Norocul (Rebreanu)

 

l.

În clipa când ieși pe poarta ministerului, se repezi la dânsul un pici funinginit și zdrențăros, vestindu-i desperat „ediția specială, tragerea loteriei statului”.

„îmi sare norocul în cale!” își zise Ion Mititelu, cuprins îndată de o tulburare ciudată.

— Băiete! Ia dă-ncoace…

Nu putu sfârși. Emoția îl strângea de gât, îi stinse glasul. Dădu gologanul și luă foaia, tremurând ca o fată când îi vine un pețitor. Avu atunci un moment de șovăire vrând să-și arunce ochii, să vază dacă… Dar își stăpâni repede curiozitatea, gândindu-se că se cuvine să împartă cu nevastă-sa și bucuria cea mare, precum împarte de atâția amar de ani toate mizeriile, îndoi frumos ziarul, îl vârî cu băgare de seamă în buzunar și porni spre casă cu fața strălucitoare de sudoare și de nădejde.

Era copist. Avea nouă ani de serviciu, cinci copii și multă sărăcie. Speranțe de înaintare însă nu mai avea de mult. Se mai ruga Atotputernicului seara și dimineața numai să-l scape de calicie, să-l ferească de odrasle noi și să dea sănătate celor pe care i-a hărăzit. Cel mai mult dorea totuși să se scuture de nevoi. De aceea juca la loterie cu o patimă dârză. S-a lăsat și de tutun ca să poată plăti lozurile, să nu piarză prilejul de-a pune mina pe câștigul cel mare.

A mai avut și alte presimțiri că în sfârșit, s-a procopsit, dar ca acuma niciodată. Mergând grăbit, muncit de emoție și de-o fericire caldă, mereu i se părea că-l arde ziarul în buzunar. Își pipăia haina cu teamă, ca și când în buzunarul din stânga s-ar fi înghesuit tot viitorul, toată viața lui. Își aducea aminte semnele bune și multe care i-au prevestit norocul și mai ales țigănușul pe care parcă Dumnezeu i l-a trimis cu bucuria cea mare. Era sigur, și siguranța îl mângâia și-l înălța.

Găsi pe nevastă-sa bosumflată, ceea ce iar i se păru semn bun. O chema Marieta. Durdulie, cu picioarele scurte și groase, făcută parcă înadins pentru a fi mamă fecundă. Gătise. Pe tâmple îi curgeau nădușeli unsuroase. Târnuise pe băiatul cel mare, care plângea înfundat într-un colț, în vreme ce ceilalți trei râdeau provocători, iar al cincilea țocăia cu lăcomie la sânul mamei.

Masa nu era gata. Fiindcă bărbatul de obicei înjura când nu afla mâncarea pusă, Marieta vru să i-o ia înainte și începu să-și blesteme soarta, care…

— Ia mai las-o-ncolo de masă! zise Ion Mititelu cu glasul înduioșat. De-o vrea Dumnezeu, n-ai să te mai prăjești de-acuma pe la bucătărie…

Toată fața îi zâmbea. Femeia îl privi câteva clipe uluită, apoi pricepu și se închină repede de vreo zece ori, murmurând cu ochii lăcrămați:

— Slavă ție, Doamne!… Slavă… Și îndată, cu altă voce: Cât? Cât?… Mult?… Adică ce să mai întreb?… Bine c-a dat bunul Dumnezeu… Slavă ție, Maică Precistă! bolborosi Marieta, închinându-se cu și mai mare evlavie.

— Stai, nu te pripi… Adă lozul, să vedem mai bine! zise bărbatul, stăpânindu-și firea, căci încrederea femeiei îl măgulea.

Știa dânsul numerele prea bine. Și noaptea le visa. 10 De știau și copiii toți, chiar și vecinii. Căci de vreo trei ani țineau același loz, în nădejdea că doar se va milostivi Dumnezeu… Acuma însă voia mai multă solemnitate, acuma când e sigur… Simțea nevoia să guste plăcerea toată, până-n fund…

Venind degrabă cu lozul, Marieta îl dojeni:

— Vezi, cât ți-am bătut eu capul, măi bărbate, să ținem numărul întreg… N-ai vrut. Nu și nu! Te-ai calicit… Ei, acu poftim de împarte câștigul cu cine știe cine, în loc să ne rămâie nouă toți bănișorii!

Bărbatul îi dădea dreptate în gând: „Vorbește bine femeia, am făcut prostia, de… Acuma s-a isprăvit”…

Dădură tacâmurile la o parte, și Mititelu întinse ziarul pe masă. În aceeași clipă însă simți o săgeată în inimă. Își aruncase ochii acolo unde trebuia să fie numărul lor. Și parcă nu era. Îi bătea sângele cumplit. Ceva începea să se dărâme în sufletul omului. Dar se mai agăță de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința.

— Vezi pe la sfârșit, că numărul nostru e mare, zise Marieta nerăbdătoare, suflând greu.

— Fă bine și nu-ți mai vârî nasul! mormăi bărbatul, cu glas schimbat.

Îndoiala îl rodea și-și înfigea unghiile din ce în ce mai adânc în sufletul lui. O nădejde cât un fir de păr însă tot îl mai îndemna să stăruie. Cine știe? Se vor fi încurcat numerele… Poate să se întâmple o minune…

Îl podidiră sudorile pe frunte și în palme.

Cu cât se apropia spre sfârșitul listei, cu atât amărăciunea îi umplea gura și inima. Apoi deodată îl cuprinse o furie năpraznică.

