsură această lucrare.
Am zis mai sus că odată cu dezvoltarea materială a societății se creează o anumită organizație economică, anumite relații de producție și de împărțire a productelor, pe baza cărora se formează o anumită cultură în sensul larg al cuvântului. Organizația economică a societății punând pe oameni în anumite relații zilnice, rezultă din aceste relații anumite reguli de conduită, moravuri, anume norme sociale, care se prefac apoi în legi scrise. Și astfel, alături de starea economică și culturală, se creează o corespunzătoare stare de drept, mai întâi cutumiară, pe urmă scrisă.
Se creează însă e un cuvânt impersonal; toate acestea nu se creează singure, sunt create de oameni. Care anume sunt oamenii care creează starea de drept în societățile istorice? Sunt clasele superioare, clasele dominante ale societății, mai întâi ,pentru că ele sunt clasele conducătoare, apoi pentru că ele au inteligența și cultura necesare și, afară de asta, ele, mai ales, sunt interesate la crearea legilor și formarea unei stări de drept menită să consfințească organizarea de fapt a societății și deci să consolideze și să fortifice privilegiile lor de clasă. Cum procedează clasele dominante, cum împărțind justiția își fac lor partea cea mai bună și — folosindu-se de influența pe care starea de drept, la rândul ei, o are asupra stării de fapt — își măresc peste măsură privilegiile în dauna dezvoltării sociale; despre toate acestea nu putem vorbi aici. Ceea ce ne interesează e faptul banal de adevărat că clasele superioare și dominante sunt cele care creează legile, starea de drept scrisă, și asta, în primul loc, în vederea consolidării sau măririi privilegiilor lor de clasă. Având un interes atât de vital în existența și funcționarea stării de drept, în executarea legilor, clasele dominante pun în mișcare în scopul acesta toate puterile pământești și cerești.
În primul loc e formidabila organizare a statului, a căruia una din principalele rațiuni de a fi este să dea sancțiune legilor. Prin organele lui judecătorești, statul pronunță pedeapsa, prin cele executorii o aduce la îndeplinire. Administrația e una din principalele funcțiuni ale statului pentru supravegherea, sancționarea și aducerea la îndeplinire a acelorași relații de drept. Dar se vede că statul n-a fost suficient pentru a sancționa puterea legilor și atunci a fost chemată în ajutor o altă mare forță socială, care rezultă din relațiile oamenilor între ei, din conduita omenească: morala publică. Morala trebuie, la rândul ei, să dea o sancțiune legilor, să acopere cu disprețul public înfrângerea lor, și astfel călcarea legilor devine nu numai un fapt pedepsibil, dar și o rușine. Și n-a fost de ajuns nici atâta, și atunci clasele stăpânitoare, isprăvind cu toate puterile pământești, au apelat la cer; religia, la rândul ei, a venit să sancționeze legile și astfel călcarea lor a devenit nu numai un fapt pedepsibil și o rușine, dar și un păcat pedepsit pe lumea cealaltă. Pe lumea asta cel ce calcă legea stă la pușcărie, e acoperit de rușine și oprobriul public, iară pe cealaltă lume va arde ,în iad într-un fac nestins.
În felul acesta, clasele privilegiate, bineînțeles conduse în primul rând de interesele și privilegiile lor de clasă, au putut nu numai să garanteze realizarea legilor, a stării de drept, dar să inoculeze în sânge și oase o aversiune aproape fiziologică împotriva călcării legilor. Un furt, spre pildă — pentru marea majoritate a oamenilor de acuma din țările civilizate normal organizate —, devine nu numai psihicește, dar fiziologicește repugnant, o aversiune care se și moștenește.
Așa se petrec lucrurile dacă există o corespundere între organizația economică și starea de drept. Dacă se întâmplă însă că această corespundere nu există, dacă din diferite pricini se introduce o stare de drept care nu numai nu corespunde, nu e în armonie cu starea de fapt, dar e chiar în contrazicere cu dânsa, atunci, bineînțeles, echilibrul social e rupt și toate relațiile sociale merg de-a-ndoaselea. Și atunci, firește, clasele privilegiate n-au interes să apere legea și s-o inoculeze societății, ci, dimpotrivă, au tot interesul s-o reducă la neputință. Atunci statul, care reprezintă interesele claselor dominante, dar a cărui funcție principală e paza legii, va fi pus într-o poziție de duplicitate: pe de o parte — în aparență — să impună respectul legii, pe de alta — în realitate — să impună călcarea ei; atunci toate relațiile sociale merg de-a-ndoaselea, cum zice neamțul: alles ist auf den Kopf gestelt.
Cam aceasta s-a întâmplat în țara noastră.
