Noaptea focurilor

Noaptea focurilor de Gib Mihăescu

Revista Fundațiilor Regale, an II, nr. 11, 1 noiembrie 1935

Cînd seara a venit din nou, au văzut că focurile se apropiaseră. Ieri trebuia să te urci tocmai în pod ca de abia să le zărești în depărtările nopții, zbătîndu-se ca niște stele căzute pe cîmpie. Dar acum se puteau desluși repede chiar de la etaj. Acum nu le mai puteai zice nici luceferi. Erau focuri în toată regula, apropiindu-se odată cu șuvoaiele tumultoase ale mîniei oarbe și dezmetice, focuri care devorau și nimiceau. Doar dacă te mai suiai totuși în pod, puteai descoperi dintr-o aruncătură de ochi că forma acestor sinistre constelații pămîntești se sfărîmase și se schimbase cu desăvîrșire; aștrii cîmpiei mureau prea repede și necontenit răsăreau din necuprinsul întunecat subite incendii noi, cu o firavă pîlpîire, care apoi se întăreau grăbit, văzînd cu ochii.

Dar revolta domnea și aici sub acoperișul casei. Ah! bătrînul ăsta încăpățînat, care nu vrea să înțeleagă. Dacă ar fi pornit de ieri dimineață din viul nopții cum i-au propus, în cîteva ceasuri ar fi fost la podul Oltului și de aci, în douăzeci de minute, la Drăgășani. La Drăgășani se găsea armată și siguranță. Însă bătrînul n-a vrut în ruptul capului să se urnească. „Duceți-vă voi!” le-a spus, cu strîmbătura aceea de ironie, pe care dacă nu i-ai fi știut-o bine, mai demult, ai fi crezut într-o pală de nebunie. „Duceți-vă voi!” și atît. Dar cum poți să pleci și să lași în voia soartei un biet moșneag, chiar atît de încăpățînat ca el?

— Haid, plecați! Ce mai așteptați? le-a strigat bătrînul. Eu rămîn aci singur… Cu atît mai bine…

Dar cu acest „singur”, și cu acest „atît mai bine”, el descuraja și avîntul fetelor. Pe cînd de băieți nici nu mai putea fi vorba; ei trebuiau să rămînă! Nu puteau lăsa așa pe bătrîn. Chiar cel mai mare, care era însurat, Codin, hotărîse să-și trimeată numai nevasta și copilul și el să rămînă. Însă, pînă în cele din urmă, nici fetele n-au vrut să-l părăsească. Numai nora era foarte îngrijată de copilaș, însă nici ea nu putea să plece singură cu copilașul pe astfel de drum.

Pe la nouă, cînd a ieșit din micul lui birou, bătrînul s-a supărat cu adevărat cînd i-a revăzut pe toți la un loc. Abia atunci ei și-au dat seama bine că nu e nici ironie, nu e nici răutate în necazul lui. Ci numai un grăunte de nebunie, întrucît îl privea pe dînsul. Dar, întrucît era vorba de ei toți, bătrînul părea mîhnit în adevăratul înțeles al cuvântului.

— De ce n-ați plecat? strigă el, aruncînd scîntei de mînie din ochi. A fost vorba doar să plecați. N-ați spus așa? Acum de ce ați rămas? Ah, mai rău mă încurcați cu prezența voastră!

Cuvintele din urmă însemnau pentru ei grăuntele de nebunie. Cum putea să-l încurce prezența lor în asemenea ceasuri? Ce avea de gînd să facă bătrînul, după plecarea lor, el singur în fața hoardelor de țărani? Și-l priveau uimiți, mai ales băieții, toți înalți și zdraveni, pe el, bătrînul drept și suplu, nu-i vorbă, dar aproape cu un cap mai scund ca dînșii și firav. Firav, adică subțire, nu slab și ramolit. Pentru că se ținea nespus de bine boierul Take Asan. Cînd îl priveai din spate și avea pălăria în cap, cînd nu-i vedeai, așadar, părul, favoriții lui mici și mustăcioara albă, ai fi crezut că ai de-a face cu un băiat mlădios și cu mijlocel de domnișoară și nu i-ai fi dat mai mult de 30 de ani. Nici figura boierului Take nu era zbîrcită ori încrețită; se înroșea însă prea repede la mînie și atunci favoriții și șuvițele de sprînceană, de un alb imaculat în timpul obișnuit, reflectau și ele ceva din sîngele acela năvălit buluc sub piele. Numai că boierul Take se supăra foarte i-ar, aproape treceau ani și nu-l vedeai mînios. „Asta e secretul tinereții lui!” se spunea de obicei, pentru că, deși boier Take nu atinsese tocmai pe al șaptezecelea an, totuși era o minune să-l vezi mergînd, să-l auzi vorbind ori glumind. Chiar din față nu-i dai mai mult de cincizeci.

La mînia lui din urmă, toți ai casei se adunară în sfat grăbit, stînd în picioare și vorbind toți odată. Dar pentru că toți aveau același gînd, se înțeleseră de minune, cu toată larma ce o făcea fiecare. Hotărîrea fu luată: vor porni numaidecît fetele, cu cel mai tînăr dintre feciori și cu un om de încredere. Trăsurile sunt gata și drumul uscat; în cinci ceasuri sunt la Drăgășani. Cînd îi împărtășiră bătrînului hotărîrea, el înclină din cap, de astă dată cu neîncredere.

— Prea tîrziu, își dădu părerea. Acum ați fi fost la Drăgășani. Dar ca să plecați în ceasul ăsta, însemnează să ajungeți după-masă. Judecînd după mersul focurilor, pojarul vă va ajunge pînă la Olt… Mai bine rămîneți…

Băieții se posomorîră, dar fetele încă mai păstrau nădejde că doar n-o fi tocmai așa. Numai soția fratelui mai mare era îndoită și desperată.

— Copilașul meu! Ce mă fac cu copilașul meu! icnea la tot pasul, producînd și mai multă grijă și temere în jurul ei.

Totuși, părerea generală fu că încercarea trebuie făcută. Bătrînul se opuse cu toată autoritatea părului său alb, dar nu mai putu să potolească îndîrjirea care izbucnise acum în toți. Ochii tuturor îl priveau dușmănos, iar cel mai mare și mai puternic, Codin, un vlăjgan cit ușa, pentru întîia oară în viața lui îndrăzni să-i arunce în față vorbe grele, de imputare și de ofensă:

— După ce tot d-ta ne-ai încurcat și ne-ai zăpăcit cu încăpățînarea și cu toanele astea, care ne cam pun pe gînduri…

— Eu zic să nu plece nimeni! bătu bătrînul din picior.

Dar Codin bătu și el din picior și toți ceilalți îi aruncară micului, dar dîrzului moșneag, priviri mohorîte și vrăjmașe. Atunci bătrînul îi măsură cu dispreț, surîse trist, le întoarse spatele și se închise în biroul lui. Fetele ieșiră cu suflet îndoit și așezatul în trăsuri mai dură un sfert de ceas. Iar cînd rotile se urniră și caii o apucară pe poarta larg deschisă, Codim strigă:

— Eu nu pot să-mi las nevasta și copilul la voia întâmplării, pentru ca să apăr aici un bătrîn deșucheat!

Și porni hotărît la grajd, să-și înșăueze calul. Și toți ceilalți copii simțiră atunci nevoia scăpării; roțile trăsurilor, opintindu-se peste pragul porții, le dezvelise parcă la toți ușurarea sufletului de sub povara cumplita obsesii și înfricoșări, sub care se zbătuseră aceste din urmă zile. Și porniră cu toți spre grajduri.

— Nu putem să ne lăsăm așa surorile! grăi ipocrizia într-unul.

— De ce să ne pierdem viața în chipul cel mai laș cu putință? grăi lașitatea într-altul. Cel puțin să luptăm,, să ne croim drum vitejește pentru noi și surorile noastre….

— Ne-am făcut datoria întrucît privește bătrînul, mai vibră și un pic de cuget pișcat de mustrare în cel din urmă! Am vrut să-l luăm cu noi, dar n-a vrut în ruptul capului. Cu sila nu putem să-l luăm.

Și cum înaintau vitejește spre grajd, au fost opriți de vocea bătrînului, de sus, de la fereastră:

— Ce mai așteptați? le-a strigat graiul încă stăpân și răsunător. Cum lăsați pe surorile voastre în voia soartei? Dacă le-ați pornit acum, hai repede, înșăuați, și încălecați, să le ajungeți din galop.

