Noapte (Goga)

 

I
Tu, noapte tainică de vară,
Atât de dulce, atât de grea,
Atât de plină de povară,
Din care lumi, din care țară,
Cobori azi la fereastra mea?

Pe unde te-ai oprit în cale,
La care geam ai stat în drum,
Din ce grădini, din ce petale,
Se-mbină farmecele tale,
Când vii la pragul meu acum?

Atâtea doruri călătoare
Cuprinzi la sân și le alinți,
Pare c-o dragoste ce moare
Ți-a dat întreaga ei vâltoare
De patimi și de năzuinți...

Ca o broboadă de mătasă
Simt zvonul tău adormitor,
Ce blând pe frunte mi se lasă...
Pesemne-ai fost la mine-acasă
Și-aduci de-acolo vreun fior...

Cum treci azi, umedă de rouă,
În trena ta de catifea,
Aș vrea cu mâinile-amândouă
Să-ți sfâșiu haina asta nouă
Să-mi fac o perină din ea...


II
O, noapte, punte blestemată,
Durată-ntre pământ și cer,
De-atâtea ori îmbrățișată
În setea noastră de mister...

Pe drumul tău, întotdeauna,
Din preajma tâmplelor fierbinți,
De-o veșnicie-mi vede luna
Urcând aceleași năzuinți...

Dar fiecare dimineață
Se frânge puntea ta de-argint,
Și de pe ea îmi cad în ceață,
Cad visurile și mă mint...

III
De ce, nepricepută noapte,
Ți-ai stins luminile din cer,
De ce n-ai basme azi, nici șoapte,
Și fâlfâi plină de mister?

De ce tresai înfiorată,
Când pe deasupra noastră zbori,
Și-n calea ta întunecată
Azi semeni groază și fiori?

Pesemne undeva, departe,
Pierzarea s-a gătit de drum,
Ș-un braț aducător de moarte
Așteaptă să loveasc-acum...