Dar, pentru ca toate astea să nu pară prea teoretice, prea abstracte și prea exagerate, să le ilustrăm printr-un exemplu. Se știe că elementul principal, baza însăși a stării de drept burghezo-capitaliste occidentale este libertatea individuală și egalitatea înaintea legii, fără de care acea stare de drept devine iluzorie, inexistentă. Închipuiți-vă acuma că justiția și administrația sătească — administrația e și ea un auxiliar al justiției — ar începe să trateze pe țăran și pe boier ca egali înaintea legii. A înjurat boierul pe țăran sau țăranul pe boier, a pălmuit boierul pe țăran sau țăranul pe boier — ambele delicte să fie socotite ca absolut identice[4]. Se știe că în ziua de azi de multe ori stăpânul, spre a nu pedepsi el singur pe țăran pentru o vină reală sau imaginară, îl trimite legat la primărie ca să fie închis în beci și unde, de obicei, e astfel tratat încât trebuie să fie scos de acolo — căci singur nu mai poate să iasă — și rămâne pentru o vreme mai mult sau mai puțin îndelungată incapabil de muncă. Să presupunem acuma că și țăranul, pentru o vină reală sau imaginară a boierului, l-ar duce pe acesta legat la primărie, în beciurile căreia să fie supus aceluiași tratament, iară administratorul ar trata amibele cazuri în mod egal, ca două delicte egale de abuz de putere. Nu este evident că o asemenea procedare a administrației ar fi socotită ca provocare la revoltă? Un asemenea administrator în timpul răscoalelor ar fi fost scos înaintea frontului și împușcat pur și simplu ca un instigator prins asupra faptului, iară în timpul liniștii ar fi fost destituit în douăzeci și patru de ore dacă nu și pus sub observație medicală spre a se constata dacă e în toate mințile.
Lăsând însă la o parte asemenea exemple drastice și extreme, cine nu vede că tratarea țăranului ca om liber, egal, suveran — adică aplicarea legii fundamentale la sate — ar face imposibilă însăși producția țării, care se face prin relații iobăgiste? Am arătat cum tocmai pentru a înlătura legea fundamentală — consolidând neoiobăgia — și a da un lustru de legalitate relațiilor iobăgiste — atenuând puțin prăpastia formată între starea de drept și starea de fapt — s-a creat o lege specială, o lege de excepție: legea tocmelilor agricole. Mai mult, această lege n-a fost înființată pentru o scurtă vreme, ca orice lege excepțională, ci — tocmai pentru că dă un element de legalitate neoiobăgiei ilegale — vedem că trăiește de 45 de ani, ba are chiar și pretenția ca pe baza ei să se rezolve problema agrară.
Și astfel noi avem la țară trei stări de drept: mai întâi e legea fundamentală occidentală, pe baza căreia se legiferează, chipurile, baza vieții noastre legale; apoi legea cutumiară, cea reală, care izvorăște din adevăratele relații de producție și de forță — va să zică până acum două stări de drept, care se contrazic atât de profund încât se anihilează reciproc; și, în sfârșit, o lege de excepție, pe baza căreia se legiferează de asemenea și care, la rândul ei, le contrazice mai mult sau mai puțin pe primele două.
Și mai avem pretenția să se aplice legile? Care legi?
Pentru a mai aduce o potriveală oarecare în acest labirint de contraziceri a trei stări de drept diferite și neîmpăcate, facem singurul lucru care se mai poate face: votăm la legi noi mereu și într-una. Această manie a legiferării e de asemenea un unicum al vieții noastre sociale și e de asemenea un rezultat al anormalităților profunde ale acestei vieți. Nicăieri, de când există regimul parlamentar, nu s-au votat atâtea legi, cu atâtea articole și alineate, ca la noi. Și nicăieri opinia publică nu încurajează atât de mult această manie legiferatoare. Cum dojenesc gazetele noastre pe câte un ministru care de doi ani de când e în guvern a prezentat numai trei legi cu 80 de articole și alineate, pe când predecesorul său în tot atâta vreme a făcut să se voteze șase legi, cu 150 de articole! Și, mai ales când se întâmplă vreo perturbare socială, începem să legiferăm cu nemiluita. Astfel, după revoltele din 1907, după cum se știe, s-au votat 15 legi, cu vreo mie de articole și alineate. Adică bănuiesc că sunt atâtea articole; de știut nu știu nici eu, cum nu știu nici deputații care le-au votat, nici administratorii care trebuie să le aplice.
Sociologii noștri se miră adesea de această manie legiferatoare, cu atât mai mult cu cât e cunoscut și recunoscut faptul neaplicării legilor. Ei nu văd că tocmai aci e una din cauzele acestei legiferări supraabundente.
