Noaptea (Dan)

 

Au cinat mămăligă cu borș pîrgăluit. E în cîșlegi, dar carne nu prea fac. Porcul de slănină l-au vîndut pentru impozite.

Acum se culcă. Mama doarme în patul de după ușă cu un nepoțel de doi ani. Copilul a avut un tată care l-a lăsat și a plecat în lume. Noroc că mai trăiau bătrînii și și-au adunat de pe drumuri fata și nepotul.

În celălalt pat doarme mama copilului, sora lui, cu o nepoată orfană, luată de bătrîni s-o ție de suflet.

Sora e slabă, pămîntie la față și, cînd e vremea moale, nu se poate mișca de junghiuri prin coaste și scuipă pumnii primiți de la bărbat: „Nu-l primească pămîntul pe unde o fi”…

Tatăl și-a întins bunda jos, lîngă sobă și, împăturîndu-și cioarecii, i-a pus sub cap, că „nu-i ajunge o perină acum, la bătrînețe”.

Pentru el, pentru student, mama a lipit cele două scaune cu spate de laviță, a pus pe ele perinele, care nu-i ajung bătrînului și, scoțînd din ladă țolul de mireasă, i-a făcut un „așternut împărătesc”. Nu i-a pus cearceaf, că n-are, și în zvîrcolirile neîntrerupte, perinele alunecă una înainte și alta înapoi, iar el, „împăratul”, doarme pe scândura tare a laviței.

După ce ai casei s-au liniștit, ca să nu rămînă singur cu gîndurile lui, atîrnă lampa deasupra capului și se apucă de cetit. Cărțile astea, vechi tratate de matematici și de sintaxă latină, fără început și fără sfîrșit, cărți pe care le-a găsit undeva prin pod, n-au nimic comun cu sufletul lui. Nu-i aduc aminte de nimeni și nu pricepe mai nimic dintr-însele; le ține totuși înaintea ochilor, căci e singurul fel în care își poate ținea gîndurile pe loc: să-și dea iluzia că citește.

Totuși, uneori gîndurile îi scapă din frîne și aleargă prin largul întins al vieții, pînă cad moarte. Printre șirele cărții se ivesc chipuri cunoscute, scene din viața de elev, întâmplări care-l fac să zîmbească multă vreme, pînă cînd un zgomot neașteptat îi rupe pînza visului. Atunci strînge cartea, citește mai departe, pînă ce tatăl îl întreabă, parcă ghicindu-i zădărnicia gîndurilor:

– Tu nu te culci?!

– Nu, mai citesc.

Tatăl se zvîrcolește neputînd dormi și începe cîntător, ca la biserică:

– Mînca-o-ar focul de carte, dragu tatii, dacă nu-ți ajunge ziua cît îi de mare, de mai stai și noaptea și prezi fotogenul! Apoi dă-o în dobă, s-o mînce, că nu m-ajung cu grumazul cu voi.

„Voi” e mama, care-i ține parte. Acum însă ea doarme, și bătrînul își urmează nestăvilit cîntecul de fiecare seară.

– Am crezut că te învăț ca să am un ajutor de la tine, dragu tatii, da văd că tot eu trebuie să dau și amu, la bă-trînețe, de mi-e acru sufletul…

De cînd e acasă aude în fiecare noapte povestea asta; o știe atît de bine, că ar putea să spună și clipa cînd începe și tonul cu care o va rosti. Și de fiecare dată adevărul ei îl apasă pe inimă ca o piatră grea.

La început, cînd s-a întors acasă, în cea dintâi noapte, s-a îmbrăcat în cap de noapte, atâta i-au căzut de greu aceste vorbe. Cînd să plece, l-a podidit plînsul. Bătrîna a sărit din pat, ocărîndu-și bărbatul, care stă toată ziua „cu ciocanul în gură” și le amărește viața. Nu-i destul că a îmbătrînit-o pe ea, își mai alungă și copilul de la oasă. Bătrînul a răspuns că dacă a ajuns unde a ajuns, e fiindcă l-a cormăluit ea, că e vai de casa unde poartă muierea clopul, dar de-acum înainte poate să ardă casa, el nu va mai zice o vorbă.

