Niobe și Latona

Niobe și Latona de Alexandru Odobescu

Odinioară, pre vremea de demult, era într-o cetate grecească, numită Teba, o femeie de viță domnească, pe care o chema Niobe. Ea avea mulți feciori și multe fete și așa tare se mîndrea cu frumusețea lor, încît i se părea că în toată țara, ba nici chiar în toată lumea, nu se mai află alți copii frumoși ca ai ei.
Drept este că, de cîte ori pămîntenii locului vedeau pe feciorii și pe fetele Niobei alergînd și jucîndu-se prin văi și prin livezi, împreună cu copiii lor, toți se uneau a zice că cu aceia nici unii nu se puteau potrivi. Iar Niobe, dacă auzea așa, îi creștea inima în piept și din ce în ce mai tare se îngîmfa și se amețea de trufie, lăudînd către toți puterea neasemuită, și virtutea, și mîndrețea copiilor săi.
Pe atunci însă veni acolo, din mica insulă Delos, o altă femeie de neam zeiesc, caria îi zicea Leto sau Latona. Aceasta avea numai doi copii, o fată, anume Artemis, și un fecior, numit Febus Apolon; dar, fără îndoială, amîndoi erau minune de frumoși, de sprinteni și de vîrtoși, încît la soare și la lună nu putea nimeni să cate mai cu drag decît la dînșii. Cu toate acestea Niobei i se părea că copiii ei, cei mulți și gingași, sînt și mai frumoși decît ai doamnei străine.
Într-o zi ședeau de vorbă amîndouă femeile, Niobe și Latona, privind la copiii lor cum se jucau toți împreună pe o pajiște de verdeață. Febus Apolon, sunînd minunat din strunele lirei sale, lăsă jos instrumentul, și, luînd de pe umăr arcul său de aur, începu să azvîrle cu dînsul săgeți, care toate nemereau fără greș la țintă.
Niobe nu prea băgă de seamă nici la arcul, nici la săgețile lui Apolon, ci, căutînd mai cu drag la pruncii ei, spuse așa către Latona: «Vezi, surată, cît sînt de mîndri și de vîrtoși șase feciori și șase fete ale mele! N-am ce zice, urîți nu sînt nici Artemis, nici Apolon ai tăi. Dar, ce au a face pe lîngă ai mei? Departe sînt de dînșii! Și apoi, tu ai numai doi, și eu am tocmai șase feciori și șase fete, tot unul și una.»
Pe cînd Niobe vorbea cu așa nesocotită trufie, ea nici se gîndea cît de tare ațîța mînia Latonei. Aceasta tăcu înfundat; dar îndată ce plecă de lîngă dînsa Niobe cu copiii ei, ea chemă pe Apolon și îi vorbi așa: «Nu pot să sufer pe această Niobe; ea se laudă cu copiii ei și cutează a zice că dînșii sînt mai frumoși decît tine și decît soră-ta. Aș vrea să o învăț minte, să-i arăt cît este de proastă și cu cît voi sînteți mai presus de odrasla ei.»
Auzind acestea, deodată Febus Apolon se aprinse; fața lui tînără și luminoasă se înnegura; fruntea i se posomorî și din ochi îi sclipiră fulgere de mînie. El nu zise nimic; dar luînd cu sine arcul de aur și atîrnînd pe umeri tolba cu săgeți arzătoare, el apucă în urma Niobei și a copiilor ei și îi ajunse tocmai cînd se coborau într-o vale adîncă.
Se opri pe muchea unui pisc de unde îi putea ochi, luă din tolbă o săgeată, o puse d-a curmeziș pe arc, întinse cu mîna coarda către sine pînă ce vîrful săgeții ajunse la marginea arcului și îi dete drumul să zboare în jos. Coarda înstrunată zbîrnîi cu vuiet și, ca raza luminoasă de iute, săgeata ajunse la țăl, iar unul din feciorii Niobei căzu mort la pămînt. Îndată după aceea, altă săgeată zbură de pre arc și alt fecior al Niobei căzu și apoi încă unul, și încă unul, și încă unul, pînă ce toți feciorii și toate fetele bietei Niobe căzură morți în prelargul văii.
Atunci Apolon, încins de o turbată arșiță, strigă în gura mare Niobei: «ia! mai laudă-te și acum cu mîndrețea copiilor tăi!»
Dar toate acestea se petrecuse așa de răpede, încît Niobei i se păruse că visează: nu-i venea să crează că colea, în preajmă-i, zac morți copiii ei, pe cari adineaori încă îi văzuse plini de viață și de tărie. Acum ei erau culcați pe verdeață, reci și fără de mișcare. Ochii le erau închiși ca și cînd ar fi dormind; pe față le rămăsese tipărit un zîmbet dulce, ce-i arăta mai frumoși decît aievea.
Niobe umbla de la unul pînă la altul, pipăind mînele lor înghețate, sărutînd fețele lor albite. Abia din răceala și din pălirea lor se putu ea domiri, în sfîrșit, că erau toți uciși de săgețile dogoritoare ale lui Apolon.
Atunci șezu jos și dînsa pe un pietroi, în mijlocul lor, și o podidiră lacrimile curgînd șiroaie din ochii ei. Cu fața scăldată de plînsori, rămase ea acolo, zile, săptămîni și luni, tot așa de neclintit ca și copiii ei căzuți morți împrejuru-i. Ea nu-și mai ridică capul în sus, nici voi să mai privească la seninul cerului. încremenită acolo pe piatră, din ochii ei se scurse mereu un izvor nesecat de lacrimi, pînă ce însăși fu coprinsa defăreala pietrei. Plînsoarea îi era tăcută; în trupul ei se slei treptat căldura vieței și inima-i încetă de a mai bate. Niobe era moartă; dar și moartă, plînsul ei picura lin d-a lungul lespezii, căci nesecata ei durere o prefăcuse în stană de piatră și plînsoarea ei, în limpede izvor.
Toți oamenii cîți de atunci încoace se întîmplă să treacă prin acea vale părăsită, văzînd albele pietroaie răsipite prin iarbă și mai ales stînca cea cu izvor zic: «Aceasta este Niobe, care s-a prefăcut în stană de piatră, dupe ce Febus Apofon i-a ucis toți copiii, fiindcă se lăudase cu trufie că ei ar fi mai frumoși decît dînsul.»
Mult timp în urmă, după ce piatra se învechi și se acoperi cu mușchi, tot încă părea că se vede într-însa chipul Niobei; de aproape nu se mai deosebeau trăsurile unei femei; dar din depărtare se cunoștea biata Niobe, șezînd jos și jălind pe mîndrii ei copii doborîți la pămînt de înfricoșatele săgeți ale lui Febus Apolon.