Când legile se aplică strict, ele modifică relațiile dintre oameni și dintre clase, lovesc sau favorizează o mulțime de interese, pot să provoace nenumărate perturbări. De aceea și legiuitorul deschide ochii de o sută de ori înainte de a da o nouă lege; și de aceea sunt și atât de rare schimbările de legi în țările civilizate, și de aceea și legiferarea e atât de puțin abundentă acolo.
Dar, când știi sau simți în mod inconștient că legile nu se vor aplica, atunci de ce n-ai vota cât de multe și cât de liberale? Arăți că te afli în treabă, îți dai aere de reformator, și, pe deasupra, totul ,se petrece, parcă ar fi lucru foarte serios. Democrații propun o lege, o apără cu foc; conservatorii îi acuză că distrug toate bazele societății, că sunt revoluționari; democrații acuză pe conservatori că sunt reacționari ruginiți, care n-au uitat nimic și n-au învățat nimic. în sfârșit, totul se petrece ca în Franța, ca la Paris. Pe urmă legea se votează cu unele concesii făcute conservatorilor, ca să nu se înăsprească prea tare luptele și antagonismele sociale. Odată votată, legea e trimisă pomojnicului — depozitarul general —, care, fără s-o citească, o pune ad acta și aplică legea cea nescrisă și nevotată, care rezultă din relațiile economice reale de la țară.
Dealtfel, această hipertrofie a legiferării are cauze mai adânci și o însemnătate socială mai mare decât s-ar părea.
Este nevoie de ea pentru a liniști spiritele. Omul s-ar putea defini: un animal care speră. Și neoiobagului nostru — oricât l-ar fi înșelat în speranțe legile noastre votate —, la fiecare lege nouă îi reînvie speranțele, ceea ce contribuie la liniștirea spiritelor; și lucrul acesta e atât de necesar într-un regim neoiobăgist, care — cum vom vedea mai jos — produce în chip firesc o stare de spirit excitată și tulbure!
Altă însemnătate — și cea mai mare pentru întocmirea noastră neoiobăgistă — a acestei hipertrofii legiuitoare este tocmai că face imposibilă aplicarea legilor. În adevăr, legile noastre, după ce că sunt multe, apoi — și chiar din cauza asta — sunt nestudiate, făcute fără cunoașterea condițiilor locale. De-abia au sosit o serie de legi, care n-au fost încă adâncite și nu li s-a dat încă nici un început de executare, și vin altele și altele. Apoi vine alt guvern, cu alte idei și concepții, și încep să sosească alte legi, în contradicție cu cele dintâi și care se bat cap în cap unele cu altele. În acest labirint de legi cu sute și sute de articole și alineate, mintea cea mai ageră și genială s-ar pierde ,și, chiar dacă ar avea tot interesul, n-ar putea să le aplice; dar încă mintea administrației noastre, care nu e nici atât de ageră și genială și e condusă •de un interes contrar?
Dacă contradicția profundă dintre starea reală de fapt și cea formală de drept face, în principiu, imposibilă realizarea celei din urmă, hipertrofia legiferării adaugă la imposibilitatea principială o imposibilitate tehnică, dacă putem să ne exprimăm astfel, o imposibilitate practică; și, bineînțeles, în aceeași măsură în care împiedică realizarea unei stări de drept, ajută la întărirea celei de fapt, rezultată din raporturile de fapt neoiobăgiste, din raporturile de forțe reale. Firește, sunt mulți oameni de bună-credință care, îngrijați de relațiile anarhice și nenorocite ce domnesc la sate, cred sincer că prin legi, printr-un surplus de legi, vor aduce remedierea acestui rău profund; decât interesele de clasă și mersul istoric real al lucrurilor se servesc adesea mai mult de naivitatea și bună-credința unora decât de șiretenia și reaua-credință a altora.
În sfârșit, altă însemnătate socială a acestei manii legiferatoare este că dă un lustru de legalitate faptelor celor mai ilegale ale executorilor legii, în special ale administrației. Afară de unele ilegalități prea bătătoare la ochi, prea vădite și cunoscute ca atare, toate celelalte apar contribuabilului român ca lucruri legale, deoarece el nu le poate controla. În definitiv, în acest noian de articole și alineate cine știe dacă nu există și unul care să permită administratorului să facă ceea ce face oricât ar părea de ilegal, nedrept și absurd? Pentru interesele administrației, cum vom vedea, această legiferare supraabundentă e de mare preț.
După ce ne-am oprit atât la fenomenul neaplicării legilor, să mai spunem câteva cuvinte și despre administrația noastră ca funcție socială.