— Mergi și d-ta cu noi? strigă atunci Alexandru, cel cu pișcătura de mustrare pe suflet. Avem tot timpul să ajungem la Drăgășani…

— Nu e vorba de mine, le răspunse bătrînul, eu nici așa nu mergeam… Pe fete însă nu le puteți lăsa pradă batjocurii haitelor țărănești. Trebuie să le însoțiți. Dumnezeu să vă binecuvînteze și să vă apere. Și de avutul nostru n-aveți grijă, rămân eu aici…

Și sfîrșind de grăit, închise repede ferestrele. De bună seamă, dacă n-ar fi fost vorbele din urmă, copiii s-ar fi aruncat îndată spre grajduri, Întăriți de binecuvântarea părintească. Însă acel; „și de avutul nostru să n-aveți grijă, rămîn eu aici” — el, bătrînul drept ca bradul, dar pâăpmd, cu degete de femeie și cu mijlocul să-l cuprinzi în palme, el singur împotriva cetelor de bestii, adulmecând sînge și răcnind ca fiarele în codri — asta îi încurcă iarăși, și în loc de goană spre grajd, continuară drumul eu pas descurajat și nesigur.

— Eu cred că teama i-a luat mințile, își dădu imul cu părerea.

— I-e greu să se despartă de munca lui, glăsui Alexandru. Și nici pe noi n-ar vrea să ne piardă, își dădu el gîndurile mai departe pe față. Ne-ar opri și cu dînsul, dar nici să ne știe pradă morții iar nu se împacă el cu gîndul.

— Atîta rău cînd mi-aș expune viața pentru o casă, acolo… pentru că averea cea mare n-o să ni se dea înapoi după ce s-o potoli totul?… strigă iarăși lașitatea din cel în care de la început își făcuse cuib bun, și numai din cînd în cînd mai zbura și pe la ceilalți.

Înșeuară și se înarmară pînă-n dinți cu puști, revolvere, măciuci grele și pumnale. Astfel înarmat pînă-n dinți, Alexandru trebuia să se prezinte pentru ultima dată în fața bătrânului și să-i pună ultima întrebare. Să nu-și zică pe urmă că n-au avut grijă de dînsul pînă-n ultimul moment. Poate că ținuta marțială a feciorului cel mai apropiat sufletește îl va îndupleca pe bătrîn; iar dacă și după asta se va arăta neînduplecat, ei n-au ce să facă. Vor lua-o în galop turbat, pentru a ajunge din urmă pe fete.

Alexandru nu zăbovi mult. Se întoarse ridicînd, ca și pînă acum și ca și ei toți, din umeri. Bătrînul îl primise cu duioșie, îl binecuvântase din nou și-i dăduse zor. Fetele trebuie să se fi îndepărtat bine, îi mai spusese. „Dați frîu bine la cai!” Și pe urmă își scoborîse iar ochii în cartea deschisă înainte-i pe birou. În Codul civil adnotat. „Hm, dacă mai stă cineva într-o astfel de vreme de Codul civil adnotat…”

Dădură îndată pinteni și caii o luară în pas grăbit. Deocamdată se înțeleseseră s-o ia numai repejor și apoi, după ce vor ieși din sat, să-și dea drumul în galop.

Satul rămăsese pînă acum liniștit: o febră mocnită se vedea, nu-i vorbă, și aci, chiar fără să vrei. Dar oamenii, care n-avuseseră să se plîngă prea rău de boieri ca prin vecinătățile mai apropiate ori mai depărtate, nu îndrăzneau încă să izbucnească. Cei mai mulți și mai înfierbîntați, neștiind ce să facă, o luaseră spre satele îndepărtate, pentru a întîlni pîrjolul și a prinde curaj. Dar mai rămăseseră și aci destui, și în ochii tuturor se putea citi ușor așteptarea vicleană și nerăbdarea febrilă. Plecarea trăsurilor cu fetele se făcuse în văzul întregului sat. Bătrînul avea dreptate. Dacă porneau de cu noapte, poate nu se prindea de veste! Acuma plecarea aceasta în văzul tuturor avea să întețească și mai mult spiritele; iar un galop fulgerător ar fi însemnat cu siguranță dezlănțuirea îndrăznelii. Așa, oamenii aveau să vadă că băieții numai doresc să-și ajungă și să-și însoțească surorile, dar că nu se grăbesc deloc, că bătrînul stă pe loc că în urmă-le curtea n-a rămas de izbeliște. Pe bătrîn îl aveau ei în mare cinste și prețuire. Cu băieții s-au mai pus împotrivă uneori și băieții au fost câteodată poate prea crunți la mînie; dar bătrînul a intervenit totdeauna împăciuitor și suveran, potolind lucrurile cu dreptate chiar atunci cînd ea nu era în totul de partea copiilor săi. Abia acum feciorii înțeleseră că în rămînerea bâtrînului, că în încăpățînarea asta de a înfrunta singur urgia, nu era tocmai un grăunte de nebunie.

La marginea satului, frații fugari dădură peste trăsurile surorilor, care se întorceau așa cum plecaseră. Chiar țăranii le opriseră și, după prelungi parlamentări cu fratele cel mic, [le] făcuseră să întoarcă. Țăranii vesteau că în satele pe unde fugarele aveau să treacă, răscoala izbucnise. Și cum ei nu doreau ca fetele boierului să se piardă așa ușor, mergînd la moarte sigură, mai bine se împotriveau ei acum la plecare, aducîndu-le cu sila acasă, iar fetele și tînărul domnișor aveau mai tîrziu să le recunoască despre asta.

Însă domnișorul cel tînăr observase și astfel șopti el fraților săi, cînd fură împreună, că țăranii își făceau pe furiș cu ochiul și își ascundeau zîmbetul. Un călăreț sosise între timp dinspre Olt, un om de aci din sat, și sătenii îl înconjuraseră îndată, împingîndu-l mai departe de trăsură, și apoi mai pe urma abia îi lăsară drum spre odraslele boierești, ca să le povestească înfricoșat, exagerat și cu rîs stăpînit în colțul ochilor, că în drumul lui dăduse doar de foc și pîrjol. Dar fetele și tînărul domnișor bănuiseră că adevărul fusese altul, că drumul era liniștit spre Drăgășani și că nou-sositul îi păcălea, îndemnat de ceilalți. Ele chiar vroiseră să arate că nu se tem și că vreau să înfrunte urgia, orice ar fi să se întîmple, iar Dorel, fratele cel mic, dăduse ordin vizitiilor să mîne. Ce-or să aibă răsculații cu niște domnișoare și cu un băiat tînăr? însă oamenii au rîs atunci cu înțeles și cu murmure de șagă. Ei nu puteau spune pe față — au răspuns care și care — ce ar putea să aibă oamenii înfuriați și scoși din minte cu niște mlădițe boierești atît de fragede și frumoase, dar ei își fac datoria să nu le lase să alerge cu ochii închiși spre… Batjocură și moarte.

— De ce să se bucure alții?… icnise un glas mai dinspre margine.

Dar cuvintele lui fuseseră întrerupte de zbucnetele de mustrare și de rîsete, de vălmășag de tot felul de strigăte și îmbrîncituri, ca să se facă loc, pentru a se întoarce caii. Și tot țăranii apucaseră caii de zăbală, întorcîndu-i și pornind trăsurile înapoi spre curte, cu mare alai.

Tocmai bine ajunseră atunci și frații cei mari: șuvoaiele țărănești îi cuprinseră și pe ei și călărețul sosit de curînd le dădu vești înspăimîntătoare, în zarva și în rîsetul celor de pe jos. Conacurile fuseseră rase de pe suprafața pămîntului, boierii măcelăriți, cocoanele și domnișoarele batjocorite. Și priviri de lăcomie |se furișau la aceste înfricoșate descrieri spre trăsurile care veneau în urmă. Pentru că nici feciorii cei mari nu se împotriviseră apei omenești întîlnite în drum și făceau și ei cu capul plecat și încruntat cale întoarsă spre casa părintească părăsită…

— Lumea e rea, se amestecară cu vorba noi glasuri de țărani, care ieșeau nesimțit din toate părțile și se înmulțeau.

— Unii sunt mai repezi la mînie!

— Noi suntem mai răbdători!

— Noi vrem să știm oe și cum…

— Noi așteptăm șuvoiul cel mare, rivoluția asta când o veni… ea să hotărască… nu ne ridicăm de capul nostru…

Și astfel creștea cuvîntul din limbă în limbă, făcîndu-și necontenit avînt de amenințare, dar nu trecu încă peste margine nici cînd ajunseră la poarta curții.

