Nimfa

 

La pieptul lui o ține strâns, lipită,
E blondă ca o zi de primăvară,
Se sbate sânu-i, mâna’ncearcă iară
Să scape de’ncleștarea siluită.

Și trupul cald, în ziua cea de vară,
Mai greu în frăgezimea-i umilită
Apasă floarea macului pălită
Ce’n părul lui așterne-o notă rară.

Durerea ei într’un suspin se pierde,
Căci îi zărește buza purpurie
Și ochii ce’ndrăznesc să o desmierde.

Pe jumătate’nvinsă nu mai știe
Dece pădurea este-atât de verde.
Iar carnea lui atât de ruginie.