Administrația e o funcție a statului; ea supraveghează și impune normele de viață și relațiile legale. Nu ea creează aceste norme; ele sunt create de anume relații de fapt — în primul loc de organizația economică, de felul și de relațiile de producție — și consfințite de o anume stare de drept. Când însă, din anume cauze istorico-sociale, aceste norme nu există — cum am văzut că e cazul în viața satelor noastre —, atunci bineînțeles că administrația nu poate să le aplice. Administrația în acest caz e lipsită de funcția și de viața ei firească; prin forța împrejurărilor ea trebuie să ducă o viață nenormală și să îndeplinească funcții lăturalnice, adică, în loc de a impune norme legale, să supravegheze păstrarea normelor reale, neoiobăgiste. Am văzut unde ar ajunge administratorul care ar trage concluziile logice și necesare din legea noastră fundamentală și ar căuta s-o aplice în toate consecințele ei. Dealtfel, și statul, trimițând pe administrator la sat — în mod oficial pentru introducerea și supravegherea normelor legale de viață —, printr-o convenție tacită, îi dă a înțelege ca să nu-și prea ia rolul în serios, ci să fie băiat deștept și cu tact și să lucreze după împrejurări. După împrejurări adică: după împrejurările reale de la țară, după raporturile reale de forță de acolo, după puterea economică și politică a proprietarilor și arendașilor, după partidul din care fac parte etc.
Ce voiți dar să fi făcut și biata administrație? în virtutea legii superioare care se cheamă lupta pentru conservarea vieții, ea s-a dat cu cei tari și mari, cu clasa dominantă neoiobagă; în serviciul acesteia și-a pus puterea primită ide la stat și astfel a dat neoiobăgiei o bază reală de putere, în locul celei legale care-i lipsea. Pe vremea aceea, clasele dominante agrariene n-aveau nici o critică de făcut administrației noastre.
În curând însă, administrația a băgat de seamă ce putere lăuntrică latentă i se dăduse grație împrejurărilor speciale țării noastre. Ea nu este, ca în alte țări, servitoarea țării, a statului, a legii; și puterea ei nu este mărginită prin lege, ci ea singură, prin puterea ei de fapt, suplinește legea și în locul acesteia dă sancțiune celei mai importante funcții sociale: producerea bunurilor vieții — bineînțeles întrucât e vorba de agricultură, căci, amintim încă o dată, în acest studiu tratăm problema agrară. Statul dă administrației însărcinarea să lucreze după împrejurări. Dar cine să aprecieze aceste împrejurări? Tot administrația. În felul acesta deci, administrația devine, întrucât privește satele, cea mai mare putere în stat. Și când ea și-a dat seama de aceasta, atunci, în virtutea legii biologice generale că orice ființă caută să scoată din mediul ambiant cea mai mare sumă de foloase posibilă, administrația a început să-și întrebuințeze marea putere în propriul ei folos: a început să se emancipeze, să se constituie într-un corp autonom parazitar, să practice exploatarea pe propriul său cont, nu numai pe contul claselor producătoare dominante. De atunci a și început critica administrației din partea claselor noastre dominante, în special din partea agrarienilor noștri.
Se înțelege, în primele timpuri administrația a pornit să-și exercite puterea numai asupra claselor inferioare, supuse, muncitoare, pe care clasele dominante le crezuseră un domeniu propriu al lor, exploatându-le nemilos. Curând însă a început să pună la biruri și pe clasele privilegiate. Mai întâi cu oarecare rezervă, ținând socoteala că trebuie să lucreze după împrejurări: când întâlnea un personaj de seamă, membru în partidul de la putere, ferea în lături, dar în schimb proprietarii și arendașii cu mai puțină trecere la guvern — mai ales cei din opoziție și mai cu seamă cei străini — plăteau pentru toți. Dar cu cât puterea administrației creștea, cu atât pretențiile ei deveneau mai exagerate și cu atât concursul pe care-l dădea neoiobăgiei era își mai prost și mai scump. Și atunci protestările împotriva administrației — „rea și destrăbălată” — începură să devină mai energice.
Este adevărat că pe atunci clasele dominante agrare erau destul de puternice ca să poată înfrunta administrația și chiar s-o nimicească. Dar se găseau într-o situație grea, fără dezlegare posibilă, într-un cerc vicios: aceeași administrație, din ce în ce mai nesuferită prin exigențele ei, rămânea totuși una din pietrele unghiulare ale edificiului neoiobăgist, grație căreia țăranul liberat fusese reîntors în iobăgie; și cu cât neoiobagul acesta devenea mai recalcitrant și regimul întreg tot mai șubred — cum se va explica mai ,jos —, cu atât trebuia o administrație din ce în ce mai puternică — și aceasta devenea, la rândul ei, din ce în ce mai incomodă.