— Ș-apoi cu boierii noștri nu vrem să aibă nimeni de-a face… glăsui tare cineva cînd trăsurile și călăreții boierești sfîrșiră de intrat în curtea conacului.

Țăranii nu pășiră mai departe, rămaseră toți în afara porților grele de stejar, cu ușorii fieruiți în stupi de zid. Dar ei traseră singuri, porțile pe dinafară, strigînd și glumind cu slujitorii, care petreceau pe după inelele groase ale drugilor lăcate grele și mari cât o oca fiecare.

— Pune-le, mă, să vezi cum sar ele la noapte.

— Dacă vrei, îți mai aduc și pe ale mele, că tot le vin eu de hac cu toporul meu.

— Da stejarul ăsta e fier, mă? El nu arde?

Și un glas de flăcăiandru, lung și zîmbat, țîșni dintr-un cap țuguiat, de sub flacăra jucăușe a unor ochi albicioși și desfrânați.

— Facem moarte de om dacă s-o amesteca striin la domnișoarele noastre… Fiecare sat să-și vadă de boieroaicele lui…

Și țipătul desfrînat se desprinse limpede și sări sprinten la urechile din trăsuri și în auzul fraților care descălecaseră și care ajutau surorilor la scoborîre. Dar cel mai bun lucru era să te faci că n-ai auzit nimic sau să înțelegi numai partea bună din nemernica obrăznicie.

Boierul Take Asan apăru în cadrul ușii celei mari și consideră priveliștea cu aerul lui calm, cu ochii lui vineți, cu maiestatea impunătoare a micilor lui favorite. Și rumoarea de la poartă căzu deodată în fața bătrînei dar zveltei apariții.

— V-ați întors, așadar! grăi el atunci liniștit. Cînd v-am văzut venind cu țăranii, am crezut că v-ați pus în fruntea revoluției, rîse apoi cu seninătate de propria lui zeflemea, care nu avu darul să ridice nici un nor de pe fruntea și de pe ochii odraslelor lui.

Tincuța, cea mai mică dintre fete, privise toate astea cu ochii măriți de uimire. Ea înțelesese întîi, cînd țăranii le-au împresurat trăsurile, că de acum nu mai pot să aibă grijă de nimic și că pot să se întoarcă liniștite la casa lor. Țăranii lor sunt cu ei, ei nu se vor mișca, ei vor apăra pe bătrîn și pe familia Iui întreagă de furia hoardelor cărora le-ar putea abate prin minte să dea o raită și princoa. Ea singură a ascultat, fără nici o îndoire de suflet, poveștile înfiorătoare ale călărețului nou-sosit dinspre Drăgășani și a fost singura să se mire de ce fratele ei cel mic și surorile celelalte mai stau de cumpănă și parlamentare. Rîsetele țăranilor, care adiau neliniște în sufletele celelalte din trăsuri, ei îi păreau sincere și firești, la un popor șugubăț ca românul, și-i păreau chiar prietenești. Numai ochii cu pîlpîiri albicioase și sfruntate ale băiețandrului acelui înalt și cu capul țuguiat, pe care nu-și aduce aminte să-l mai fi văzut pînă acum prin sat, i se păreau cam curioși, prea îndărătnici și prea impertinenți pentru un fecior de țăran cînd ridică privirea la fete de boier Dar de bună seamă că în ziua aceasta, cînd ei se dau cu atîta avînt și bucurie de partea curții, puțină intenție de apropiere mai îndrăzneață nu trebuie luată chiar de-a dreptul necuviință. Poate că așa e privirea omului aceluia; oricum ar fi, însă, datoria ei în asemenea împrejurare e să se facă a nu băga nimic de seamă și a interpreta totul în chipul cel mai favorabil cu. putință. Însă oricît încerca să evite acei ochi obraznici, ei țîșneau deodată în fața ei și o umpleau, ca de indignarea unei grele insulte, de cutezanța și de stăruința lor ofensatoare. Oricît d-șoara Tincuța își impuse să pară că nu observă nimic, își simți obrazul roșind sub dogoreala privirii desfrânate. Fata și-a întors fața în altă parte tocmai cînd călărețul vorbea de batjocură și de moarte. Ea n-a cuprins încă. lămurit sensul adevărat al cuvântului batjocură, ea s-a gîndit la o batjocură ca orice batjocură, ofensă, injurie, palmuire, așa cum a fost batjocorit Isus pe drumul spre Golgota. Mai mult s-a răzvrătit sîngele ei tînăr și curat la auzul cuvîntului de moarte. Dar atunci cineva a strigat: „De ce să se bucure alții?” și vorbele acestea au fost cele dintîi care au sădit un grăunte de nesiguranță și în sufletul ei. Abia atunci a privit în lături spre surorile ei mai mari și le-a văzut strîngînd buzele palide, încercînd să-și ia aer că n-ar fi auzit și n-ar fi înțeles nimic. O clipă a mai încercat să creadă într-o simplă amăgire a înțelegerii ei; poate surorile sale erau numai plictisite și obosite de atîta larmă și atîta ezitare, ca și dînsa. Și ușor ridică pleoapele lungi înspre marginea de unde venise vorba cea curioasă. Cum? De ce bucurie putea fi vorba? Iar acolo stătea același vlăjgan lung și cu capul țuguiat, pe care-l țuguia și mai mult căciula neagră, cu vîrf înalt și ascuțit. Ochii lui ardeau în plină flacără albă și acum rînjetul se despică pe fața sinistră. Tincuța îi înțelesese în sfîrșit sensul groaznic, identic cu al vorbelor ce-i păruseră fără sens cînd fuseseră rostite.

Pe urmă veniseră frații. Întîlnind alaiul spre curte. Tincuța nu mai privea acum nici cu simpatie, nici eu teamă, în lături, la șirurile de căciuli ce se mișcau ca apa învălurată de-a dreapta și de-a stînga trăsurii. Doar coada ochiului ei oblicea fără voință aceste curgeri negre, care însoțeau trăsura, și negrul de pretutindeni îi strîngea inima mai mult decît orice. Raza ochiului ei se răspîndea fatal la înălțimea cușmelor însoțitoare, astfel nu avea cum să vadă ochirile obraznice ori rînjetele sinistre, răsfrîngîndu-se de sub aceste întunecate țuguiri de oaie neagră. Dar gîndul ei ghicea sub fiecare căciulă aceiași ochi albicioși și aceeași fixitate de pătrundere cu care băiețandrul necuviincios o țintise.

Numai la un hîrtop ochiul ei trebui să descopere o figură bătrînească, sub o cușmă cu fund drept ca potcapul rusesc. Era o figură blîndă și necăjită și Tincuța simți îndată strîngîndu-i-se inima în piept, îndurerată de o tragică neînțelegere; cum pot să fie, ce pot să caute chipuri blînde, suflete bune, în această strînsă, compactă și vicleană escortă? Ea ridică din nou fruntea pentru a-și întipări și mai bine în minte chipul care nu arăta nici un fel de ură, ci numai tristețe și bunătate. Și nu văzu decît iarăși valuri, care se înalță și cobora, de căciuli negre, capete lăsate în țărînă, profiluri veștede și stafidite și numai cîteva priviri semețe și înfruntătoare. De sub căciulile aplecate, observă ea, ieșeau cuvintele mai domolite și, crezu, mai împăciuitoare, care păreau a aștepta o înțelegere înainte ca zăgazurile furiei și ale nebuniei să se ridice: „…Lumea e rea”… „Noi vrem să știm ce și cum”… acestea erau vorbele care trebuiau ascultate cu luare-aminte, pentru că ele cuprindeau într-însele grăuntele cumințeniei și al dreptei judecăți… Și ea ridică fruntea și ochii mai cu încredere. Dar alte glasuri se auziră… „Noi așteptăm șuvoiul cel mare să hotărască”… și ea tresări înfiorată la ideea acelui încet și greoi șuvoi ca un fluviu de humă. acelui imens șuvoi de figuri străine însălbăticite și sinistre, de coase și topoare ridicate, de flinte învechite ca-n îngrozitoarele stampe din cărțile de istorie. Și atunci i se dezveli limpede în minte amintirea revoluției celei mai mari, pe care o citise și la care gîndise mai adînc înainte, și convoiul lor sumbru i se păru caleașca nefericitului rege Ludovic și a Mariei Antoaneta, de soarta căreia plînsese, de cîte ori, cu adevărate lacrimi. Așa au fost prinși și acei nobili și regali fugari la marginea țării, așa cum au fost opriți și ei astăzi tocmai pe hotarul satului! Asemănarea unor astfel de împrejurări umplu întîi de duioșie sufletul tineresc al Tincuței și imaginația ei mlădioasă și cultivată: dar fiorul cumplit, care însoți, ca un spăimîntător fulger neîntrerupt, deapănul imaginilor ce se răsuciră firesc mai departe, suflă în căldura sufletului ei cu adevărat vîntul înghețat al pustiirii de orice nădejde și al groazei fără scăpare și, abia atunci simți, alături, mersul dîrz și țeapăn, ca de arătare strigoiască, al flăcăului cu ochii albicioși. Se aciuiase pe nesimțite de trăsură și acum mergea lîngă ea. Nu se uită într-acolo, nu clinti ochii. Dar duhoarea lui tinerească și sălbatică o umplu tot timpul de suflul lui cald. Într-o vreme putu să vadă chiar laba de bestie, enormă și grea pe burduful acum strîns al coșului trăsurii. Apăsa acolo cu siguranță calmă și robustă, ca într-un semn de luare în posesiune. Tincuța se cutremură întreagă și-și simți sufletul strîngîndu-se în sine și închircindu-se ca o nucă veche.