— Da’ ce, nu mai mâncăm? se răsti dânsul. Ce-ai înțepenit aici ca un prapur?… Mă ții flămând și frânt de trudă, parc-aș fi câinele vostru… Asta-i viața mea!

Marieta înțelese, îngălbeni, pe urmă într-o clipă o încinse mânia și pe ea și izbucni:

— Vii de la birou cu țicneli în creier, ș-acu vrei să-ți verși necazul pe mine… Oho, câte-am suferit eu de la tine… Mânca-te-ar relele și primejdiile!

— Ho! Ho! că uite-acu vezi pe dracul! sări Mititelu, cu ochii mari, cu pumnii strânși. Că numai tu m-ai făcut să-mi prăpădesc sudoarea pe lozuri, de umblu cu pantalonii peteciți, ca o haimana…

— Nu-ți ajute Dumnezeu din cer! Dare-ar ziua de azi să te văd cu mâinile pe piept, cum îți bați tu joc de mine! Că numai copilașii ăștia știu cât te-am învățat și te-am oprit să nu arunci banii pe nebunii, că nimeni nu s-a înstărit din fleacuri d-astea… Ș-acuma, iacă, pe mine mă ponegrești, ponegri-te-ar Maica Precista și sfânta zi de…

Cearta mai urmă câteva minute, apoi Ion Mititelu plezni pe nevastă-sa cu dosul palmei peste gură o dată și încă o dată. Marieta, cu copilul la piept, amuți o clipă. Ceilalți copii porniră să urle, iar femeia reîncepu afuriseniile cu amărăciune îndoită.

— Taci! gemu bărbatul, schimonosit de fiere. Taci, taci, că pe toți vă omor!

Nevasta plângea, copiii plângeau…

2.

Ion Mititelu s-a jurat că nu va mai juca niciodată la loterie, și chiar în ziua aceea a dăruit lozul frizerului din colț, care, în schimb, l-a tuns și l-a ras gratuit.

3.

Nu trecu mai mult de o lună, și Ion Mititelu, ieșind la amiazi de la minister, se pomeni iar cu țigănușul și cu „ediția specială, tragerea loteriei statului”. Vru să treacă nepăsător, dar băiatul îi întinse grăbit ziarul:

— Ia-l, boierule, că ți-a ieșit numărul!

— Ce număr, diavole? Cum să-mi iasă dacă nu joc?!

— Ți-a ieșit, boierule, zău…

Ion Mititelu zâmbi, luă jurnalul, dar nu din pricina loteriei, ci doar așa, ca să mai aibă de citit ceva după masă, la cafea. De altfel, chiar simțea o nevoie să-și distreze puțin gândurile. A avut o zi foarte amărâtă. I-au venit în minte toate necazurile. Neavând de lucru la birou, se apucase să facă o listă de cum o să-și împartă leafa, și lista aceasta îl mohorâse de tot. Nu putea să se dumirească ce-o fi de tocmai azi îl chinuiește mai mult sărăcia…

Mergea îngândurat, oftând adânc și des. Vânzătorii de ziare țipau în toate glasurile „ediția specială”, alergând ca niște zănateci. Oamenii se opreau pe trotuare sau ieșeau în poartă și cumpărau jurnalul.

„Ce să faci dacă n-ai noroc?” își zise el, aducându-și aminte nădejdile de odinioară.

Ajunse la frizeria din colț. Strigăte vălmășite, râsete scurte, gălăgie. Mititelu se gândea că poate frizerul își bate nevasta. În aceeași clipă însă frizerul năvăli în stradă cu ziarul în mână, cu fața zgârcită de o bucurie grozavă, se repezi la dânsul, îl îmbrățișă și-l sărută cu furie, mormăind răgușit:

— Optzeci de mii… optzeci de mii…

Mititelu simți atunci că toată strada începe să se învârtească și apoi se trezi în frizerie. Vreo zece oameni îl zgâlțâiau, îi râdeau și-i povesteau în același timp că, cu lozul pe care i l-a dăruit dânsul, frizerul a câștigat optzeci de mii de lei. Îi arătau jurnalul, îi strângeau mâinile, îl pupau, îi mulțumeau.

Nu-și mai dădu seama cum a ajuns acasă. A intrat însă în odaie atât de zdrobit, încât nevasta a început să se vaite, crezând că l-au dat afară din slujbă. Bărbatul scoase ziarul din buzunar, îl întinse pe masă. Numărul lui era tipărit gros, ca o sfidare.

— Optzeci de mii! șopti dânsul frânt.

În clipa următoare Marieta izbucni:

— Ne-ai omorât, derbedeule, ne-ai calicit!… Cât ți-am spus eu și te-am rugat în genunchi să nu înstrăinezi numărul, că nu se poate să nu ne vie norocul! De trei ori l-am visat, și tu ai aruncat la gunoi optzeci de mii de lei, arunca-ți-ar Dumnezeu sufletul în bezna iadului!… Dragii mamii, dragii mamii, ne-a prăpădit tâlharul, ne-a lăsat pe drumuri…

Blestemurile femeii schimbară deodată într-o mânie sălbatecă toată amărăciunea bărbatului. Începu cu înjurături și cu imputări că ea e pricina nenorocirilor lui. Marieta bocea și blestema.

Cearta mai urmă astfel câteva minute, apoi Ion Mititelu plezni pe nevastă-sa cu dosul palmei peste gură o dată și încă o dată, răcnind ca un balaur:

— Taci! Taci, că uite-acu vă omor pe toți!…

Nevasta plângea, copiii plângeau…