Administrația se prefăcea deci, zi cu zi, într-o clasă nouă, rivală, care pe de o parte susținea clasele dominante și pe de alta le disputa puterea, iară agrarienii împroșcau cu critici din ce în ce mai amare „această administrație rea, destrăbălată, coruptă, cum nu mai există în nici o țară civilizată din lume”.
După zguduirea de la 1907, când odată cu temeliile neoiobăgiei se părea că s-au cutremurat și temeliile înseși ale țării, puterea administrației a sporit de necrezut. Milioane și milioane alocate la bugetul ei, mii și mii de noi funcționari, drepturi peste drepturi. De acuma înainte ea tinde să devină o adevărată clasă dominantă, care creste peste capul clasei dominante producătoare și începe să o trateze nu ca egală, dar chiar ca inferioară, începe să se amestece în afacerile ei, îi dictează cum să producă, ba chiar și modul și marginile exploatării. Din acel moment, clamoarea agrarienilor — a acelora care văd ceva mai limpede și mai departe decât alții — nu mai cunoaște margini; o clamoare dezolată, care durează încă, împotriva acelei administrații socialiste (vorbă să fie!), care pune în primejdie finanțele statului prin sumele ce înghite, care dezorganizează producția prin amestecul ei arbitrar, care provoacă o perturbare generală în relațiile de clasă și duce țara la dezastru.
Nu-i vorbă, lăsând la o parte exagerările, multe din învinuiri sunt drepte ,și temeinice. Dar agrarienii noștri uită sau se fac că uită care e originea puterii acestei birocrații de stat și acestei administrații, pentru cine și în folosul cui au fost ele făcute și crescute; ei nu știu sau se fac a nu ști că birocrația și administrația aceasta sunt ale tale dintru ale tale.
Și, dacă administrația a devenit nesuferită chiar pentru clasa dominantă producătoare, se poate închipui măcar cât de păgubitoare, rea, primejdioasă, ce năpastă a ajuns ea pentru țărănime, pentru neoiobăgimea română? Relațiile legale și deci și garanțiile legale de altădată, din vremea iobăgiei, oricât de neîndestulătoare erau și ele, au fost desființate; relațiile își garanțiile legale, foarte largi dealtfel după legea cea nouă, la sate nu s-au realizat, nu există. A rămas deci numai starea reală și brutală de fapt care se aplică țăranului, lăsată și ea la aprecierea unei administrații destrăbălate, fără scrupule, neînfrântă de lege și de norme legale. Și ceea ce agravează încă starea asta grozavă e că țăranul vine în contact mai ales cu administrația cea inferioară — primarul, notarul, jandarmul rural —, incultă, crudă și care are de răzbunat asupra țăranului și propria sa robie și obidă. Neexistând norme legale de viață, acțiunea administrației care le înlocuiește pe acestea, oricât ar fi de arbitrară, devine legală numai prin faptul că e făcută de un însărcinat al statului, de un om în uniformă.
Țăranul sărac e dat pe mâna acestei administrații cu singura condiție ca să fie pace la sate, ca neoiobăgia să funcționeze în liniște. Și în felul acesta orice opunere din partea țăranului, orice crâcnire, oricât de justificată, e socotită ca opunere împotriva autorității, ca revoltă, și ca atare reprimată cu strășnicie și cruzime. Poate jandarmul, din propriul său interes, să facă orice act revoltător de ilegal, orice silnicie asupra persoanei țăranului; e destul să spună că acesta se opune autorității, că e un element tulburător — și omul administrației este absolvit. Din multele cazuri de bătăi și torturi săvârșite de jandarmii rurali și care uneori se isprăvesc cu moartea, sunt unele care nu se mai pot ascunde, ies la iveală și trebuie judecate. Dar ,și atunci judecata complezentă, după obiceiurile pământului, condamnă pe jandarm la două-trei luni pușcărie, pentru că jandarmul, făcând moarte de om în beciurile primăriei, a făcut-o în exercițiul funcțiunii, și o condamnare dreaptă ar da nas țăranului și ar ucide prestigiul autorității. încât, din cele două robii ale țăranului: economică și administrativă, n-ai putea spune care-i cea mai grea. Și astfel, dacă, pe lângă motivele economice arătate, adăugăm și pe cele administrative, vom înțelege și mai bine de ce nu poate fi vorba de înjghebarea unei gospodării normale țărănești. Țăranul român nu strânge, ci bea cea din urmă para, pentru că tot nu el, ci oamenii administrației vor avea parte de economiile lui.