Și-nchise ochii, ținîndu-i astfel tot drumul pînă la poarta curții, pentru ca în dosul pleoapelor să privească zdrobită agitația cumplită de torțe însîngerate, cu chipuri însălbăticite de fiare omenești, ochii siniștri de om împerechindu-se cu ochii de pușcă și de revolver. Ar fi murit cu siguranță de spaimă dinaintea unor astfel de fioroase fantasme, dacă mersul molcom și legănat al trăsurii și perna moale de piele nu i-ar fi adus indirect siguranța că pe retinele ei se mișcă acum numai imagini. Mai ales căldura prietenoasă a pernei, care-i pătrundea prin crupă și prin șira spinării, o făcea să descopere că în dosul pleoapelor propriu-zise s-ar mai afla un rînd de pleoape, cu care poți să astupi la rînd și imaginile închipuirii. Într-adevăr, ea trase și aceste perdele ale sufletului, dar nu putu acoperi cu desăvîrșire totul. Ci-i plăcu să păstreze jocul luminos de torțe roșii și galbene, care o distra într-adevăr în spaima ce-i imprima prezența animalică de-alături, ca pe un copil înfricoșat de bubuituri, jocul luminilor la o sărbătoare patriotică. O deșteptă de-a binelea și o făcu să deschidă ochii la lumina zilei clătinătura puternică a caleașcăi, cînd întoarse prea din scurt dinaintea podețului ce da spre poarta curții. Mîna cea enormă și căciula țuguiată dispăruse de lîngă trăsură; ea inspiră atunci adînc și ridică fața spre albastrul însorit al cerului ca pentru a absorbi de acolo licoarea înviorătoare a ușurării subite. Își opri gîndul să dea înțeles glasurilor și amenințărilor țărănești care sporiseră iarăși aci la poartă. Tot sufletul ei se animase de infinitul albastru, pentru că el era acum ca-ntotdeauna minunat de clar și dulce și se părea că vin necontenit spre ea din adîncuri de slăvi cete peste cete de neființe albastre, din ce în ce mai albastre. Și asta o mîngîia și o întărea și o mulțumea nespus, pînă cînd deodată un chirăit ascuțit și lung, articulat apoi, i se înfipse în ceafă ca un pumnal foarte rece și apoi fierbinte, înfiorător de fierbinte.

— Facem moarte de om dacă s-o amesteca striin la domnișoarele noastre… Fiecare sat să-și vadă de boieroaicele lui…

Lumea a plecat de mult din dreptul porții și e o tăcere adîncă în împrejurimile conacului. Zadarnic ochiul căuta prin ferestre vreun grup care să meargă sau vreun grup care să stea, ori măcar un om, un singur om, de bună seamă chiar un suflet vrăjmaș, care dă târcoale și face planuri de atac. Nimic decît tăcerea teribilă care le spune limpede că nu e nevoie de nici un plan de atac, care le rînjește în dispreț că nici o pregătire de apărare nu le va folosi la nimic.

De aceea, poate, ei, toți acești voinici feciori, unii dintr-înșii vestiți zece poște depărtare pentru curajul lor, au coborît pînă și armele vechi, ruginite, din panoplii și din pod, le-au uns și le-au lustruit și pe acelea, pentru a înarma brațul și celui din urmă rîndaș. Dar ei văd singuri că e ceva caraghios în această pregătire excesivă, cu puști de cremene și cu pistoale de pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Cel mai tînăr, Dorel, care și-a terminat de curînd armata, regretă că n-are o mitralieră aci. Totul ar fi salvat, „oricît ar fi ei ds mulți”. Iar singurul fricos, Manole, înșiră solemn slujitorilor comandamentele stării de asediu: trădarea e pedepsită pe loc chiar de vecinul din dreapta ori din stînga, pe loc, cu moartea… Asemeni și dezertarea, în privința căreia el își arată cel mai vehement și mai amenințător dispreț.

Dar unde să se facă apărarea? Din casă sau de afară? De la poartă și de la șoproane și apoi să se retragă pas cu pas, adăpostindu-se pe după meterezele ferestrelor? Conveniră, după aprinsă voroavă, curtea să fie lăsată la voia întîmplării. Așadar, hambarele de grîu și vitele și păsările vor fi în voia furiei lor.

— Și bieții cai!

Însă numai astfel se poate obține o bună apărare. Fulgerat îndată, cel care îndrăznește să se apropie. Jos, la parter, sunt tocmai bine atîtea ferestre și uși cît pe jumătate numărul păzitorilor. Vor fi, așadar, cîte doi păzitori de ușă sau de fereastră. Dacă ar fi și fetele înarmate, într-unele locuri ar fi cîte trei. Însă dacă ei dau întîi foc hambarelor, atunci acoperișul casei e amenințat. Prin dos, în partea dreaptă, grajdurile și staulele se apropie mult de casă, cîteva cotețe de cîini, amenințate de foc prin contact direct, se apropie zdravăn de lemnăria ușilor din dos. Acolo, cu prevedere, strînseră hîrdaie și găleți pline. Acolo aveau să dea ajutorul femeile care slujeau in curte și în casă. Dar și domnișoarele cele mai inimoase hotărîră să se afle aci în timpul atacului și să fie și ele de folos.

Și toți se îmbărbătau astfel, toți își arătau strășnicia spre înstrășnicirea celorlalți și nici unul nu se hotăra să descopere și perspectivele mai sumbre, pe care gîndul pur și firesc le scosese în văzul minții fiecăruia din dosul acestor îmbărbătări și acestor accente de vitejie.

Dacă totuși focul se comunică prin scîntei și chiar prin încălzirea prea mare a grinzilor acoperișului și podul începe să ardă?… Dacă, odată scăpați de acest pericol, asediul se prelungește zile și nopți, iar atacurile sunt mai numeroase decît proviziile lor de muniții, astfel ca, înainte de a se ivi armata de la oraș, să se întîmple grozava capitulare, cu măcel, cu schingiuiri, cu bestialități?