Nu se putea ținea de cuvînt și, ca și cum ar fi răspuns unei dorinți a studentului, spune:

– Te las, dragul tatei, te las!…

Studentul nu-l mai aude. S-a închis în firea lui ca într-o crustă și lasă să se scurgă viața pe lîngă dînsul fără să-l atingă, fără să-și amestece veninul de afară cu cel din sufletul lui. Totuși, titeodată crusta se înmoaie și, întors spre perete, singur, în odaia unde mai dorim cinci, plînge, plînge…

Își scoate apoi o mînă albă, lungă de sub învelitoare, o așează sub cap și stă așa, toată noaptea, privind în tavan. Gîndurile și, la început, munca pentru trai i-au alungat somnul.

Se gîndește la studenție, la viața zgomotoasă ce o duc cei cu bani. Și-aduce aminte de profesorul’ de limbi slave, care voia să-l trimită în străinătate, de meditațiile pe care a fost nevoit să le părăsească și să intre în clinică cu „un mic catar”. Și în urmă, calea către casă, într-un car cu două vaci bătrîne, pe o vreme de iarnă, cu țolul în cap, că prin paltonul lui ros în coate sufla crivățul.

Acum se „odihnește”. Lapte nu-i la casă și unsoarea se folosește ca de leac. Nu-s bani de medicamente, nu-i medic, și ca să trimeată undeva o scrisoare, mama trebuie să se ducă la Ghiriș, la sece kilometri, și să vîndă o găină.

Gîndurile astea nu-i plac și se apără de ele, cum s-ar apăra de niște insecte supărătoare. Își perindă pe dinaintea ochilor planuri de viitor, gînduri aurite. O să se întremeze și o să isprăvească facultatea, apoi se va face profesor și-i va sălta și pe cei de acasă. Mai întîi va îngrădi curtea, apoi le va da bani să-și cumpere vite. Și studentul îl vede pe bătrîn venind de la tîrg cu un ciopor de vite. Zîmbește de bucuria bătrînului.

Tata s-a culcat pe spate, și sforăiturile lui îi taie în vis ca un fierăstrău. Începe să tremure, se zvîrcolește ca strîns de gît și, în cele din urmă, îl deșteaptă;

– Tată, tată, întoarce-te pe o parte, că prea sforăi, nu pot dormi.

Tatăl închide gura de parc-ar plescăi cineva în apă și după o clipă de tăcere reîncepe iar.

– Tată, tată, scoală-te!

Copilul mic se trezește și plînge.

– Abua, abua, cu mama …

Copilul nu tace, și mama e nevoită să se scoale și să se plimbe cu el prin casă.

– Sculatu-l-ai? zice tatăl, și se scoală cu bunda pe el, se tîrăie pînă la sobă și, pufăind ca un foi, caută un cărbune aprins în cenușa de balegi. Ia un șomoiog de paie de la stavila patului, împrăștiindu-le jumătate prin casă, aprinde focul.

Lemnele-s verzi, și bătrînul se înădușă. Trîntind ușa de la sobă de scoală casa, înjură. Începe apoi să se încalțe, și asta ține un ceas. Soba afumă, copilul plînge și tatăl spune iar că nevasta și feciorul l-au adus la sapă de lemn.

Cu încetul se încălzește în casă; aduc cucuruzi și încep să sfărnească.

Ai casei vorbesc de una, de alta, și studentul, care ar dormi acum, nu poate. S-au sculat copiii, țipă și se joacă; e cald și bine în casă.

Eli își descopere pieptul și brațele slabe, scheletice, și în lumina gălbuie le privește lung, ca și cuim ar fi străine. Nu se mai gîndește la nimic, totuși închide ochii. În dosul pleoapelor trec scurte vedenii frînte.

Deasupra capului, lampa cu veșca într-o parte, ca un om beat cu pălăria pe o ureche, se uită printre gratii, tăind întunerecul în felii mari.

În dosul geamurilor apar obrajii galbeni, batjocoritori ai zorilor de iarnă — și el adoarme…