Ne spun istoricii că în vechime țărănimea noastră nu putea să-și întemeieze o familie și o gospodărie trainică pentru că hoardele barbare ce se revărsau asupra țării îi distrugeau gospodăria și-i răpeau nevestele și fetele. Dar istoricul imparțial de mâine va spune că, din câte invazii s-au revărsat asupra satelor noastre, cea mai grea a fost invazia jandarmului rural. De celelalte mai scăpa românul fugind în munți, ascunzându-se în păduri, și după trecerea puhoiului iară se-ntorcea acasă. „Apa trece, pietrele rămân”, zice o vorbă înțeleaptă de pe vremurile acelea. Acuma însă de administrația actuală n-ai unde să te ascunzi. Apa trece și acuma, nu-i vorbă, dar jandarmul rămâne — și încă cum!
Da. desigur, problemele neaplicării legilor, ca și a anarhiei administrative de la noi, sunt foarte importante probleme teoretice și formidabile probleme practice. Dar prin împărțirea țării în șase căpitănate nu le vei rezolva, după cum nu le vei rezolva prin altă împărțire în plăși sau prin schimbarea de nume a subprefecților în administratori de plasă.
Înțelegerea și deci rezolvarea acestor probleme trebuie căutată în adâncimile vieții noastre sociale și în contradicțiile acestei vieți: în neoiobăgia noastră, în felul și în relațiile de producție ce o caracterizează, în contradicția adâncă dintre capitalismul și iobăgismul nostru, dintre șerbia de fapt și instituțiile occidentale de drept — și. în alte contradicții sociale adânci, ca și în sentimentele și moravurile sociale ce urmează din ele. Și tot acolo trebuie căutate înțelegerea și rezolvarea celor mai multe din celelalte probleme ale vieții noastre agrare.
Așa, spre pildă, să luăm problema politică la țară. Că țăranul e lipsit de orice drepturi, că drepturile electorale, așa restrânse cum sunt, nu e lăsat să și le exercite în nici un fel, acestea sunt adevăruri cunoscute și recunoscute de toți oamenii și de toate partidele. în privința asta — ca în multe dealtfel — e foarte caracteristic ceea ce s-a petrecut după revoltele de la 1907. D-l D. A. Sturdza, primul ministru și șeful partidului liberal, a declarat solemn că după dezastrul întâmplat trebuie să se prefacă, în sfârșit, colegiul al treilea din minciună — vorba răposatului Costaforu — în realitate, trebuie lăsată țărănimea să-și aleagă în voie reprezentanții ei. D-l Carp, șeful partidului conservator, declarase întotdeauna că colegiul al treilea e un miraj, e ceva neexistent. În sfârșit, d-l Take Ionescu, șeful celui de-al treilea partid de guvernământ, polemizând împotriva votului universal, se întreba: pentru ce să mai alergăm după acesta când n-am știut să realizăm nici sufragiul restrâns? înainte de-a alerga după votul obștesc, zicea d-sa, ar fi mai bine să prefacem colegiul al treilea în realitate. Și d-sa și-a luat angajamentul ca, venind la putere, să săvârșească această minune.
lată deci pe toți șefii noștri de partide, aceia care dețin puterea statului, declarând fără jenă că de patruzeci ,și mai bine de ani de când avem Constituția țăranii n-au fost lăsați niciodată să se folosească de drepturile lor electorale atât de restrânse, niciodată n-au fost lăsați să-și aleagă deputații, ci în locul lor alegea administrația, iară colegiul al treilea a rămas pururea un colegiu-minciună. Nu e oare aceasta caracteristic în cel mai mare grad? Dar, în sfârșit, vorba românului, păcatul mărturisit e pe jumătate iertat; și mai bine mai târziu decât niciodată.
Va să zică, d-l Sturdza s-a obligat ca de astă dată să lase pe țărani să-și aleagă reprezentanții. Nimeni nu s-a îndoit de sinceritatea dorinței d-lui Sturdza, nici de întreaga d-sale autoritate; ,și eu personal nu mă îndoiesc nici acuma. Și, totuși, d-l Sturdza a prezidat alegerile, și poate niciodată administrația nu votase atât de fățiș în locul țăranilor sau prin țărani. Alegerile s-au făcut de către administrație și nici un țăran n-a fost ales de țărănime. Ba, pardon: s-a ales un țăran, unul singur la lași, de către d-l Stere, care după limbajul nostru politic avea acolo „situația”.