Tincuța — care a pus multă și avîntată încredere în pregătirile și îndîrjenia fraților ei și a ajutat la prefacerea sacului de alice pentru lup în cartușe — spre seară n-a mai crezut în nici o biruință, în nici o speranță de scăpare. Într-adevăr, palele de neguri soseau din văzduh prea pe furiș și prea pe nesimțite ca să nu-ți sugereze ideea unei mîini furișe, invizibile și sigure, dînd pradă fioroaselor limbi de foc frageda lor cetățuie. Ba chiar, cine știe, o mînă dinăuntru, o mînă trădătoare, care se preface că apără și care doboară pe la spate? Cu cît negura se îngroașă, ea nu mai crede în nimeni și în nimic. De deasupra-i, o alungă încolăcirile de balauri ale focului, pe ușa salvării o așteaptă ochii albicioși și rînjetul zîmbat și bestial al necunoscutului deșirat și fioros. Dar cui poate ea să se plîngă de această presimțire care nu-i mai dă pace? Mai întîi că e cu neputință de formulat, chiar surorilor, care poate sunt muncite de fantome la fel, cu atît mai groaznice și mai chinuitoare cu cît sunt mai de tăinuit, mai oribil de spus, mai cu neputință de expulzat întru ușurarea sufocantei apăsări. Cu atît mai puțin fraților, a căror întreagă încredere și pregătire inutilă și caraghioasă nu mai apare decît ca un necurmat acces de delir; nici bătrânului, singurului om din această hărmălaie căruia nebunia îi dă un straniu calm, un înfiorător surîs de șagă și ironie înspre partea favoritului stîng. Tincuța nu mai crede în nimeni și în nimic. Iar negura se lasă compactă și grea. Incendiile se zugrăvesc acum pe fundalul nopții imense și apropiate. Le vezi numaidecît ce ieși pe peronul casei sau îți arunci ochii pe fiecare fereastră. Sunt numai la trei kilometri sau mai aproape și acum poți denumi ușor pe vecinii a căror avere o mistuie și o distrug. Dar chiar fără să te uiți anume, simți prezența focului în aer, noaptea are un fel de coloare gălbuie-roșiatică și e suflarea imensă a unui duh de pustiire care se apropie, se apropie. Tincuța se zvîrcole deodată într-o puternică tresărire și pornește, cu stranie privire, cu mușchii feței încordați, spre sufragerie. Acolo e cuțitul mare și grozav de tăios, pentru pîine. Îl ia și revine printre ceilalți. ținîndu-l ascuns în cutele poalelor. Cu gîndul îi mîngîie luciul rece, care pe urmă va deveni cald, din ce în ce mai cald, cu cît apăsarea va fi mai adîncă. A avut deplină această senzație adineaori în trăsură, cînd răgetul aruncat numai pentru dînsa de la poartă i s-a înfipt metalic, parcă nu în auz, ci în ceafă. Acum nu mai se teme de nimic. Acum poate aștepta în liniște și privește cu milă pregătirile fraților ei, cu durere înăbușită, pentru a nu se preface în zbucnet greu de lacrimi. Încordarea de ceară împietrită a surorilor ei.

— Vin! se aude deodată strigînd pe scara etajului. A strigat fratele cel mic, care, de bună seamă, a pîndit pînă acum, avînd misia de observator.

— Vin! Vin! răsună și de afară și toți care mai erau în curte dau buluc înăuntru pe intrarea cea mare.

— Să ferece ușa! răsună comenzile lui Codin.

Toți se privesc pămîntii și solemn. Ochii lor se feresc să-și spună că e zădărnicie ce fac, poate și pentru că femeile s-au strîns, una într-alta, în mijlocul antreului. Tincuța. calmă și galbenă, strînge plăselele cuțitului; dar nodulețul care i-a rămas toț timpul în gît și pe care l-a strâns, l-a strâns cu gîndul, pînă l-a făcut cît se poate de mic, acum se dezvoltă deodată; din boabă de mazăre devine alună, din alună, nucă, și din nucă, măr domnesc și o înnăbușă cu desăvîrșire. Dar ea e încă stăpîmă pe pasul ei și asta o asigură că va ști să fie tare și hotârîtă. Are chiar puterea să se îndrepte la fereastră, ba încă să caute și să găsească fereastra cea mai bună de privit. Și vede într-adevăr, atunci, alaiul lung și luminat de noaptea incendiată. Căci nu sunt mai mult de două, trei facle de rășină poate în mîinile nenumărate ale imensului balaur omenesc. Dar bat de departe luminile torțelor imense ale celorlalte incendii apropiate. Trebuie să fie satul întreg, și mai mult chiar, cu cei plecați să vadă cum se petrec lucrurile în vecini și acum reîntorși și cu alți mulți veniți din comunele învecinate, ca să fie de îndemn și curaj la stîrpirea totală de pe suprafața pămîntului a lighioanelor boierești în dreptul curții, rîul omenesc s-a împărțit în două: o parte a început ocolul ogrăzilor, pe dinafara zidului împrejmuitor, alta, grosul șuvoiului, s-a năruit asupra porții Cîinii sloboziți din lanțuri au început deodată larma lor asurzitoare. Ei umb1ă, turbați, de-a lungul gardurilor înalte de zid, în dosul cărora simt și aud mișcare și sfadă. Oamenii cei greoi se lasă pe vine, ca să se urce pe spinarea lor cei mai tineri și mai abili.

Dar cei mai aprigi dulăi s-au repezit asupra porților de stejar unde luminează faclele și unde topoarele au intrat în funcțiune. Înăuntru, frații s-au instalat la locurile lor de apărare. Tincuța nu-și găsește însă nicidecum locul ei. Ar sta lîngă Codin, dar Codin e ca un comandant care merge din fereastră în fereastră, să dea porunci și curaj, cu glas răgușit și uneori stins de tot, de neauzit; ar sta lîngă Manole, dar tremurul și groaza acestuia sunt atît de vizibile, că ea e sigură: pe aici se va produce capitularea. Dintre toți frații, cu adevărat îndîrjit și viteaz, chiar mai stăpîn pe sine decât Codiri, este cel mai mic, DoreL Dar Tincuței îi este prea milă de această vitejie inutilă ca s-o ogoaie și s-o abată cu neîncrederea și cu groaza ei. Și deodată își aduce aminte de bătrân. Tata, unde e tata? Pe tata l-au uitat toți: pentru el n-a rămas nici un loc, nu e postat la nici o fereastră. Tatăl e sus în biroul lui. Oare el n-a simțit rumoarea din aer, n-a văzut sosind cetele țărănești, nu aude larma și bufnetul de topoare de la poartă? „Tata!” șoptește îngrijorată Tincuța și se repede pe scări. În sus, spre biroul lui, unde bătrînului îi place atîta să șadă. Să se fi întîmplat ceva, bătrânețea să fi luat înaintea țăranilor? Tincuța strânge cu putere plăseaua cuțitului. Dacă e așa, totul ar fi simplu, nespus de simplu totul se va săvârși cît se poate de ușor. și mîna ei mică strânge nervoasă mînerul de lemn vîrtos.

— Tată! geme cinci pătrunde în biroul întunecat. Tată, unde ești, scumpul meu tată? geme ea, cotrobăind cu ochii înfricoșați dar hotărîți, chilimul pufos de pe podea.

În dreptul ferestrei s-a mișcat ceva și apoi bătrînul s-a îndreptat spre dînsa:

— Tu ești Tincuța?…

— Tată, ești aci… ai auzit?…

El o atrage la pieptul lui și o mîngîie pe frunte:

— Lasă, nu e nimic, îi spune, ai să vezi că n-are să fie nimic! și zâmbește straniu. În întunerec. că Tincuței i se face deodată frică.

Bătrînul s-a apropiat de fereastra care vede spre poartă și Tincuța s-a apropiat de fereastra care dă înspre sat. De aci se vede și mai bine printre acarete, o porțiune din zidul împrejmuitor. Luna. de bună seamă, că s-a înălțat larve, de vreme ce Tincuța poate să distingă lămurit, chiar de la prima aruncătură a ochilor, pe îmbrăcămintea de tablă care acoperă creștetul zidului, două mîini omenești care s-au cățărat acolo. Ea e gata să dea țipăt, însă țipătul se preface în spaimă, dincolo de sunet, cînd vede mîinile mișcîndu-se, căutînd o bază mai largă între ele, apoi deodată în dreptul lor. din afară, un țugui de căciulă apărînd și un cap… un cap zîmbat… el… Mîinile ei s-au încleștat asemenea pe fereastră și e pierdută, picioarele-i refuză să se mute, glasu-i refuză să-i vină în ajutor. Zîmbatul s-a ridicat acum în mușchi, de bună seamă mai e ajutat de cineva din afară. Apoi, cînd se ridică bine în picioare, el desface brațele cruce, ca și cînd toată zarea cuprinsă în desfacerea lor, cu toată curtea și cu tot ce se află înăuntru, au fost în sfîrșit cucerite și simt de acum ale lui. Dar l-au simțit și parte din cîini și ei se reped cu vuiet mare încoace; însă, dezorientați de topoarele care bat la poartă, nu știu acum unde să mai alerge; dar în dreptul zîmbatului au rămas îndîrjiți doi ciobănești mari cît juncii. Alții vin, se opresc, se cațără mînioși pe zid și se întorc la poartă, dar acești doi junei ciobănești s-au înfipt pe loc, așteptînd săritura de sus cu scrîșnet și „sclipit de moarte în ochi.

