Noapte de vară (Traian Demetrescu)

 

Târzii, ca niște glasuri metalice, sonore,
Vibrează în cadențe un șir de repezi ore,
Pe paginile vremii se-nscriu perechi-perechi,
Tot repetând al vieții același cântec vechi...

Zăbranicul de seară se răsfirează-n spațiu
Și-mprăștie răcoare cu blând și spornic sațiu,
A nopții maiestate în plin s-arată sus,
Vărsând un praf de aur din farmecu-i nespus.

Atunci îți place mintea prin gânduri s-o cutreieri —
Năuci zbor liliecii și-auzi prin iarbă greieri,
Și frunzele pe ramuri stau nemișcate, reci,
În liniștea grădinii cu tainice poteci.

Oh! morții ce fac oare in giulgiurile sumbre,
Închiși în cimitire, sub negură și umbre,
Pe când cei vii se-mbată de-a stelelor clipiri,
De freamăte, de cânteci, de visuri, de iubiri?

În gropile lor umezi gândirea mi se duce,
Și parcă-i văd în tihnă dormind pe sub o cruce:
Hidoși, cu cărnuri putrezi, schelete, descompuși...
Și de-au supus în viață, sunt viermilor supuși!

Dar pentru ce ne pare că moartea-i dulce veste
Și pizmuim adesea pe cel ce nu mai este?
Și totuși, pe-un cadavru când ochii ne-am răsfrâns,
Ne-ncremenește jalea și podidim în plâns ...

Nu-i viața luptă-amară și moartea nu-i repaos?
Ori veșnica mișcare din nesfârșitul haos
E un război de-apururi?... Ce-a fost și ce va fi
La-aceleași legi fatale mereu se vor jertfi?

Sunt clipe în viață așa de dulci și clare,
Că însăși suferința o fericire pare;
Iar alte-ori sunt zile când fericirea chiar
Mai tristă-i decât moartea, decât un vis amar!

În ora-aceasta însă de liniște și noapte,
Cu leneșe răcoare, cu străluciri și șoapte,
Nu știu de ce îmi vine să mă gândesc la morți,
Închiși în cimitire cu mari și negre porți.

Ca să iubim viața, natura ne-amăgește:
Cu cerul ei albastru, cu steaua ce clipește,
Cu-ntreaga ei magie ce-n inimi varsă foc
Și-n minți reînviază iluzii de noroc!

Căci uite, luna blondă, în razele ei sfinte,
Ce praf de aur varsă pe tristele morminte!...
Dar nopții din cosciuguri nu-i poate da scântei...
Și aerul miroase a chiparoși și tei...

Plutește pretutindeni dumnezeiești arome
Din flori ce le născură a morților atome ...
O... ei ne dau miresme atât de dulci, îmi zic,
Și noi le dăm uitare, sau nu le dăm nimic!

Pribegi pe drumul vieții și ei au fost odată
Și pare prin frunzișuri, himeric, că s-arată
Perechi de-amanți, șoptindu-și al inimilor grai —
Și-acum acele inimi sunt praf și putregai!

Se-nmlădie salcâmii, ca plete, despletite,
Pe gropi înțărânate, pe lespede cioplite,
Aleargă liliecii rotindu-se năuci.
Iar vântul se strecoară molatic printre cruci...

Și... trist, ca niște glasuri metalice, sonore,
Vibrează în cadențe un șir de repezi ore,
Pe paginile vremii se-nscriu perechi-perechi
Tot repetând al vieții același cântec vechi!