De acest rezultat au rămas uimiți chiar politicienii. „Nu mai înțeleg nimic — îmi spunea un tânăr și simpatic poporanist; de ce nu-i lasă măcar acuma pe bieții țărani să-și exercite dreptul lor? Admițând chiar — lucru imposibil — c-ar intra în Cameră 38 de țărani intransigenți și cu idei subversive, ce ar putea să facă aceștia față cu ceilalți 150 de deputați și cu Senatul?” Și de aceeași părere cu poporanistul nostru, pe cât ni s-a afirmat, era întreg guvernul. Și totuși nici un țăran n-a fost ales. De ce? Dacă simpaticul poporanist a citit cu atenție cele ce preced, atunci o știe; iară dacă tot n-o știe, îmi va permite să i-o mai spun o dată, pentru că adevărurile importante e bine să fie repetate ori de câte ori.
Avem o viață economică reală bazată pe iobăgie și avem instituții politico-sociale occidentale, liberalo-burgheze, care se potrivesc cu cea dintâi ca nuca în perete, care sunt chiar în completă contrazicere cu ea, așa încât a realiza la sate instituțiile occidentale ar fi a pune în primejdie existența neoiobăgismului. Nu se poate să ții pe țăran în cele mai importante relații ale vieții lui în iobăgie, iară pe de altă parte mai în fiecare an, în timpul alegerilor — căci sunt cam dese —, săptămâni întregi, cât ține campania electorală, să-i vorbești că el e cetățean liber. e talpa țării, e buricul pământului, e poporul suveran pe spinarea căruia se ține tot edificiul social etc. etc. Nu se poate întinde așa de mult coarda contradicției, căci à la longue... se rupe. După revoltele din 1888, ofițerii care le-au reprimat, însărcinați cu anchetarea lor, au dat vina în bună parte pe agitația subversivă și demagogică electorală[5]. Nu știu ce au înțeles ofițerii noștri prin termenii „subversiv” și „demagogic”: un element de demagogie e necesarmente legat de orice agitație electorală; dar ceea ce, desigur, nu vor fi înțeles anchetatorii este că, în împrejurările reale din satele noastre, orice agitație electorală, cât de legală, produce efectele unor agitații subversive. De aceea după represiunea din 1907, în care țăranii fuseseră tratați întocmai ca robii Romei răsculați sub conducerea lui Spartacus, guvernul n-a îndrăznit să deschidă la sate o campanie electorală, care presupune: agitația liberă, cuvântul liber și chiar exagerările de limbaj libere. Drept vorbind, ar fi fost și prea din cale-afară. De o parte „ororile inutile”, iară de alta: țăranul talpa țării, buricul pământului, leul care trebuie numai să se scuture ca să-i cadă lanțurile, poporul suveran de la care emană toate puterile statului (și cea militară) și alte mezeluri din limbajul electoral. I-a fost frică guvernului și, din punctul său de vedere guvernamental, a avut dreptate. Și de aceea și la 1907 tot administrația a ales pe reprezentanții țărănimii, exceptând Iașii, unde d-l Stere a ales un țăran... tot cu administrația.
Și iată de ce îndrăznesc a face o prorocire d-lui Take Ionescu: nici d-sa nu va putea să-și țină angajamentul luat de a preface colegiul al treilea în realitate. Nu zic că nu va dori, zic că nu va putea. Și nu va putea pentru că d-sa nu e social-democrat, ci conservator-democrat și deci trebuie să conserve temeliile edificiului nostru agrar, care e bazat pe neoiobăgie, și, ca om de stat și conducător de guvern, trebuie să le conserve chiar când nu i-ar plăcea personal. Or, alegeri libere pentru țăran, cu tot cortegiul de drepturi pe care le implică — libertatea cuvântului, a asociației etc. —, asta înseamnă a-l preface în cetățean, chiar în limitele legii electorale de azi — adică a-l face om cu toate garanțiile legale ce decurg din Constituția țării; iară țăranul-cetățean înseamnă că s-ar alege praf din toată neoiobăgia noastră.
Și tot de aici se vede de ce clasele noastre dominante și oligarhia noastră politică n-au dat, nu dau și nu vor da de bunăvoie votul universal. în privința aceasta sunt foarte interesante o serie de articole apărute în Ordinea, care nu e numai conservatoare, ci și democrată, drept care admite votul universal, însă... pentru alții. Sufragiul universal — zice în substanță Ordinea — e bun pentru alte state europene, fie mai înaintate în cultură decât noi, cum e Franța sau Germania, fie mai înapoiate decât noi, cum e Bulgaria sau Serbia; dar noi, în organizația noastră de stat, avem un ceva, un fel de secret, care ne face unica țară unde votul universal nu se poate introduce. Și Ordinea umblă — cum zice rusul — alături și împrejurul chestiei, căutând să-și explice sieși și altora secretul acesta, dar nu-i dă de rost. Cred că acuma are să i se limpezească și Ordinei secretul.