Tincuța n-a mai putut să privească mai departe. Un șuvoi de sînge parcă i s-a revărsat în cap și s-a așezat între ochi și cuget. Ea bîjbîie cu mîinile în gol și dă să strige: „Tată, tată…” Chiar izbutește să bolborosească, dar nu vine nimeni în ajutorul ei, bîjbîie cu mîna ca o oarbă, dar cum dă de speteaza unui fotoliu își recapătă îndată firea și privește în juru-i. Tatăl ei nu mai e aci… Ușa larg deschisă, în odaie e întunerec, tăcere și o singurătate înfricoșătoare. Iar acolo, afară, pe muchea zidului, apariția aceea sinistră, cu brațele în sus, lungită și caricaturizată de lună. Nu îndrăznește să se mai uite într-acolo. Ce a făcut?… Mai e la locul lui? A sărit? O caută? Cîinii bat într-una, într-o dezlănțuire frenetică culminantă. De jos de pe scări, răzbat crîncene glasuri… Au răzbit? Au pătruns?… Tincuța se apropie de fereastră, înainte de a porni în goană sus, cît mai sus, în înaltul podului, în turnulețul de lemn, flăcările ce vor izbucni în curînd s-o ajungă mai repede decît fiarele omenești. Bestia cu cap țuguiat este încă acolo, pe creștetul zidului. Zîmbatul n-a îndrăznit să sară; el s-a întors însă și apucă alte mîini, care se înălța din afară… Un țugui nou, negru, se înalță acum… Dar Tincuța și-a găsit gîndul mîntuitor… Strîngerea pură a flăcărilor o simte pe brațele ei, pe șolduri, pe șale… o învăluie felin și o înăbușe arzător… Aruncă departe cuțitul și privirea ei se muncește înfricoșată spre masa de mijloc; i s-a părut numai. Negura a șters o clipă silueta zveltă a lămpii mari cu picior, dar ochii ei scrutători au descoperit-o iarăși, ca pe un far îndepărtat, întunecat, dar mîntuitor. Și asigurată, se apropie din nou de geam. Se găsesc acum pe gard mai multe chipuri tinerești, sălbatice și tăcute; iar de după zid se înalță alte perechi de mîini, și altele și altele. Cei de sus ajută la ridicare, mutre noi, fioroase, alții agită, în lumina lunii sau în lumina zariștilor incendiate, topoare cu luciul amenințător, ori furci cu trei țepi fioroase, ori pistoale lungi, pe jumătate puștilor și chiar săpi. Iar de jos, dinăuntrul casei, prin ușile întredeschise, răzbate abia acum, în urechile ei, vuietul unei violente dispute: glasurile se desprind totuși, unul după altul: al tatălui, pițigăiat și poruncitor; al lui Codin, din cîte un urlet inform, ciopîrțit de bună seamă de silabele răgușite și stinse; al lui Dorel, limpede și arzător, urmînd totdeauna aproape imediat pe al bătrînului; al lui Manole, furibund și înnebunit, fără șir. Tincuța zîmbește ușor și caută iarăși înapoi la lampă. Cei de jos încă nu și-au găsit moartea cea mai convenabilă, dar a găsit-o ea pentru dînșii. Focul va porni de aci, din casă, de sus, din mîna ei. De sus! Și bestiile de jos vor privi, uimite, flacăra căzută din cer, crescînd, crescînd, crescînd, crescînd…

Se apropie pentru ultima dată de fereastră. Acum creștetul zidului era înțesat de trupuri omenești agitate, de coase și securi, de guri urlătoare, de brațe însălbăticite. Capul zîmbatului se menține deasupra tuturor. Răgetele lui par mai puternice, ochii lui vreau să împungă ferestrele întunecate, el e însuflețitorul. Și deodată pornește chirăitul lui mai tare decît orice alt glas și zgomot: „Ura”! Un ura formidabil… și mai ce? Tincuței i s-a părut sau a auzit într-adevăr și de data asta: „Boieroaicele?” Apoi, asmuțite de acest strigăt, sub ochii-i deodată, toate aceste namile omenești s-au năruit, ca un zid, în hărmălaia agitată a spinărilor de cîini. Începutul vălmășagului, țipete, scrîșnete, răgete de durere… S-a retras atunci tremurătoare, frîntă, ușoară ca o stafie… Cearta de jos părea acum să fi ajuns la paroxism… chibriturile le știa în cutia măsuței de lîngă sobă… S-a apropiat tremurătoare, dar liniștită, și a aprins. Dar primul chibrit s-a stins de prea marele tremur al brațului. În suflet, însă, se simțea liniștită și a aprins pe al doilea, care s-a stins de asemenei. Atunci s-a apropiat de masă, ca să-și amăgească brațul și, într-adevăr, acolo a izbutit să scoată globul lăptos al lămpii și sticla ușor. Iar chibritul, de data asta, s-a aprins victorios, a înflăcărat fitilul ridicat. Lumina a apărut triumfătoare de sub sticlă; ea a clătinat ușor lampa, să vadă dacă mai e gaz într-însa. Pîntecul de faianță reliefată de flori și grupuri omenești era plin; plesnită de podeaua uscată, a turnulețului, gazul răspîndit va cotropi îndată tot lemnul trăgînd spre el, ca o enormă gură aspiratoare, flacăra jucăușă.

Pentru mai multă siguranță, Tincuța luă și cutia de chibrituri cu sine, iar deasupra sticlei înfipse din nou globul, ca flacăra să nu se stingă pe drum…

Când porni spre ușă, simțea cum i se înmoaie picioareler ca și cînd flacăra lămpii și-ar fi întins, prin, mîna-i și prin trup, vinele de căldură spre alcătuirea lor de ceară. Dar curios, cum auzi pasul care urca grăbit scara se văzu deodată pătrunsă de un nou suflu de voință, ce o împinse voinicește din urmă. La început nici nu distinse dacă striga tocmai glasul tatălui ei. Cînd o atinse cu mîna pe umeri, era gata să dea drumul aci lămpii; dar o strînse cu toată puterea de picior, ca s-o aducă și să-l plesnească, pe cel ce o oprise, cu globul drept în global obrazului: iar flăcările să izbucnească de acum în dănțuirea lor de moarte. Însă era tatăl ei: îl descoperi la timp după glas și după mînă ale cărei degete uscate și subțiri avansaseră pe coborîșul umărului pînă-n cîmpul vederii ei.

— Fata mea! fata mea! perfect, perfect… minunat că ai aprins lampa… Hai cu mine acum…

Și o trăgea după el, grăbit și înfrigurat. Ah, bătrînul, înțelesese atît de repede și acceptase… asta îi va spori curajul, îi va spori curajul… își repeta ea, desperată, simțind dimpotrivă, cum îl pierde, prin vîrful degetelor și prin vîrful pantofilor, la atingerea acelei tremurări de gelatină în care se zbăteau mîinile uscate… Bătrînul ar fi trebuit să aștepte jos și să vină singur, mai tîrziu, spre scăparea de flăcări, în care întîi sufletul ei s-ar fi eliberat…

Dar bătrînul o îndruma într-altă parte, nu pe scara podului. La ușa balconului îi lăsă umărul și păși el întîi, afară, în noaptea, iluminată… Bătrînul avusese desigur, alt gînd dar era bun și acesta, pentru că și balconul era de lemn vechi și uscat. Lampa ridicată lumina acum puternic pe bătrîn și Tincuța se înfioară în fața acestui profil veșted, încordat de atîta dîrzenie. Dar și în curte pătrundeau bine săgețile luminii, întărind, în strîmta îngrădire, puterea lunii și a reflexelor îndepărtate de focuri. Apariția bătrînului făcu să contenească toaca topoarelor în poartă sau să fie acoperită pînă la nimicire de huietul mare al surprizei Abia acum Tincuța distinse că pocniturile harapnicelor erau în curte și slujitorii alungau cîinii: și în suflet îi învioră deodată, într-o infinitate de clipă, un sentiment de pace și de împăcare. Dar nu fu decît o biată amăgire, mai dureroasă și negrăit mai nedorită decît apropierea morții, în pulpana căreia găsise ocrotire. Țăranii din curte, doborîți și sfîșîați de cîini, abia se ridicau, sprijiniți de ziduri sau zăceau încă. printre cadavre de animale. Doar zîmbatul stătuse si era necontenit în picioare, acolo în colțul zidului sprijinit în enorma lui măciucă Ținea capul sus și din strașina de umbră a căciulii țuguiate, ochii lui aruncau necontenit spre ea focul sălbatic a[l] luminii lor îndirjite. Tincuța gîndi: jos erau încă frații postați la ferestre cu puștile lor. Focul avea tot timpul să înceapă de aci, in privirile stupefiate ale acestor incendiari, bădărani și cretini, care așteptau uluiți să se îndepărteze cîinii și să glăsuiască boierul.

