Noaptea de august

 

Atâta știu, că era noapte, dar nu și veacul când era...
Terasa de granit înaltă părea-n lumină că plutește
Și pe un cântec de teorbă că urcă și se-nsuflețește,
Pe când mai jos nedeslușirea unui oraș se resfira --
Treptat mai ștearsă și mai stinsă, pe când, în sus,
    fără-ncetare

Curgea o-ntreagă adâncime și se lărgea o-ntinsă mare,
O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gând cu tot,
Sub înserarea viorie și înstelarea-nfloritoare,
Când spre-o planetă, când spre alta, și dintr-un soare
    spre alt soare...

Ș-atâta știu: că era noapte, și ca să știu mai mult nu pot,
Decât c-acea terasă albă și largul cântec de teorbă
Erau și zbor nebun de aripi, erau și zbor de-naltă vorbă,
Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas și nici Olimp,

Și de-a fost ieri, sau cine știe în ce trecut de loc și timp,
Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pământul,
Priceperi ce-n eternitate își împingeau mereu avântul,
Și ce spirale nesfârșite, nălțimea nu-și mai măsurau
Neprăvălindu-și-o vreodată nici chiar atunci când coborau.
Și hotărând că-n tot ce este nu e nimic decât cuvântul,
Căci singur el mișcare sfântă, în orice parte să-l trimeți
Ființă dă oricând voinței, schimbând-o-n sori și în planeți;
Sau pestetot fluidizând-o în proteismul cugetării,
Ce poartă timpul, ca și locul în revărsările mișcării,
Și ce din ea destăinuiește colori și forme și simțiri,
Alcătuind chiar vecinicia prin nencetatele-i clădiri --
Căci vecinicia ce nu-ncepe și nu sfârșește niciodată
Se zămislește-n toată clipa printr-o zidire nencetată.

Dar punți de stele peste-abisuri muiau adâncu-n strălucire
Și se simțea că-n orice parte e Dumnezeu, că-n orice parte
Aceeași viață neînvinsă își duce valul mai departe.
Că sori ce n-ar fi din lumină pentru privirile-omenești
Mai sus azvârl-această viață ce-n veci de-a noastră se
    desparte,

Că forme care n-ar fi forme trăiesc sub alte bolți cerești,
Că ochi privesc din orice goluri, dar că nu-ncap în orice minte
Pe când nemărginirea-ntreagă e o-ncâlcire de cuvinte
Cu tâlcu-n repedea schimbare a trecătoarelor clipiri
Și că e-ntotdeauna altul ce minte-n veci și-n veci nu minte,
Că-și potrivește înțelesul pe-orice vârtej de-nsuflețiri --
Și fie că priveam abisul, și fie că priveam pământul,
Răpit de-aceeași adâncime, sporit simțeam că mi-e avântul.
Urcam spre culmea Prea Tăriei — eram pe sânul Prea Tăriei
Și noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini.

Cu chei de aur deschisesem porți ce pe veci păreau închise,
Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini --
Din taina sfântă a mișcării înțelegeam pe Dumnezeu,
Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu,
Ghiceam în pulberea de aștri nenumărate oști de îngeri,
Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice plângeri,
Știam că Dumnezeu e vecinic și vecinic mă simțeam și eu.