Da, se înțelege, gazeta conservator-democrată are dreptate, suntem o țară unică și excepțională în care votul universal nu poate să devină o realitate; pentru că suntem unica țară europeană (Rusia și Turcia sunt țări mai ales asiatice) care la baza ei are încă șerbia, mitizată, dar totuși șerbie de fapt. Or, e absurd ca, pe de o parte, să conservi această șerbie, făcând din ea chiar baza ordinii de stat — cum o face Ordinea în concordanță cu titlul ei conservator, deși nu-i dă mâna s-o spună —, iară pe de altă parte să-i dai șerbului votul universal, egal și direct. În acest caz, sau votul universal va desființa șerbia — recte: neoiobăgia —, sau acesta din urmă, fiind mai tare, va preface și votul universal într-o minciună. Această din urmă eventualitate oligarhia noastră n-ar putea-o primi cu neplăcere: o minciună socială mai mult — când, slavă domnului, avem destule — nu supără deloc, și unde pui că ne putem da aparența unui stat și mai democrat decât Belgia? Decât sufragiul universal e cam greu de mânuit pentru a-l preface în minciună. Și apoi întreaga noastră ordine de stat — nu cea conservatoare, ci cea democrată, occidentală — prin însăși contradicția ei cu ordinea de fapt, neoiobăgistă, îi face acesteia multe greutăți și, după cum vom vedea mai jos, îi sapă chiar existența. Și votul universal ar întări această ordine democratică — fie chiar numai în orașe la început — și ar adânci și mai mult prăpastia existentă la sate între starea de drept și starea de fapt; mai mult, el ar împinge la extrem toate anomaliile ce rezultă din dublul regim capitalisto-iobăgist de azi, grăbind astfel tocmai prăbușirea acestui regim.
Este deci evident că niciodată clasele noastre dominante nu vor da de bunăvoie sufragiul universal. Și tocmai de aceea social-democrația și democrația burgheză cea sinceră și adevărată, având tot interesul în înlocuirea, nu în menținerea regimului neoiobăgist, trebuie să lupte cu toată energia pentru dobândirea votului universal.
Cât despre Ordinea, dacă n-a priceput toate astea, e din cauză, cum ar zice Faust, ca „două suflete trăiesc în pieptul ei” — adică un suflet conservator și unul democrat — și „cari vor să se despartă unul de altul”.
Dacă această despărțire ar deveni o realitate, dacă sufletul democrat s-ar despărți definitiv de cel conservator, atunci și Ordinea ar secunda lupta democrației române pentru dobândirea votului universal.
[1] Această aserțiune a d-lui Carp e o greșeală bazată sau întovărășită de un adevăr, cum se întâmplă de obicei cu greșelile. Se înțelege că renta pământului poate să crească din ridicarea producției, a productivității muncii și a creșterii avuției țării, dar ea poate să provină și din creșterea populației — aceasta e chiar cauza clasică a creșterii ei — și chiar din sărăcirea țării.
Asupra teoriei rentei, în românește, vezi lucrarea mea Karl Marx și economiștii noștri.
[2] Zic în forma lor generală, pentru că în formele lor speciale, în aplicarea lor practică, în propunerile d-lui Carp pentru realizarea ideilor d-sale, cum sunt, de pildă, celebrele căpitănate. ele n-au fost admise de nimeni în afară de d-l Carp însuși.
[3] Altădată socialiștii au dat o soluție, dacă nesuficientă și ea, apoi mai logică, după mine, decât cea mai de sus, și anume: organizarea pe baze legale a poporului muncitor de la sate într-o putere politică și care, pricepând întreaga însemnătate pentru dânsul a rezolvării problemei în discuție, să ceară dânsul statornicirea relațiilor legale și normale, prefacerea stării de drept occidentale în realitate. Aceasta a fost ideea conducătoare a organizării celebrelor cluburi țărănești. Despre aceasta însă vom vorbi altădată.
[4] După legea reală cutumiară, iobăgistă, de acuma, pentru un așa fapt boierul n-are cea mai microscopică răspundere. Afară de foarte rare excepții, nu s-a întâmplat ca boierul — sau reprezentanții săi: arendașul etc. — să aibă de dat vreo socoteală pentru că au maltratat pe țărani ca pe vremea iobăgiei. În caz însă de lovire a boierului de către țăran, acesta sau ar fi fost ucis îndată, ca robii de odinioară, sau ar fi fost — după vorba românească — omorât în bătăi și făcut pentru toată viața incapabil de muncă.
[5] V. M. Kogălniceanu, Chestiunea țărănească, anexe.