Poate doreau să deguste în voie priveliștea atît de lumintă a ultimei zbateri de viață, a ultimelor încercări de înduplecare ale bătrînului care nu se resemna să moară. Da, doreau să-l audă, să-l vadă zvîrcolindu-se ca strămoșii lor, cînd le cereau iertare. Gustul sadic al spectacolului în fața morții prețuia instinctiv la indivizii redeveniți în stare de bestie și asta îi despărțea încă și acum de bestiile propriu-zise, de bestiile totale. Vuietul din ce în ce mai scăzut al glasurilor de la poartă avea largi intermitențe; vorbeau toți, în toate părțile, iar faclele se trăseseră în față. Doar din adîncurile nedeslușite ale mesei de capete mai răzbăteau chiuituri răzlețe. Însă cei din față vorbeau domol: și-n toți ochii scînteia hazul și consemnul tacit. Iar Tincuța văzu dincoace de zid gura zîmbatul ui deschizîndu-se calm, ca un bot de fiară, care-și adulmeca prada sigură, de care nu-l mai desparte nici un obstacol.

Bătrînul ridică mîinile în sus și glasul lui clar răsună impunător deasupra frămîntării generale și a lătrăturilor îndepărtate… Primele cuvinte nu se auziră bine în mijlocul gloatei: dar alte voci țărănești îndemnară la liniște; această îndrăzneală de a ieși înaintea tuturor — cu pieptul în bătaia oricărei șînețe, cu mîinile libere, cu barbeții colilii și cu lampa lumimîndu-l cu putere — le muiase la toți glasul. Iar Tincuța ținea înălțată lampa de porțelan cu fermitate și îndîrjire, așteptînd clipa cînd va socoti că flăcările trebuie să izbucnească.

— …de ce ați venit să-mi puneți foc casei? rostea puternic, fără nici o emoție, bătrînul. Ce vă folosește vodă casa mea arsă? Ce vă folosește vouă să ne omorîți?… Veți fi împușcați și voi cînd va veni armata, iar alții veți putrezi în fundul ocnelor…

— Noi vrem pămînt… izbucniră atunci piepturile gloatei… Pămînt… pămînt….

La izbucnirea aceasta clocotitoare de dîrze glasuri bărbătești, mîna Tincuței ridică și mai sus lampa cu pîntecul încărcat cu petrol. Jos, zîmbetul zîmbatului se prefăcu în rîs de dinți răi și ascuțiți. Dar bătrînul privi spre ea cu o adîncă satisfacție, ca și cum tocmai urletele de acum, ale celor de jos, le-ar fi așteptat. Făcu iar semn cu mîna. Tăcerea se lăsă acum însă cu greu. Și zarva detunătoare a frînturilor de cuvinte, care se încălecau, pînă în încîlciri și anulare în huiet, nu se potoli decît iarăși cu primele cuvinte, de o energie nouă, de o promptitudine și de o cuprinzime concisă și limpede, izbitoare, ale bătrînului. Vorba lungă ar fi însemnat iarăși dezlănțuire de urlete, furie care crește din sine însăși, pieire și prăpăd.

— Păi, dacă vreți pămînt, cereți pămînt! răcni de două ori bătrînul Take Asan. Ei bine, vă dau pămînt! Eu vi-l dau de bună voia mea… Vreți acte, vă fac acte… Dar nu-mi ardeți casa… Și nu-mi luați tot… Lăsați-mi și mie ceva… Cît de puțin… Haide, hotărîți voi cît să-mi lăsați…

Tăcerea acum se întipări în adevăratul înțeles al cuvîntului. Cîteva clipe numai, dar profundă și grea, ca nopțile de toamnă ploioasă. În cugetul . Tincuței parcă se făcu lumină vie deodată, iar rîsul zîmbatului de jos încremeni, ca și cum moartea l-ar fi paralizat înainte de a avea timp să se îngrozească.

Bătrînul mai apucă să strige:

— Am două mii de pogoane… Lăsa-ți-mi și mie barim două sute… și lăsați-mi conacul și copiii… Doar v-o fi ajungînd la toți o mie și opt sute de pogoane… Vă fac act de stăpînire și nimeni nu are să vă mai facă nimic… Ce vă mai trebuie foc și omor…?

Acum izbucni adevărata hărmălaie la poartă… Zîmbatul urlă, părăsind ca ars colțul lui și năpustindu-se să tragă drugul în lături, pentru a da drum înlăuntru hoardei agitate și nedecise.

— Nu primiți, strigase el, înainte de orice alt strigăt, nu primiți, oameni buni, vă înșeală!…

Și Tincuța pricepu că dacă mulțimea apucă să năvălească în aceste clipe de huiet și de nehotărîre, devastarea va începe într-o clipă și dărnicia bătrînului nu va folosi la nimic. Dar zîmbatul se nărui zadarnic în zăbrelele porții! Drugul rămase neclintit în belciugurile lăcătuite. În afară, pe deasupra huietului, se înstăpîneau glasuri care se făceau ascultate, mulțimea se zbătea în lături pentru a face loc fruntașilor mișcării… Tincuța văzu pe zîmbat cățărîndu-se pe poartă ca o pisică, pentru că sfatul fruntașilor, luminat de facle, strîns ca într-o pîlnie, în mijlocul masei de căciuli negre și fețe omenești, se trăsese în partea cealaltă a gloatei, spre marginea dimpotrivă a șoselei. În ușa balconului, în spatele bătrînului, se încadră conturul puternic al lui Codin, care nu înainta însă în lumină. Vorbi de acolo, din negură:

— Cum, tată, ne dai pămîntul?… Ne lași muritori de foame?…

— De foame mori mai tîrziu, de foc și cuțit pe loc… bolborosi bătrînul, fără să se întoarcă. Poate că vrei să zici că n-am făcut bine? Atunci hai să murim cu toții…

Și după o anumită într-adins tăcere:

— Dacă pogoanele fac mai mult decît copilul tău…

Codin nu răspunse. Tincuța, care rămăsese în poziția ei fandată și energică de luminătoare a acestei grave cumpene între moarte și viață, îl văzu cu capul pleoștit pe piept, cu ochii aproape închiși de încruntare.

Bătrînul zîmbi ușor și glăsui iarăși, abia perceptibil:

— Sunteți mai proști decît țăranii… Du-te în birou și deschide Codul civil… art. 956 și următorii… ține minte bine: 956… Pe urmă nu mai spune nimic, nici chiar fraților tăi… ca să nu simtă vreo slugă… Și ieșiți afară, ca să deschideți poarta pentru delegația țăranilor… Și cu un zîmbet vag, imperceptibil:… care va veni să trateze…

Manevra bătrînului a ieșit întocmai după prevederile lui. Tincuța purta acum mare grijă de lampa pe care a adus-o înăuntru în birou, la loc sigur, să nu se spargă cumva, și a făcut-o mai mică, să nu plesnească, Și bătrînul a părăsit balconul. Frații au trebuit să iasă în curte și parlamentările au reînceput la ostrețele porții. Pe urmă, reîntoarsă în balcon, Tincuța a privit intrarea delegației: era învățătorul și nouăsprezece oameni, bătrîni și tineri. În urma lor a încercat să se strecoare zîmbatul, dar a fost apucat de braț și îmbrîncit înapoi chiar de cîțiva din delegați. Și a fost primit cu haz mare, cu glume și cu ghionturi de mulțimea rămasă afară. Pentru că, potrivit învoielilor, odată delegația intrată, porțile s-au închis înapoia ei. În biroul bătrînului au pornit atunci tocmelile. Și după ceasuri grele de sfadă, s-a ajuns la înțeles: bătrînul nu oprea decît o sută de pogoane arabil și avea drept să se slujească de imașul oomun. Frații asistau încruntați la această devastare pașnică, și neputincioși; în orice caz, era preferabilă unei devastări cu foc și vărsare de sînge. Cu toate astea, ei luau parte cu toată îndîrjirea sinceră la discuție, ceea ce Tincuței i se păru că nu-i displace tatălui ei. Numai Codin găsi ea că se retrăsese prea repede, poate pentru a nu i se observa ochii nestăpînit de luminoși.

Din clipa plecării lui Codin, Tincuța simți deodată, puternică și din ce în ce mai apăsătoare, nevoia de a deschide codul de pe masă, mic, dar gros, îmbrăcat în piele roșie și cu muchia legăturei elegant curbată. Codul civil adnotat scria cu litere de aur pe copertă și pe muchie. Articolul 955… art. 955… și următorii…

Cifra i se întipărise adînc în minte, dar curiozitatea care o devora o făcea în același timp să tremure: cartea mică și groasă, ca un presse-papier mai degrabă decît ca o carte propriu-zisă, o ademenea prea zgomotos cu voioșia roșului ei aprins ca să nu i se pară că prima ei mișcare într-acolo va atrage atenția tuturor și adevărul grozav îi va da îndată pe toți de gol. Ah, zîmbetul acesta perfid de floare roșie tropicală, care strînge ca o gură mîna ce se îndreaptă înșelată spre corola ei amenințătoare și carnivoră! Era doar o nebunie din partea ei această curiozitate irezistibilă: expresia lui Codin, cînd se grăbise să dispară, și seninătatea de acum a bătrînului o limpeziseră doar deplin, îi arătau și acum prin coperta cea tare și prin maldărul de pagini tăiate scobit, într-o curbă la fel de elegantă și luciosă ca și a muchiei, că acolo, la articolul 955, trebuie să fie ceva bun, minunat și liniștitor. Și asta putea s-o asigure îndeajuns.

Bătrînul scria acum actul, căci așa pretinsese delegația, cuvînt cu cuvînt, rostind tare fiecare rînd nou; peste umărul lui se uita învățătorul. Atunci ușa se deschise ușor, de parcă ar fi împins-o o pisică, și Tincuța văzu deodată, strecurîndu-se strivită, smerită, mai mult ca o închipuire decît ca o făptură, zîmbatul [sic]. Dispoziția de rîs a feței lui, observă acum Tincuța, era naturală, căci era alcătuită dintr-o conformație specială a zigomaților. Ochii i-erau galbeni ca la pisici, și numai din mijlocul lor, două licăre negre, puțin mai accentuate de umbra căciulii țuguiate, ce-i rămăsese pe cap, săriră chiar de la început în ochii, pe fața și pe corpul ei, și se înfipseră acolo ca niște insecte negre, care nu mai pot fi smulse din carne. Pe unde venise omul ăsta?

De bună seamă sărise iar peste zid? Oamenii de lîngă ușă chiar acum băgară de seamă prezența lui și îl priviră întrebător. El le răspunse cu semn de liniște și de cumințenie și licăririle negre, o clipă pierite, se întoarseră iar spre ea și o împunseră ascuțite. Dar ce putea fi sub coperta roșie? Fără să se mai poată stăpîni, Tincuța trase ușor codul spre dînsa. Învățătorul tocmai cetea cu glas tare, punctual, la timp, așa cum da exemplu de cetit la școală, contractul de cesiune. Așa-i găsiseră titlul: de cesiune. Cuvintele nu-i pătrundeau Tincuței după șir în auz: erau disparate și confuze; ea auzea vag cantități de pogoane și nume de vecinătăți: „tarlaua din vale”, „piscul Sucitului, pînă-n poalele viei lui Stancu Busuioc”. Degetele ei se înfipseră delicate, dar volnice, printre pagini. Răsfrînse codul… articolul 447, 448, 449… Întoarse un smoc întreg de file.,,Despre contractul de căsătorie”, art. 1200… 1201… Reveni…Găsi.

Dar acoperi repede cu pagina următoare și privi îngrijată în juru-i… Nimeni nu lua aminte la dînsa, afară de ochii de pisică, două linioare negre pe fond galben, două linii ascuțite ce rămăseseră definitiv agățate în luminile ei.

Deschise. Art. 955: „Violența în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate chiar cînd este exercitată de altă persoană decît aceea în folosul căreia s-a făcut convențiunea” .

Tincuța simți o vie decepție în tot lăuntrul ei. Ce arc a face asta cu ce se petrece aici?… Nu e nici o violență la mijloc… Bătrînul singur i-a poftit să contracteze și el a scris singur, fără nici un pumnal deasupra capului. Totuși, ceva parcă se lămurea mai bine în fundul conștiinței sale, se făcea lumină, ca în fundul orizontului în ultimul ceas de noapte. Trecu cu mai mult curaj la „următorii”.

Art. 956. „Este violență totdeauna cînd, spre a face pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, rațională după dînsa, că va fi expusă persoana sau averea să unui rău considerabil și prezinte…”

Tincuța ceti înainte și trecu la notițele mărunte ale jurisprudențelor. Ea nu înțelegea mare lucru, dar i se părea că simte înțelesul pe deasupra rîndurilor. Totuși gîndea într-una: „Bine, însă bătrînul i-a chemat, el i-a…” dar deodată, în fundul conștiinței, lumina se revărsă puternic. Și atunci parcă, surprinsă de toate privirile celor prezenți, care s-au îndreptat amenințătoare asupra ei, ridică ochii. N-o privea decît o prea blîndă figură; își aminti chipul blînd și necăjit pe care îl descoperise de dimineață, din trăsură, în alaiul care le adusese încoace. Bătrînul, acum cu capul gol, cu plete cărunte, lipite de rotundul tidvei și despărțite de o dreaptă cărare, îi zîmbea cu bunătate și mulțumire. Tincuța trase ușor degetul dintre file și scoarța codului se îndreptă, refăcînd roșul presse-papier, gros și îndesat. Ea nu mai privea acum pe zîmbat, deși cele două linioare negre din ochii gălbui îi stau încă strîns aninate în mijlocul vederilor. În schimb, abia acum simți privirea grea a învățătorului. Acesta se apropie de cod, îl ridică și-l deschise smuncindu-l. Țăranii cei dîrji din față ridicară capul îngrijați. Bătrînul își înălță bustul în fotoliu: se făcea că nu se uită într-aci, dar Tincuța simți cum îi pîlpîie neliniștită înspre dînsa antena nesigură a așteptărei înfricoșate. Și groaza și remușcarea o cuprinseră, își feri ochii și dădu de privirea încă înmărmurită, încă neînțelegătoare, a zîmbatului. O aștepta îngrozită să crească de lumina triumfului și a puterei… și acum degetele ei se strînseră de dunga biroului și nădejdea supremă i se nărui de-a binelea, căci lampa salvatoare, farul mîntuitor spre care se năpusti din nou dorința ei de scăpare, era tocmai în partea cealaltă a biroului.

Învățătorul răsfoia codul, țeapăn și întunecat. Sub obrazul smolit și osos se vedea limpede mișcarea nervoasă și rea a mușchilor interiori. „Art. 955. art. 955 și următorii”. licărea intermitent și fără vreo legătură în mintea Tincuței. Învățătorul puse codul jos. luă contractul și-l ceti în gînd, lung, încet, posomorît… Oamenii din primele rînduri înaintară…

— E vreo nedumerire?… se auzi de-abia glasul bătrînului Asan… Vreo scăpare, ceva? întrebă el pițigăiat și mirat.

Învățătorul nu răspunse. Încercînd să-și nimicească zbuciumul, care începea să se ridice, al pieptului, Tincuța izbuti să-și păstreze o față calmă, dar nu mai vedea nimic altceva decît un amestec de albicios și cenușiu ca aluatul de făină, prin care sticleau puzderie de bacili negri, ca liniile din ochii pisicilor.

— Da, contractul e bun! se auzi sentința gravă a învățătorului, cu glas și mers pătruns de sine.

Destinderea se traduse prin urări de: „Noroc! Într-un ceas bun! Și bună înțelegere pe viitor!” Mîini bătătorite se întinseră spre boier, care le strînse pe toate cu plăcere. Și spre Tincuța se întinseră cîteva osoase și năclăite. Cînd ochii ei căpătară iar puterea discernerei, văzu cușmele negre ridicîndu-se și îndesîndu-se pe capete și șuvoiul greu, cu miros pe care acum îl simți întîi, de oaie plouată, împingîndu-se spre ieșire. Zîmbatul dispăruse de mult ca un vis rău. Numai figura cea blîndă și bătrînească mai căută spre ea o dată și ea o primi cutremurîndu-se ușor, involuntar; vroi să nu se întrebe de ce se cutremură și totuși simți învăluind-o o tristeță adîncă, grea, displăcută.

Armata sosi a doua zi în viul nopții și procurorul care o însoțea făcu mare haz de dibăcia bătrînului și de actul nul, prin puterea legii, cu care țăranii se mîndriră față de autorități.

— Mă, le strigă procurorul, actul ăsta să-l puneți în ramă! El v-a scăpat viața la cel puțin șaptezeci dintre voi!…